Tăbliţele de la Sinaia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tăbliţele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Conform tradiţiei locale, sau a unor informaţii care au circulat în zonă la vremea respectivă, Tăbliţele de la Sinaia se referă la un număr impresionant de tăbliţe de aur descoperite, cu prilejul lucrărilor de captare a pâraielor Sfânta Ana şi Peleş, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, şi de asanare a mlaştinilor din Poiana Văcăria, inscripţionate într-o limbă si o scriere misterioasă. Pe lângă plăcile de aur, lucrătorii ar fi descoperit şi monede de tip Maia şi Sarmis, ambele tezaure considerându-se că ar fi intrat, în mod tacit, în posesia regelui Carol I. Astăzi, Tăbliţele de la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se referă la un set de tăbliţe de plumb neinventariate care se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol. Tradiţia locală explică existenţa prezentelor plăcuţe de plumb prin ideea conform căreia regele ar fi topit piesele originale, valorificând aurul în vederea finalizării proiectului Peleş, după ce plăcile ar fi fost copiate în plumb.

Cuprins 1 Context istoric 1.1 Monede de aur clandestine la temelia Peleşului 1.2 Construcţia castelului 2 Tradiţia locală. Referiri scrise 2.1 Inginerul silvic Vasile Al. Ionescu 2.2 Poveştile Peleşului 3 Ce s-a întâmplat cu originalele? Ipoteze 3.1 Personajul misterios. Ipoteza lui şi Mânăstirea Sinaia 3.2 Muntele sacru. Muntele ascuns 3.3 Ipoteza falsurilor. Suspecţii. Argumente şi contraargumente 3.3.1 Suspecţii. Haşdeu şi Densuşianu 3.3.2 Argumentele şi Contraargumentele 4 Cercetări. Încercări de descifrare a inscripţiilor 5 Note 6 Bibliografie 7 Vezi şi 8 Legături externe

[modifică] Context istoric

[modifică] Monede de aur clandestine la temelia Peleşului

Să fie acest castel leagănul de veci al dinastiei mele. Acestea au fost cuvintele rostite de Carol I la 10 august 1875, în timpul ritualului de începere a construcţiei Castelului Peleş. Conform scrierilor vremii, într-un cilindru de plumb au fost puse circa 100 de monede de aur de 20 de lei, emise în anul 1868, împreună cu un pergament pe care era scris actul de ctitorie. Cilindrul a fost îngropat sub piatra de temelie a castelului, pusă în prezenţa domnitorului. Îngroparea monedelor de aur imita un străvechi obicei întâlnit în toate zonele ţării (ţăranii mai înstăriţi puneau sub talpa casei sau sub prag o monedă din argint sau din aur, pentru protecţia locuinţei şi belşugul familiei care urma să locuiască în ea), prin gestul său, Carol conformându-se ancestralei tradiţii româneşti. Emisiunea monetară însuma în total 200 de piese, care nu au fost puse în circulaţie niciodată şi nici nu au fost făcute mai multe pentru că turcii, sub suzeranitatea cărora se afla România la acea vreme, nu i-au permis domnitorului Carol al României să bată monedă cu chipul său.

În 1867, a fost promulgată legea noului sistem monetar. Guvernul României ajusese la un acord cu Poarta, care prevedea ca divizionara leului, banul de aramă, să poarte stema ţării, în timp ce monedele de argint şi cele de aur să fie bătute cu semiluna otomană, în semn al dependenţei politice. S-a trecut imediat la baterea monedelor de aramă, de valoare mică, evitându-se baterea unor monede de aur şi de argint. Printr-un artificiu legislativ, au fost rezolvate temporar cele două condiţii de batere a monedelor de bază (a fost declarată legală circulaţia monedelor Uniunii Latine, până la emisiunea naţională). Acest fapt a permis amînarea baterii leului cu semilună şi totodată au fost asigurate lichidităţile necesare unei activităţi economice normale. Totuşi, Carol I a bătut moneda de aur, în valoare de 20 de lei, menţionată mai sus, purtând efigia sa pe avers, iar pe revers fiind inscripţionată valoarea nominală, anul baterii (1868) şi legenda "Carol I Domnulu Romaniloru". ^{Anticartmagazin, pag 28} Aflând despre manevra lui Carol I, Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar au protestat din cauza legendei inscripţionate. Aşa se face că moneda nu a fost pusă în circulaţie, iar jumătate din tirajul bătut (circa 50-100 de monede) a fost îngropat la temelia Castelului Peleş.^[1] Monedele rămase au fost făcute cadou apropiaţilor şi curtenilor, unele dintre ele ajungând în colecţii numismatice. Astăzi, o asemenea monedă este cotată la peste 10.000 de euro.^[2][1]

