Secui

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Hartă a arealului din estul Transilvaniei locuit compact de secui

Secuii, denumiţi în trecut şi săcui, (în maghiară Székelyek), sunt o populaţie rezultată din contopirea, prin asimilare, a unor populaţii de limbă turcică şi care s-au ataşat uniunii triburilor maghiare de sub conducerea lui Árpád. ^[1]

Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici şi antropologi. În decursul timpului, diverşi cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciţi, huni, gepizi, avari, bulgarii de la Dunăre, onoguri, kavari sau din kabardinii din Caucaz.

În prezent, secuii vorbesc un dialect maghiar şi ocupă sud-estul şi estul Transilvaniei, fiind majoritari pe o bună parte a teritoriului actual al judeţelor Harghita şi Covasna.

[modifică] Etimologie, neamuri şi organizare

Numele de "secui" (szekely) vine de la termenul de "scaun" (szek) administrativ^{[necesită citare]}. Nu se ştie cum s-au numit secuii înainte de a-şi forma "scaunele" lor în evul mediu sub influenţa saşilor. Exista dovezi potrivit cărora ei ar fi folosit aidoma fino-ugricilor scrierea runică înainte de a adopta alfabetul latin sub influenţa bisericii catolice. Cât despre formele de organizare ele au fost două: prima şi cea mai veche era de natura tribală cuprinzând întreaga secuime, fiind structurată în neamuri (fajt) sau familii mari (csaladok) şi în ramuri (agak), iar cea de-a doua reprezentată de "scaune". În fruntea unui neam se afla de regulă un bărbat mai vârstnic, investit cu autoritate şi recunoscut ca atare de către membrii grupului, care era "conducător al neamului" (ung. hadnagy sau szálláskapitány). Din rândul "neamurilor" secuieşti de importanţă trebuie menţionate: Halom, Örlec, Jenö, Meggyes, Adorján şi Abraham (neam secuiesc) unele cu tentă iudaică, întărind speculaţiile unei înrudiri cu kazarii (koborok) izraeliţi.

[modifică] Istorie

[modifică] Secuii în Evul Mediu

Nu sunt cunoscute exact împrejurările şi nici data exactă la care secuii s-au alăturat ungurilor. Izvoare istorice mai târzii (Anonymus, Simon de Kéza) îi amintesc pe secui alături de maghiari deja în secolul X, perioadă în care secuii au preluat probabil şi limba maghiară. În calitate de popor asociat ungurilor, secuii s-au aflat permanent în avangarda trupelor maghiare, participând alături de acestea la diferite raiduri militare.

Secuii, împreună cu pecenegii, sunt evocaţi în anul 1116 în avangarda trupelor maghiare, în calitate de combatanţi în bătălia de la Olsava condusă de regele Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). Câteva decenii mai târziu, în anul 1146, îi regăsim pe secui, alături de aceiaşi pecenegi, în oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), în luptele de pe Leitha, duse împotriva margrafului Heinrich al II-lea de Austria. Demnă de menţionat este şi participarea secuilor, alături de români, saşi şi pecenegi, în trupele conduse de comitele Joachim al Sibiului, trimise între anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea al Ungariei în sprijinul aliatului său ţarul Borilă al Bulgariei (1207-1218). În fine, secuii au făcut parte şi din structura trupelor regelui Andrei al II-lea, participant între anii 1217-1218 la Cruciada a V-a, care au luptat în Palestina împotriva arabilor conduşi de Al Malik al-Adil (1193-1218) din dinastia Aiybidă.

„Cronica lui Marcus” menţionează faptul că secuii sunt rămăşiţele vechilor huni, care s-au retras în munţi, stabilindu-se alături de valahi. De la aceştia au împrumutat alfabetul. Aceste informaţii se reîntâlnesc şi la Simon de Keza şi în „Chronicon Pictum Vindobonense”.

„Au rămas însă din huni trei mii de bărbaţi care, scăpaţi din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbaţi, deoarece se temeau de naţiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neaşteptate, au intrat în Erdeelw şi s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul... totuşi, după cum au vrut ungurii, nu şi-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munţii din vecinătate”

(Cronica lui Marcus)

[modifică] Pecenegi şi Uzi

Două popoare turcice înrudite au coabitat în trecut în Transilvania cu secuii lăsând numeroase urme toponimice care se păstrează până in ziua de azi: uzii respectiv pecenegii. Astfel există Valea_Uzului,_Harghita respectiv aşezarea Uzon (Ozun) din judeţul Covasna. În zona Mureş există numeroase sate cu numele de Besenyo (care se traduce prin pecenegi).

