Yukio Mishima

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Yukio Mishima (三島由紀夫 Mishima Yukio potrivit topicii japoneze), este numele public, pseudonimul lui Kimitake Hiraoka (平岡公威 Hiraoka Kimitake), (n. 14 ianuarie, 1925 - 25 noiembrie, 1970), scriitor japonez şi activist politic de extremă dreapta, cunoscut pentru scrierile sale (36 de volume incluzând romane, povestiri, eseuri, piese de teatru, dintre care cele mai bune au fost traduse în engleză şi franceză) şi moartea din alt veac pe care şi-a ales-o.

În debutul volumului său din 1980 "Mishima sau viziunea Vidului", Marguerite Yourcenar remarca: "E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipseşte distanţarea. Iar dacă aparţine unei alte civilizaţii, este încă şi mai greu, căci intră în joc ori atracţia exotismului, ori neîncrederea în acelaşi exotism. Şansele înţelegerii greşite sporesc atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi şi acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie,...se îngemănează în felurite proporţii înăuntrul fiecărei opere, având efecte şi reuşite diferite. Şi, cu toate acestea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor, în multe din opere sale, într-un autentic reprezentant al Japoniei, şi ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile."

Dificultăţile de apreciere şi interpretare sporesc într-o epocă marcată de "curiozitatea grosolană pentru anecdoticul biografic,...îngroşată violent de metodele unei prese şi ale unor media ce se adresează unui public care ştie din ce în ce mai puţin să citească". Să nu uităm că în cazul oricărui scriitor, şi în special în cel al lui Yukio Mishima, realitatea centrală rămâne cea a operei.

Yukio Mishima rămâne unul dintre cei mai interesanţi, dar şi controversaţi, autori japonezi ai secolului al XX-lea. Controversa se naşte din afinităţile şi crezurile sale literare, politice şi morale, cât şi de faptul că este ultima personalitate a lumii japoneze care s-a sinucis prin metoda tradiţională seppuku, în urma unei încercări, nereuşite, de lovitură de stat.

Cuprins 1 Copilăria 2 Şcoala şi primele scrieri 3 Literatura de după război 4 Viaţa personală 5 Sinuciderea rituală (seppuku) 6 Opera literară 6.1 Confesiunile unei măşti (1949) 6.2 Setea de iubire (1950) 6.3 Culori interzise (1951) 6.4 Tumultul valurilor (1954) 6.5 Templul de aur (1956) 6.6 După banchet (1960) 6.7 Patriotism (1960) 6.8 Mătase şi perspicacitate (1964) 6.9 Soare şi oţel (1968) 6.10 Marea fertilităţii (1968, 1969, 1970, 1971) 7 Idei predominante 7.1 Teoria politică 7.2 Teoria estetică 7.3 Mishima şi Sfântului Sebastian 8 Premii 9 Citate despre Mishima 10 Bibliografie Yukio Mishima 10.1 I. Opera în limba japoneză 10.2 II. Opera în limba engleză 10.3 III. Opera în limba română 10.4 V. Referinţe critice în limba engleză 10.5 VI. Referinţe critice în limba română 10.6 Selecţie de cărţi despre Mishima, în limba engleză 11 Legături externe

[modifică] Copilăria

Copilăria i-a fost dominată în totalitate de umbra bunicii sale, Natsu, care a luat în primire copilul imediat după naştere şi l-a separat de părinţi. Natsu făcea parte dintr-o veche familie de samurai, strănepoată a unui daimyo (prinţ), înrudită chiar cu dinastia Tokugawa; îşi dădea aere aristocratice, chiar şi după căsătoria cu bunicul lui Mishima, un om comun, un birocrat care s-a îmbogăţit în paradisul fiscal al noilor frontiere coloniale. Natsu era o femeie încăpăţânată, "maladivă, puţin isterică, chinuită de reumatisme şi nevralgii craniene", uneori violentă, (în operele lui Mishima există numeroase aluzii la această violenţă); avea dureri cumplite, iar tânărului Mishima îi revenea sarcina să o maseze. Pe seama lui Natsu pun biografii lui Mishima fascinaţia acestuia pentru moarte şi pentru lucrurile excentrice. Natsu citea cărţi în limba franceză şi în limba germană şi avea un gust aristocratic pentru teatrul Kabuki. Natsu nu i-a permis lui Mishima să stea la soare, să practice vreun sport, sau să se joace cu ceilalţi copii. Era mai mult singur sau înconjurat de verişoare şi păpuşile acestora. "Contactului acesta cu un suflet şi un trup bolnav îi datorează poate <Mishima> lecţia esenţială, întâia lui impresie de stranietate a lucrurilor. Îi datorează însă, mai ales, experienţa de a fi iubit cu gelozie, nebuneşte şi de a răspunde acestei mari iubiri. "La opt ani, aveam o iubită de şaizeci.", spunea el undeva. Un asemenea început înseamnă timp câştigat." (Marguerite Yourcenar, op. cit.)