[modifică] Construcţia castelului

Principele Carol, ales domn al Romîniei în 1866, a vizitat pentru prima oară Mânăstirea Sinaia în 5-6 august acelaşi an, rămânând fascinat de frumuseţea locurilor (la vremea respectivă aşezarea purta numele de Podul lui Neag). Impresionat de eforturile pe care le făceau călugării pentru aprovizionarea cu apă a sfântului lăcaş, Carol se va îngriji de realizarea unor lucrări de captare a păraielor Sfânta Ana şi Peleş, care să asigure necesarul de apă al mânăstirii. În 1873, înainte de demararea lucrării la castel, a fost făcut un schimb de terenuri între Casa Creţulescu şi Eforia Spitalelor din Bucureşti, de 1000 de pogoane, aparţinând mânăstirii, care vor fi cumpărate de Carol. În toamna aceluiaşi an încep lucrările la castel sub conducerea arhitectului Wilhem von Doderer.

Ridicarea construcţiei propriu-zise a fost precedată de ample lucrări de asanare a cursurilor subterane de apă din Poiana Văcăriei, cum era numit locul pe care urma să se ridice Peleşul, şi de stăvilire a alunecărilor de teren. Amplul front de lucru a necesitat efortul a circa 300 de muncitori, cărora le-au trebuit doi ani pentru pentru terminarea amenajărilor. În tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal lucrările celui mai mare şi mai important şantier de pe cuprinsul vechiului regat, în veacul trecut. Regina Elisabeta nota la acea vreme: Erau italieni zidari, români pentru terasamente, ţigani salahori. Albanezii şi grecii lucrau în cariere, nemţii şi ungurii, ca dulgheri. Turcii ardeau cărămida. Au fost maeştri polonezi şi cioplitori cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe şantier se întâlneau sute de costume şi se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura şi se certa în toate dialectele şi în toate tonurile.

[modifică] Tradiţia locală. Referiri scrise

În lucrarea sa, jurnalistul Dumitru Manolache afirmă despre "afacerea" tăbliţelor că: La aproape un secol şi jumătate de la punerea pietrei fundamentale a Castelului Peleş, este aproape imposibil să mai refacem, cu date certe, verificabile, istoria acelor zile. Cu atât mai puţin momentul descoperirii celor două tezaure de aur despre care am vorbit. Eforturile noastre susţinute de a găsi documente care să ateste incontestabil existenţa tezaurelor au fost zadarnice. Arhivele tac. Martorii direcţi au murit demult, iar rudele lor, cei care mai cunosc câte ceva despre această poveste, refuză orice discuţii. Bântuie încă teama că, vorbind despre plăcile de aur descoperite pe pământurile regale, ar putea fi traşi la răspundere, pedepsiţi sau, de ce nu, chiar eliminaţi. Subiectul a devenit tabu. Iar cine îndrăzneşte să-l abordeze în profunzimea lui, se va lovi de o tenebroasă tăcere, de o susţinută şi eficientă campanie de discreditare. De aceea, în rândurile care urmează vom încerca să redăm ceea ce am putut descoperi [...] recurgând la puţinele mărturii scrise şi declaraţii încredinţate nouă. Astfel, informaţiile scrise nu pot fi considerate izvoare istorice, ci reprezintă, mai degrabă, culegerea unor "zvonuri ale vremii" care s-ar fi transformat mai apoi în "tradiţii locale", şi transpunerea lor pe hârtie.