[modifică] Colonişti si grăniceri

O parte a populaţiei secuieşti a fost aşezată pe graniţa vestică şi nordică a ducatului, respectiv a Regatului Ungariei. Secuii sunt amintiti, printre altele, în anii 1256, 1314, 1323 şi 1364, pe latura vestică a statului maghiar, în comitatele Pozsony şi Moson. Prezenţa lor este confirmată apoi şi de numele unor localităţi, cu denumiri de genul Székely şi Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar atribuit secuilor. Importante comunităţi secuieşti sunt evocate documentar şi în comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy şi Baranya.

"Piatra Secuiului" sau "Székelykõ", stâncă la poalele căreia se află aşezarea Rimetea (Torockó) din fostul scaun secuiesc Arieş, azi în judeţul Alba

Un segment important al populaţiei secuieşti a fost aşezat în părţile răsăritene ale Regatului Ungarie, pe teritoriul Transilvaniei. Sarcina principală a contingentelor secuiesti a constat în consolidarea şi apărarea fortificaţiilor de graniţă (ung. gyepü). In consecinţă, comunităţile secuieşti au fost deplasate treptat, în mod planificat, concomitent cu avansarea hotarelor statului maghiar spre estul şi sud-estul Transilvanei. Prezenţe secuieşti sunt semnalate în secolele XI şi XII în anii 1116 şi 1146 în Bihor, în zona localităţilor Teleac şi Salonta, dar şi pe teritoriul actualelor judeţe Timiş şi Hunedoara. Comunităţi secuieşti, întemeiate probabil la cumpăna secolelor XI-XII, pe văile râurilor Secaş, la Sebeş-Alba, şi Târnava Mare, în zona Mediaşului sau Sighişoara, dar şi in zona Hârtibaci la Saschiz şi Viscri. Spre mijlocul secolului XII, concomitent cu avansarea hotarelor Regatului Ungariei spre estul şi sud-estul Transilvaniei, respectiv spre graniţa sa naturală, Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali, comunităţi secuieşti sunt semnalate în sud-estul Transilvaniei, la Zăbala şi Peteni. Comunităţi secuieşti sunt atestate şi pe malul din dreapta al râului Olt, în zona centrală a sudului Transilvaniei. O dizlocare masivă a aşezărilor secuieşti de pe Valea Oltului şi cea a Hârtibaciului, cauzată de colonizarea germană, are loc după mijlocul secolului XII. Începând cu prima jumătate a secolului XIII şi continuând până în primele decenii ale secolului XIV, populaţia secuiască se stabileste , depăşind, în parte, şi linia Carpaţilor Orientali în Moldova unde supravieţuiesc azi sub numele de ceangăi de religie catolică.

In mod mai mult sau mai putin spontan, o mare parte a populatiei romanesti de pe pe actualul teritoriu de locuire al secuilor a fost asimilata, acest proces fiind documentat de lucrarea lui I.I. Rusu Les roumains et les sicules (1998)

[modifică] Unio Trio Nationum

Secuii au fost consideraţi în Ungaria Medievală o naţiune diferită de maghiari, potrivit edictului Unio Trio Nationum (Uniunea celor trei naţiuni) emis în anul 1438 care îi cuprindea pe saşi, secui şi maghiarii. În decursul timpului, sub presiunea autorităţilor imperiale secuii au devenit asimilati cultural si lingvistic maghiarilor.

[modifică] Scaunele secuieşti

Pentru detalii, vedeţi articolul Scaunele secuieştivedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Din punct de vedere teritorial-administrativ, teritoriul locuit de secui, aşa-numitul Ţinutul Secuiesc (ung. Székelyföld), a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune (ung. Székelyszék). Noţiunea de scaun (lat. sedes), în sensul de unitate teritorial-administrativă, preluată de secui probabil de la saşi, este folosită constant în izvoarele scrise abia cu începere din secolul al XIV-lea. Numele principalelor şapte scaune secuieşti au fost, în ordine alfabetică, următoarele: Arieş (ung. Aranyos-szék), Ciuc (ung. Csik-szék), Kezdi (ung. Kézdi-szék), Mureş (ung. Maros-szék), Orbai (ung. Orbai-szék), Sepsi/Sf. Gheorghe (ung. Sepsi-szék) şi Tileagd (ung. Telegdi-szék) (devenit ulterior Odorhei ung.Udvarhely-szék). Fiind de dată mai recentă, scaunul cunoscut sub denumirea generică "Trei Scaune" (ung. Három-Szék) s-a format prin contopirea scaunelor Kézdi, Sepsi şi Orbai. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. judex sedis sau judex terrestris). Toate aceste unităţi teritorial-administrative au fost conduse, la rândul lor, de către Comitele secuilor, funcţie care, sub aspectul importanţei sale politice, reprezenta a doua demnitate în Voievodatul Transilvaniei, căruia îi era subordonat judele regesc (lat. judex regis).