Mishima s-a întors în sânul familiei sale la vârsta de 12 ani. S-a ataşat de mamă. Aceasta fusese născută într-una din familiile de pedagogi confucieni, care reprezintă, în mod tradiţional, însăşi chintesenţa logicii şi moralităţii japoneze. Ea a fost aceea care s-a aplecat asupra "lucrărilor lui literare de adolescent beat de literatură", la ea se întorcea pentru a fi încurajat, ei îi dădea textele să le citească şi să i le corecteze. Tatăl său era brutal, milităros şi "de trei ori, în timpul plimbărilor pe câmp, de-a lungul unei căi ferate, îşi ridicase - după cum ne spune - fiul în braţe, ţinânu-l la abia un metru distanţă de expresul ce trecea în goană nebună". (Marguerite Yourcenar, op. cit.) Tatăl făcea adesea incursiuni neaşteptate în camera băiatului pentru a descoperi orice dovadă cât de mică a unui interes pentru literatură, pe care îl considera un semn al efeminării, şi îi distrugea manuscrisele printr-un gest extrem de violent. Cu toate acestea copilul nu a reacţionat niciodată la aceste provocări.

[modifică] Şcoala şi primele scrieri

La doar 12 ani Yukio Mishima a început să scrie primele sale povestiri. A devorat operele lui Oscar Wilde, Rainer Maria Rilke, şi ale clasicilor literaturii japoneze. Cu toate că familia sa nu era suficient de bogată, bunica sa Natsu a insistat ca băiatul să fie trimis la o şcoală de elită, Peers School.

Dupa şase ani plini de nenorociri petrecuţi la şcoală devenise un adolescent palid şi fragil, dar fusese acceptat drept cel mai tânăr membru al societăţii literare a şcolii. A primit invitaţia să scrie la o prestigioasă revistă literară japoneză, Bungei-Bunka (Cultură literară), unde a trimis povestirea "Hanazakari no Mori" (Pădurea înflorită), "inspirată de străvechea Japonie poetică". Povestirea va fi publicată în 1944 sub forma unei cărţi, cu un tiraj limitat din cauza crizei de hârtie din timpul războiului.

Mishima a fost chemat să se prezinte la comisia de înrolare, dar în momentul controlului medical era răcit şi a avut inspiraţia să mintă şi să se declare tuberculos, motiv pentru care a fost considerat inapt pentru serviciul militar şi lăsat la vatră. Deşi Mishima era bucuros că nu a plecat pe front, multă vreme după aceea s-a simţit vinovat că a supravieţuit şi a pierdut şansa unei morţi eroice.

Deşi tatăl îi interzisese să mai scrie, Mishima a continuat în secret în fiecare noapte această activitate, ajutat şi protejat de mama sa, Shizue, care era întotdeauna prima sa cititoare. După terminarea şcolii, tatăl sau, un simpatizant al nazismului german, nu i-a permis să devină scriitor, ci l-a obligat să studieze Dreptul German. Mishima mergea la cursuri ziua, dar continua să scrie în timpul nopţii şi a absolvit Universitatea de elită din Tokio în 1947. A obţinut o slujbă în Ministerul de Finanţe şi părea să se îndrepte spre o carieră de funcţionar extrem de promiţătoare.

Cu toate acestea era istovit şi tatăl său a fost de acord să se retragă un an şi să se dedice scrisului. În final, extrasele de cont ale drepturilor de autor încasate de Mishima după primele succese literare aveau să-l convingă că fiul său este făcut să fie scriitor.

[modifică] Literatura de după război

Mishima şi-a început primul său roman, Tōzoku (Hoţii), în 1946 şi l-a publicat în 1948. I-a urmat apoi Kamen no Kokuhaku (Confesiunile unei măşti), o operă cu accente autobiografice despre un tânăr cu latenţe de homosexual, care trebuie să se ascundă după o mască pentru a fi acceptat de societate. Romanul a avut un succes extraordinar şi a facut din Mishima o celebritate la vârsta de doar 24 de ani.