[modifică] Inginerul silvic Vasile Al. Ionescu

În ciuda caracterului "folcloric" al informaţiilor, există mulţi specialişti, precum doctorul în filologie Aurora Peţan (aceasta le clasifică drept o tradiţie oralã, destul de serioasã^[2]), care nu au ezitat să le ia în considerare. Sursa tradiţiei pare să fie acelaşi inginer silvic Vasile Al. Ionescu. În acest sens, Iordace şi Bălaş Moldoveanu afirmă, intr-o notă de subsol a cărţii lor:

În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleş, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă -tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur- a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargi domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operaţia a fost efectuată prin administraţia locală şi jandarmi, în cea mai mare taină şi, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterităţii au rămas doar copiile efectuate pe metal nepreţios de autorităţile locale, la atelierele metalice [...], care au constituit nucleul fabricii de cuie, înfiinţată apoi în Sinaia în anul 1892. Facsmilele au rămas în păstrare la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia. Tradiţia a fost transmisă de foştii primari ai comunei Sinaia: Gh. Gătej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghiţă Ionescu, I. Stoicescu, Gh. Matheescu, inginerul silvic Vasile Al. Ionescu,[...] domiciliat în Sinaia încă din 1921, şi pe care o vizitase încă din 1912. De-a lungul vremii, a făcut numeroase investigaţii asupra dramei tezaurului şi, încercând să studieze şi să descifreze scrierile lor, a înmânat unele copii arheologului prof. Niculescu-Plopşor. Din cele şase inscripţii, cinci alfabetice, noi vom studia două, de pe tăbliţele găsite în 1978 în muzeul Mânăstirii Sinaia de cercetătorul ştiinţific M. Dogaru, de la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice, care ne-au fost puse la dispoziţie de N. Copoiu, de la acelaşi institut.^[3]

Aceeaşi sursă o are şi articolul "Sinaia" din Almanahul turistic (1973) scris de către cercetătorul Vladimir Manoliu-Furnică (în prezent, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti). Conform acestui articol, oamenii de pe şantier au găsit în dreptul unui izbuc, în Poiana Văcăria, un tezaur alcătuit din plăci de aur, acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi de animale. Tot din articol aflăm, pentru prima oară, detalii despre scrierea de pe tăbliţe: Curioase sunt semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum şi amestecul de litere greceşti şi latine de pe celelalte plăci; cât şi despre celălalt tezaur, format din monede de aur şi de bronz cu reprezentări ale zeiţelor Maia şi Sarmis, în valoare de 100.000 de franci de aur. Şi aici, ipoteza topirii tăbliţelor de aur (precedată de transpunerea în plumb a acestora) este prezentată drept fapt: Din păcate, nu se mai păstrează decât copii în plumb (una la muzeul Mânăstirii Sinaia), deoarece tot tezaurul a fost topit şi transformat în bani folosiţi la ridicarea de mai târziu a Pelişorului. Articolul din Almanahul turistic nu îl menţionează pe inginerul silvic Ionescu, însă, dintr-un interviu acordat jurnalistului Dumitru Manolache, reiese că sursa informaţiilor publicate este însuşi inginerul, alături de care, dl. Manoliu a cercetat în numeroase rănduri munţii din împrejurimile localităţii Sinaia, fiindu-i un apropiat şi devotat "ucenic".^[4] Vladimir Manoliu-Furnică lansa ipoteza că în peştera de la Sfânta Ana au existat numeroase obiecte de cult şi de ofrandă, pe care apa le-ar fi cărat în decursul vremii pe drumul subteran, până la izbucul din Poiana Văcăria.