Viitoarele scaune secuieşti au fost menţionate iniţial în documente sub alte denumiri. În secolul al XIII-lea, respectiv în anul 1270 este amintită obştea secuilor din Telegd (lat. universitas Siculorum de Telegd), în anii 1272 şi 1311 este evocată obştea secuilor din Kezd, iar în anul 1291 sunt atestaţi secuii şi obstea secuilor de pe Arieş. Abia în secolul al XV-lea, respectiv în anii 1408-1410 va fi amintit Scaunul Mureş, în timp ce Scaunul Odorhei va fi atestat ca atare abia în anul 1448. Dupa crearea Monarhiei Austro-Ungare scaunele secuiesti au fost abolite iar in locul lor au apărut mai multe comitate (megyek).

[modifică] Novum Forum Sicolorum

Gravură din 1824 a oraşului regal Târgu-Mureş cu inscripţia Siculica Maros Vasarhely

Capitala tradiţionala a Secuimii s-a aflat la Târgu Mureş, oraş regal denumit la acea data Szekelyvasarhely. Acest nume medieval nu trebuie confundat cu numele oraşului de azi denumit Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely) aflat la o distanta de 250 km. sud-est. Târgu Mureş a fost denumit in latina medievala şi "Novum Forum Sicolorum" respectiv "Noul loc de adunare al secuilor"

[modifică] Arieş: un scaun secuiesc azi dispărut

In afara scaunelor secuieşti propriu-zise mentionate mai sus, a existat un alt scaun secuiesc pe teritoriul de azi al judetului Alba numit in maghiara Aranyosszek respectiv scaunul Arieş. El a incetat sa existe ca atare în anul 1876. Scaunul Arieş avea capitala în comuna Vinţul de Sus (azi redenumită Unirea), în maghiara "Felvincz" si ocupa un teritoriu restrans in satele inconjuratoare. Dupa unii, comuna Rimetea (Torockó) situată la poalele muntelui numit Szekelyko (Piatra Secuiasca) a facut si ea parte din acest scaun.

[modifică] Regiunea Autonomă Maghiară

Pentru detalii, vedeţi articolul Regiunea Autonomă Maghiarăvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Regiunea Autonomă Maghiară în cadrul împărţiri administrative a României (1953)

În anul 1952, o dată cu reorganizarea administrativ-teritorială a Republicii Populare Române, una din regiunile nou create a fost Regiunea Autonomă Maghiară cu reşedinţa la Târgu Mureş. Această regiune, locuită in proporţie de 85% de secui, avea 10 raioane si cuprindea parte a fostelor judeţe interbelice Mureş, Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. Prim-Secretar al Comitetului Regional de Partid a fost secuiul Ludovic Csupor de loc din Tg. Mures. După un deceniu de existenţă numele acesteia a fost preschimbat in Regiunea Mureş Autonomă Maghiară de la care s-a extras zona Trei Scaune cu oraşul Sfântu Gheorghe care s-a alipit regiunii Braşov. După 1968, când Regiunea Mureş Autonomă Maghiară a fost desfiinţată, au apărut două judeţe secuieşti noi cu nume artificial care nu au existat până atunci sub aceste nume: Covasna, respectiv Harghita. In anii 1950 a existat la Tg. Mureş "Teatrul Secuiesc de Stat" (Székely Állami Színház) înfiinţat pe 4 Februarie 1946, devenit mai apoi Teatru Naţional Maghiar (azi denumit in onoarea artistului local Tompa Miklós). Majoritatea populaţiei secuieşti locuieşte în prezent pe teritoriul acestei foste regiuni autonome. Grupuri importante de secui există ca diasporă pe teritoriul actual al Ungariei. Potrivit recensământului populaţiei din anul 2002, maghiarii formează majoritatea absolută a judeţelor Covasna şi Harghita şi reprezintă o importantă parte a populaţiei judeţului Mureş. O mare parte a acestor maghiari, în special cei rurali, se identifică, direct sau indirect ca secui.

În mod mai mult sau mai putin spontan, o mare parte a populatiei româneşti de pe pe actualul teritoriu de locuire al secuilor a fost asimilata, acest proces fiind documentat de lucrarea lui I.I. Rusu Les roumains et les sicules (1998). De altfel, numele unor aşezări cum ar fi oraşul Vlăhiţa de langa Odorhei, azi complet secuiesc, şi denumit în maghiară până în anii 1950' Nagy-Oláhfalu ("Mare sat român/valah") (veziDiscuţie:Secui) arată clar că românii au fost cândva predominanţi în anumite părţi ale actualei Secuimi.

