Runele secuieşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Runele secuieşti (maghiară székely magyar rovásirás) reprezintă un alfabet utilizat în vechime de către secuii din Transilvania. Au fost răspândite, în Transilvania şi în Ungaria, mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ştefan cel sfânt, sub influenţa bisericii romane, a impus utilizarea alfabetului latin. Au mai fost folosite, ocazional, până prin 1850.

[modifică] Origine

Textele în rune secuieşti apar scrise, alternativ, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, ceea ce demonstrează că iniţial acest alfabet a fost utilizat pentru crestarea răboajelor: mai întâi se scria un rând (o latură) a răbojului, de exemplu de la dreapta la stânga apoi, după terminarea rândului, răbojul se rotea cu 90 de grade, capătul de sfârşit de rând devenind capăt de început de rând, răsucindu-l totodată cu următoarea latură nescrisă în sus (răboajele aveau secţiune pătrată), scrierea continuându-se tot de la dreapta la stânga, ş.a.m.d., până la completarea celor patru laturi ^[1].
Cronicarul ungur Simon de Keza arăta, într-o cronică scrisă în 1282:

„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii (românii) se zice că se foloseau de literele lor”

({{{2}}})

De asemenea, „Cronica lui Marcus” menţionează faptul că secuii sunt rămăşiţele vechilor huni, care s-au retras în munţi, stabilindu-se alături de valahi. De la aceştia au împrumutat alfabetul. Aceste informaţii se reîntâlnesc şi în „Chronicon Pictum Vindobonense”.

„Au rămas însă din huni trei mii de bărbaţi care, scăpaţi din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbaţi, deoarece se temeau de naţiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neaşteptate, au intrat în Erdeelw şi s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul... totuşi, după cum au vrut ungurii, nu şi-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munţii din vecinătate”

(Cronica lui Marcus)