Tot dintr-un interviu luat de către domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu, filolog şi sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăbliţelor, descoperite în context similar şi, pentru prima oară, faptul că scrierile erau de orgine geto-dacă: Se vorbea despre descoperirea, în peştera Sfânta Ana pe vremea regelui Carol I, a 40 de tăbliţe de aur de dimensiunea 15/10 cm, dar şi mai mari, cu scriere dacă sau getică. Doamna Velcescu îşi continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion Popescu-Puţuri (directorul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR) şi oferindu-şi concluzia. Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor tăbliţe ar fi obţinut Carol I bani pentru terminarea Peleşului. Deşi habar nu avea de ceea ce scria pe tăbliţe, regele şi-ar fi dat totuşi seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înţelesesem eu, dintre acele replici se mai salvaseră doar două bucăţi, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă variantă, se vorbea despre un inginer silvic, Ionescu, om foarte îndrăgostit de comori, de munţii Bucegi. El îl condusese pe cunoscutul cercetător peruan Daniel Ruzo, venit în România, la peştera lui Zalmoxis, care avea o intrare secretă, cunoscută doar de câţiva ciobani, dar nedescoperită nici până în prezent. Despre acest inginer se spunea că ar fi descoperit 40 sau 60 de plăcuţe de aur cu scriere getică în peştera Sfânta Ana şi că el ar fi fost cel care le-ar fi subtilizat în plumb. Doamna Cornelia Velcescu întreabă retoric: Cine a făcut copiile? Inginerul Ionescu sau regele Carol I?, conchizând că, logic, răspunsul nu poate fi decât "regele Carol I'", pentru că inginerul Ionescu nici nu era născut atunci când s-au descoperit plăcile. El a fost, se pare, doar ţap ispăşitor şi subliniând că piesele erau cu siguranţă din aur, pentru că strămoşii noştri nu scriau pe lut, ca sumerienii.

[modifică] Poveştile Peleşului

Despre "comorile" din Bucegi se vorbeşte şi în Poveştile Peleşului, cartea Carmen-Sylvei, regina Elisabeta, soţia regelui Carol I. În povestea Cetatea Babei, spre exemplu, se arată cum aceea care torcea acolo sus, stăpâna cetăţii, era o vrăjitoare foarte rea, căreia piticii din munte îi aduceau tot aurul din fundul pământului. Povestea, aşa cum a fost culeasă de regină, continuă să explice că aurul se turna acolo fărăr măsură, ea-l trăgea la cumpănă, îl alegea şi vai de piticul care nu aducea măsura plină. Pe loc îl punea într-un cleşte între trunchiul şi coaja unui arbore puternic, până ce da cel din urmă grăunte de aur, sau i se prindea numai barba şi atunci în zadar mai trăgea în dreapta şi stânga, în zadar striga: oh şi vai, căci Baba Coaja se făcea că nu aude. De aceea, lumea o şi chema Baba Coaja, explică regina. Numai ea ştia să toarcă firele de aur, numele ei adevărat fiind Alba. Ea punea firele de aur în scule şi le aşeza în beciurile de sub pămînt pentru sutele şi sutimile de ani ce vin şi trec...^[5] În aceeaşi poveste se mai vorbeşte despre bogăţiile aduse în saci din fundul pământului şi despre tezaurele nenumărate ale tinerei regine Alba, precum şi despre Baba Coaja care ridică un blestem atăt de mare şi de tare, de se clătină muntele, în toate adâncurile lui, de se dărâmă cetatea, îngropând sub ruinele ei pe babă şi tot aurul ei...

[modifică] Ce s-a întâmplat cu originalele? Ipoteze

După cum a observat Dumitru Manolache, istoria plăcilor despre care, generic, se spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze: prima, existenţa într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, aşa cum susţin tradiţia şi o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi până acum; a doua, existenţa unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa Regală, ajunse fie la Moscova, odată cu Tezaurul României, fie la Banca Naţională Română, sau, de ce nu, fie rămase la Peleş [...]; a treia, inexistenţa unor originale de aur sau din alte materiale, situaţie în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai multor fasificatori; şi a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză susţinută de domnul Dan Romalo în cartea sa.

[modifică] Personajul misterios. Ipoteza lui şi Mânăstirea Sinaia

Un personaj misterios şi controversat, Vitalie Ustroi, originar din Moldova de peste Prut, a lansat ipoteza că plăcile de aur nu ar fi fost descoperite în timpul lucrărilor de pe şantierul Castelului Peleş, ci acestea s-ar fi aflat în posesia Mânăstirii Sinaia care, ca multe alte vechi aşezăminte creştine, s-ar fi ridicat pe o capişte (vechi altar al cultului zalmoxian). Astfel, aceste plăci s-ar fi păstrat de-a lungul secolelor în grija iniţială a preoţilor daci, fiind apoi transmise urmaşilor lor, preoţii creştini. Conform ipotezei lui, fiecare trib getic sau dacic ar fi posedat o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînoia periodic. Textele ar fi fost scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost închinate zeilor şi, ca atare, ar fi fost foarte bine păzite.^[6]