[modifică] O populaţie rebelă

Portret al căpeteniei secuieşti Gheorghe Doja aşa cum apare pe bancnota maghiara de 20 de forinţi

Numeroşi dintre rebelii si revoluţionarii din Transilvania au fost secui la origine aşa cum ar fi covăsneanul Gheorghe Doja (Dózsa György) în secolul al XVI-lea sau Gabor Aron din Târgu Secuiesc în secolul al XIX-lea vestit pentru talentul sau de tunar şi artilerist. Un alt covăsnean, Korosi Csoma Sandor a fost un cărturar rebel care a călătorit pâna in Tibet, unde e si ingropat, în cautarea originilor secuilor. Aceste personalităţi sunt onorate astazi in oraşe ca Târgu Mures cu statui si nume de strazi. Unul din bulevardele principale din Targu Mures poartă numele lui Doja, in timp ce alte străzi din acelaşi oraş au fost botezate cu numele lui Gabor Aron, Korosi Csoma Sandor respectiv "Secuilor Martiri".

[modifică] Secuii şi pan-turanismul

Deşi, prin tradiţie, adversari ai turcilor otomani care au cotropit adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frăţietate faţă de turci în ciuda religiilor diferite ale acestora, văzând în aceştia un fel de "frate regăsit mai mare". Astfel ziarul Timpul (de sub redactia lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitaţia din anumite aşezari secuieşti intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc. Aceste cete de secui organizate ad-hoc ameninţau să pătrundă prin trecătorile din Carpaţi în Romania unde urmau să atace şi să pârjolească satele pentru a sabota interesele româneşti în semn de solidaritate cu turcii otomani. Stindardul acestor secui era "pasărea Turul" (Turul Madár), simbol comun al seminţiilor turanice, resuscitat pentru o perioadă din nou sub regimul horthyst. În anul 2006 liderii autonomiştilor secui din România au început să afirme din nou afiliaţiile turanice ale secuilor semnând un protocol de colaborare cu autonomiştii uiguri din fostul Turkistan, azi parte a Chinei. De altfel Ferenc Csaba, unul dintre lideri explică încheierea acestei alianţe subliniind "relaţiile istorice de rudenie între maghiari şi uiguri".

[modifică] Cultură

[modifică] Gastronomie secuiască

Cozonaci secuiesti sau kürtöskalácsok

Bucataria secuiască se bazează pe patru alimente principale: cartoful, varza, carnea de porc şi smântâna şi reflectă condiţiile climaterice respctiv iernile extrem de geroase din zonă. Produsele din porc ca slănina, caltaboşii, carnea afumată la borcan etc. sunt deosebit de populare. Înainte de introducerea cartofului în evul mediu târziu, alimente de bază erau meiul (kölés) respectiv secara. Una din plantele cele mai populare in secuime este chimionul (Carum carvi) care creşte spontan în abundenţă în depresiunile intramontane şi ale carui seminţe se prăjesc în unsoare încinsă pentru supe (köménymagleves). Un rachiu popular printre secui e condimentat deasemenea cu seminţe de chimon. Tipic secuilor e deasemenea cozonacul secuiesc care constă în aluat răsucit pe forme cilindrice copt deasupra cărbunilor încinşi.

[modifică] Bibliografie

Ion I. Russu, Les roumains et les sicules, Centre d'Etudes Transylvaines- Fondation Culturelle Romaine, Cluj-Napoca, 1998. ISBN 973-577-185-3
Ion Lupas, Réalités historiques dans le Voivodat de Transylvanie du XII-e au XV-e siècle, Bucarest, 1938, p. 31-41.
Hóman Bálint, Geschichte des ungarischen Mittelalters, Bd. I, Berlin, 1940, p.84 si urm.
Hóman Bálint, Die Szekler, in: Siebebürgen (Hg. Lukinich Emerich), Berlin, 1940, p.47-54.
Györffy György, Der Ursprung der Szekler und ihre Siedlungsgeschichte, in: Siebenbürgen und seine Völker (Hg. Elemér Malyusz), Budapest, Leipzig, Milano, 1943, p. 76-131.
Makkai Ladislau, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946, p. 49-50.
Hansgerd Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972, p.114-139.
Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, 105-115
Makkai Lászlo, Herausbildung der ständischen Gesellschaft (1172-1526), in: Kurze Geschichte Siebenbürgens (Hg. Béla Köpeczi), Budapest, 1990, p.175 şi urm.