Cu privire la construcţia Mânăstirii Sinaia, ieromonahul Nectarie Măgureanu notează în monografia sa că în pustietatea locului trăiau, în linişte, călugării solitari, care înălţau rugi pe acest vârf de munte, ca odinioară preoţii strămoşilor noştri daci. Ieromonahul continuă prin a preciza că încă din secolul al XV-lea, aceşti călugări s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor şi în peşeterile acestor munţi, mai târziu în bordeie de piatră şi în schituri de lemn, pentru ca departe de lume şi de zgomotul ei să trăiască în abnegaţie totală pentru Iisus Hristos. Astfel, au fost construite şi cele două schituri: schitul Sfânta Ana, la 5 km de mânăstire, şi schitul Sfântul Nicolae, la 1 km. Interesantă este şi următoarea mărturisire, cuprinsă în volum:

Multe din documentele mănăstirii s-au pierdut în timp ori intenţionat au fost distruse. O altă parte din documentele mănăstirii au fost ridicate cu "ordin" de către Eforia Spitalelor Civile, în anul 1887. În 1961, un incendiu a distrus o mare parte din colecţia muzeului, astfel încât, la inventarierea arhivei din 1964, au mai fost găsite doar 955 de unităşi de păstrare, de la 1387 la 1963, cuprinzând diferite acte, câteva originale şi copii în rusă, greacă, germană sau română, cu caractere chirilice, de la anii 1702 până la 1895, alte câteva dosare sau documente de pe la 1862 până la 1963. La 17 aprilie 1975, Arhivele Statului au ridicat 137 de documente dintre cele mai importante existente la acea dată în arhiva mănăstirii.^[7]

Într-un interviu acordat de către lingvista Aurora Peţan unui ziar publicat în Toronto^int, aceasta vorbeşte despre acelaşi personaj misterios ("al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut") care spunea cã vine cu o delegaţie din partea Academiei Ruse şi care susţinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informaţiile pe care le deţine, cel puţin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Naţionalã a României. Tot conform informaţiilor lui, în România, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mănăstirea Tismana, un altul undeva în Munţii Bucegi şi unul chiar lângã Sarmizegetusa. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã. Tot el susţine cã au existat la Sinaia 240 de piese şi cã mai multe copii se aflã în diferite instituţii. Acest număr, lingvista Aurora Peţan îl consideră foarte plauzibil, pentru cã ştim, tot de la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopşor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comuniştilor. Aşadar, piesele de aur, fie s-au salvat şi au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca Naţionalã, fie au fost topite.

[modifică] Muntele sacru. Muntele ascuns

Herodot scria despre Zalmoxis că, în timp ce îi găzduia pe cei mai de seamă dintre concetăţenii săi şi îi învăţa că nici el, nici comesenii săi, nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor ajunge într-un loc în care vor trăi de-a pururea şi se vor bucura de o fericire desăvârşită, acesta a pus să i se facă o locuinţă subpământeană în care a coborât şi a trăit vreme de trei ani. Tracii îl regretau şi îl considerau ca pe un mort. Herodot continuă: în al patrulea an a apărut înaintea lor: şi astfel cele ce spunea Zalmoxis au devenit de crezut.^[8] Cât despre peştera în care şi-ar fi avut reşedinţa Zalmoxis (Polovragi, Ialomicioara sau altele), s-a spus că ar fi putut să aibă mai multe galerii întortochiate, care ar fi explicat dispariţia lui. S-a emis chiar ipoteza existenţei mai multor centre spiritual-religioase care purtau numele de Kogaion, situate în zone muntoase, legate între ele. În acest sens, într-un studiu publicat de Vasile Lovinescu la Paris, se afirmă că Muntele Om este traversat de o grotă imensă, care este una dintre cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat de capăt, fiind explorată doar pe vreo 20 de kilometri.^[9] Celebrul arhitect peruan Daniel Ruzo, venit în Romania pentru a cerceta Sfinxul din Bucegi, pe care îl văzuse pe o carte poştală, trăgea concluzia, în urma îndelungatelor cercetări, că acel câine (Sfinxul) avea rol de păzitor al unei comori şi că în apropierea acestui magnific monument al Omului trebuia să existe şi o peşteră a tezaurului.^[10]

Înafară de depozitul de bronzuri datat 1800-1700 î.Hr., amintit de matematicianul numismat şi cartofil Dan Zamfirache, la Cairo, în 2003, nu există informaţii cu privire la epocile ulterioare şi nici informaţii cu privire la o posibilă locuire dacică în zona Sinaiei. Totuşi, acest lucru nu este în dezacord cu depozitarea pieselor de aur în acel loc, ci, din contră, reprezintă un argument serios. Este mult mai logic ca un asemenea tezaur să fi fost ascuns într-o zonă ferită, posibil într-un loc considerat sacru, accesibil preoţilor sau celor iniţiaţi. Plăcile inscripţionate la Sinaia nu constituiau un tezaur obişnuit, ele nu erau valoroase doar prin aurul din care erau confecţionate. Valoarea excepţională consta în faptul că ele reprezentau identitatea neamului dac. Căderea lor în mâinile duşmanilor şi distrugerea lor ar fi echivalat cu anularea întregii istorii consemnate în aceste plăci, cu ştergerea din memorie a acestui neam şi a faptelor şi tradiţiilor sale. De aceea, daca tezaurele de aur şi argint comercial au putut fi ascunse în cele mai diverse locuri -în albii de râuri sau chiar în aşezări locuite-, un astfel de tezaur trebuia să fie extrem de bine protejat. Cel mai bun loc l-ar fi reprezentat cu siguranţă unu care să nu fi atras prin nimic atenţia romanilor şi a neamurilor viitoare care ar fi trecut pe acolo, deci o zonă fără locuire şi resurse care să stârnească interesul. Sinaia putea fi un astfel de loc.^[11]

[modifică] Ipoteza falsurilor. Suspecţii. Argumente şi contraargumente

Astăzi, în ceea ce ne priveşte, nu mai avem îndoieli că plăcile de plumb de la Sinaia ascund un mare mister. Chiar şi în situaţia în care cineva ar dovedi indubitabil că sunt născocirile cuiva, şi atunci s-ar mai pune o întrebare: "Bine, dar ce s-a dorit prin acest fals?" Întrebare la care cu siguranţă nu s-ar putea da un răspuns pe de-a întregul acceptabil.^[12]

Nu se cunoaşte exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din Bucureşti, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan, care le văzuse şi el şi credea că sunt falsuri. Generaţia după Pârvan, la fel, le-a considerat nişte falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii, declara academicianul în 2004. Şi el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: eu le-am preluat de la generaţia dinaintea mea drept "falsurile lui Haşdeu".

[modifică] Suspecţii. Haşdeu şi Densuşianu

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este, aşadar, Haşdeu. Despre el, în rândul specialiştilor se vorbeşte că ar fi creat două falsuri celebre: unul este Diploma bârlădeană, care ar fi fost elaborată în 1134, şi prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerţ în Moldova fără să plătească taxe, decât la Bârlad şi Tecuci. Cel de-al doilea fals este Hrisovul lui Iurg Koriatovici, indicat ca fiind din anul 1374. Prin acest act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuţi. Falsurile sunt puse pe seama lui Haşdeu de către P.P.Panaitescu^[13], însă nu toată lumea este de acord cu ceea ce susţine acesta. Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Haşdeu^[14], contestă cu vehemenţă că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeaşi părere sunt mai mulţi cercetători, pentru faptul că Haşdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, şi nu avea nevoie să inventeze nişte documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric: Ce să demonstreze cu aceste documente? Că se făcea comerţ în Moldova? Că exista un principe obscur în secolul al XIV-lea?, conchizând că pare absurd. Având aceste "antecedente", şi pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Haşdeu figurează primul pe lista suspecţilor de fals, în cazul tebliţelor de plumb. Cât despre presupusa perioadă în care Haşdeu ar fi "plăsmuit" falsurile de plumb, Aurora Peţan ţine să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morţii fiicei lui, Iulia Haşdeu (perioadă în care Haşdeu s-a dedicat, în mare parte, şedinţelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morţii Iuliei), Haşdeu a muncit enorm la "Etymologicum Magnum Romaniae", şi este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp şi energie să plăsmuiască sutele de plăci. Cât priveşte conţinutul plăcuţelor şi legătura acestora cu ideile haşdeene, lingvista Aurora Peţan, una dintre puţinii care au încercat să descifreze inscripţiile misterioase, afirmă:

Nimic din activitatea şi concepţiile lui [Haşdeu] nu se regăseşte în plăci. Acad. Al. Vulpe a susţinut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Haşdeu, care ar fi vrut să-i demonstreze lui Gr. Tocilescu existenţa scrierii la daci. Însă Haşdeu credea în existenţa unui alfabet propriu dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absenţa din acest corpus a oricărei idei haşdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Haşdeu limba dacilor era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu şi-a imaginat niciodată că limba dacă este o limbă neindo-europeană şi a comparat adesea rămăşiţele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave. Nici în privinţa vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Haşdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripţii, şi nici acelea cu certitudine. Mai mult, Haşdeu era un aprig apărător al latinităţii noastre. El a înfiinţat ziarul Traian şi revista Columna lui Traian şi vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Haşdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea şi conservarea individualităţii şi nicidecum renegarea latinităţii (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Haşdeu susţinea că este ameninţată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.^[15]

Un altul pe lista de suspecţi este istoricul Nicolae Densuşianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea Dacia preistorică. Aurora Peţan consideră că aspectul neindo-european al limbii din tăbliţe se potriveşte cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă -lucru foarte important- el nu poseda cunoştinţe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă, doar un lingvist genial putea face aşa ceva. În plus, era foarte sărac, chiar "Dacia preistorică" a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educaţiei de atunci, C.I. Istrati.^[16]

[modifică] Argumentele şi Contraargumentele

Între cele mai invocate dovezi de neautenticitate de către Al. Vulpe este aşa-numitul argument "Cumidava": în plăcile de plumb apare cuvântul Comieodabo, desemnând, după consideraţiile doamnei Peţan, cetatea pe care o cunoaştem de la Ptolemeu sub numele de Comidava, iar dintr-o inscripţie latinească sub forma Cumidava. Dl. Vulpe susţine că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, Cumidava, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripţia amintită, şi prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma Cumidava, scrisă de un roman într-o inscripţie latinească, este forma autentică dacică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăbliţe, dacă acestea ar fi fost autentice. Despre respectiva consideraţie a dl. Al. Vulpe, Aurora Peţan remarcă: Este de mirare cum poate gândi astfel un specialist în izvoare antice!, continuând prin a întreba retoric de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau şi îl reproduceau în scris romanii şi subliniând că denumirea Cumidava apare într-o inscripţie latinească, scrisă de un roman, în secolul al III-lea d.Hr.: de ce suntem obligaţi să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă? Doctorul în filologie, Aurora Peţan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani şi greci, transpunere în care a intervenit întotdeauna percepţia impusă de structura fonetică a celor două limbi, de "urechea" grecului şi a romanului. Astfel, aceasta observă că în numele greceşti şi romane din tăbliţe, vocala 'i' cu cantitate scurtă era percepută adesea ca 'e', iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui 'Lucullus' este redat 'Locolo', cuvântul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.). Deci, conchide doamna Peţan, este întru totul coerent ca romanii să fi redapt prin 'u' ceea ce în limba dacilor era un 'o' închis, aşa cum a transcris Ptolemeu.

S-a mai invocat ca argument capital, de către doctorul în filologie Sorin Olteanu şi alţii, prezenţa în scrierile din aceste tăbliţe a două semne care există şi în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale ci şi gi), prezenţă care ar sugera, astfel, un anacronism (sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern^[3]), deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu. Însă doctrul în filologie, Aurora Peţan, aminteşte că originea celor două semne în alfabetul chirilic este "necunoscută", aşadar, câtă vreme nu ştim de unde au luat slavii aceste semne, acuzaţia de anacronism nu poate fi susţinută. Aceasta mai aminteşte că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Cr., deci într-o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geţi. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent şi în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90. Aurora Peţan observă că acelaşi semn, cu aceeaşi valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăseşte în alfabetul gotic, creat în Dacia de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Cr. Ştiind că limba goţilor nu poseda sunetul ci, doamna Peţan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nici o valoare fonetică, şi în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goţi, înainte de slavi, Aurora Peţan întreabă de ce nu putea să fi existat şi la geţi, mai ales că ambele alfabete -cel gotic şi cel chirilic- au fost create în zona getică?^[17] În privinţa semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulţi slavişti sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele româneşti^[18] (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică gi în sec. XVII, pe când în textele româneşti apare cu un secol mai devreme). Aurora Pe'an subliniază că, desigur, există şi specialişti care afirmă că românii l-au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă.

Alt argument esenţial lansat de domnul Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este următorul: semnele greceşti din tăbliţe se citeau ca în neogreacă, nu ca în greaca veche, semn clar că suntem în fţa unui fals grosolan, iar falsificatorul un amator, lingvistul afirmând că literele greceşti din plăci trebuie pronunţate ca în greaca modernă, deci în aşa-numita "pronunţie reuchliniană", fapt care exclude cu desăvârşire posibilitatea provenienţei textelor tăbliţelor din antichitate.^[4] Aurora Peţan recunoaşte că Y (ypsilon) avea cu siguranţă valoarea 'i', la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variaţie liberă cu I (iota), dar, evidenţiază doamna Peţan, acest lucru nu este un anacronism, căci, încă din sec. IV d.Cr. aceste două semne se confundau în inscripţiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

[modifică] Cercetări. Încercări de descifrare a inscripţiilor

Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puţin de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar şi dispariţia lor completă. Conform opiniei jurnalistului Dumitru Manolache, ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat pentru un secol orice iniţiativă de cercetare, legenda aceasta funcţionând ca o capcană în care, din nefericire, au căzut generaţii întregi de istorici, arheologi, lingvişti etc. Tot acesta observă că subiectul a fost ocolit ca un ciumat, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai descalificarea profesională, oprobiul breslei. Pentru Aurora Peţan este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese, deşi toatã lumea ştia de existenţa lor, mister pe care aceasta şi-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe ştiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus şi că, astfel, scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal.[5]

După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuţe şi despre inginerul silvic Ionescu,^[19] făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul Enigma plăcuţelor cu scris dacic de la Sinaia, la Congresul Internaţional de Dacologie, cerând autorităţilor să se implice în rezolvarea cazului dispariţiei tezaurului original. Cu acelaşi prilej, Deac a prezentat mai multe imagini cu tăbliţe, deşi la vreamea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiaşi an a apărut cartea inginerului Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, care valorifica, într-un studiu pertinent şi inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război. Cartea este reeditată în 2005, sub titlul Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?.

Aurora Peţan a început cercetările imediat după apariţia primei ediţii a cărţii lui Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul unde lucra, intitulată "Observaţii lingvistice a supra Cronicii apocrife pe plăci de plumb". Apoi, în iunie 2004, a susţinut o conferinţă la Academia Română, intitulată O posibilă sursă de cunoaţtere a limbii dace, iar în ianuarie 2005, conferinţa Tăbliţele de plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia - legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, 2006
• en Peţan, Aurora, A possible Dacian royal archive on lead plates, Antiquity Journal, Vol 79 No 303, March 2005
• Bucurescu, Adrian, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Editura Arhetip, 2005
• Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb?, Arvin Press, Bucureşti, 2003
• Romalo, Dan, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb, Editura Alcor, Bucureşti, 2005
• Doboş, Alexandru, Dacia, izvorul neamurilor, Editua Obiectiv, Craiova, 2006
• Velcescu, Cornelia, Inscripţii rupestre din Munţii Carpaţi, Editura MIRACOL, Bureşti, 2002
• Horia Turcanu (Formula AS): „Misterul tăbliţelor de plumb”

[modifică] Vezi şi

Rohonczy Codex
Dacia preistorică
Tezaure din aur inscripţionate în protoromână
Alfabetul secuiesc
Protocronism

[modifică] Legături externe

• Opinia cercetătorului Sorin Olteanu
• Reproduceri fotografice ale tăbliţelor

---