Mishima a fost un scriitor foarte disciplinat şi flexibil, a scris romane, nuvele, povestiri şi piese de teatru Kabuki, extrem de apreciate. A fost foarte cunoscut în întreaga lume, a călătorit foarte mult, iar majoritatea cărţilor sale au fost traduse în limba engleză, iar unele dintre acestea au fost traduse şi în limba română. A fost nominalizat de trei ori pentru premiul Nobel pentru literatură, dar când în 1968 prietenul şi maestrul său, bătrânul şi marele scriitor Yasunari Kawabata l-a câştigat, Mishima a înţeles că şansele ca premiul să fie acordat unui al doilea japonez sunt extrem de reduse în viitorul appropiat. Acest fapt s-a întâmplat abia în anii '90 când Oe Kenzaburo a adus cel de-al doilea Premiu Nobel pentru literatură în Japonia. Dezamăgirea era firească la Mishima, "bărbatul avid, în chip aproape naiv, de onorurile venite din străinătate", dar ea "nu i-a cuprins, cu siguranţă, decât partea cea mai superficială a fiinţei; ceea ce ştim este că Mishima s-a grăbit să meargă la bătrânul maestru, care considera Marea fertilităţii- aproape terminată la acea dată - drept o capodoperă, ca să-i prezinte felicitările şi omagiile sale." (Marguerite Yourcenar, op. cit.)

[modifică] Viaţa personală

După Confesiunile unei măşti Mishima a încercat să uite obsesiile copilăriei şi individul dublu care supravieţuia în mintea sa şi a flirtat continuu cu moartea. A încercat să se lege cu frânghii groase de lumea reală şi a început o serie de antrenamente fizice extrem de dure. Şi-a disciplinat strict viaţa şi,aşa cum acorda două ore zilnic exerciţiilor fizice destinate reclădirii corpului, după miezul nopţii se închidea în birou pentru a consacra două ore textelor lui destinate consumului curent, iar restul nopţii până în zori cărţilor lui adevărate, capodoperele care ne încântă şi azi. În ultimii 15 ani de viaţă a practicat Kendo, un sport tradiţional japonez al duelului cu săbii din bambus, devenind maestru cu centura neagră. Toate tentativele de disciplinare şi sporire a rezistenţei reprezentau pentru Mishima nu atât atracţia senzaţionalului, cât o etapă în cunoaştere. "Exerciţiul muşchilor elucida miturile create de cuvinte", compensa "o oarbă şi morbidă încredere în cuvinte", spune el în Soare şi oţel, eseul din 1967.

În 1958 , s-a căsătorit cu Yoko Sugiyama, după ce iniţial îşi dorise o căsătorie cu Michiko Shoda - viitoarea soţie a împăratului Akihito. După alţi trei ani cuplul a avut o fiică şi un fiu.

În 1967 Mishima s-a înscris în "Army Self Defense Force" (ASDF) şi a făcut antrenamentul de bază. Un an mai târziu a înfiinţat Tatenokai (Societatea scutului), compusă din studenţi care s-au format cu ajutorul artelor marţiale şi al unei discipline de fier sub tutela lui Mishima. În ultimii 10 ani de viaţă, Mishima a jucat în mai multe filme şi a regizat adaptări ale romanelor sau povestirilor sale.

[modifică] Sinuciderea rituală (seppuku)

Pe data de 25 noiembrie 1970, Mishima împreună cu alţi 4 membri ai Tatenokai, sub un fals pretext, au vizitat comandamentul din tabăra Ichigaya, secţia din Tokio a Comandamentului Estic al Forţelor de apărare japoneze. Ajunşi în interior s-au baricadat în birou şi l-au legat pe comandat de scaun. Cu un manifest deja pregătit şi un afiş pe care erau inscripţionate cererile lor, Mishima a ieşit pe balcon şi a ţinut un discurs în faţa soldaţilor aliniaţi. El a cerut organizarea unei lovituri de stat, care să restituie Împăratului puterea sa iniţială.

Nu a reuşit decât să fie ironizat şi fluierat şi atunci şi-a încheiat discursul. S-a întors în biroul comandantului unde a comis seppuku, iar actul a fost urmat de decapitarea rituală executată de un alt membru al Tatenokai, Masakatsu Morita. Morita, nu a fost capabil să execute misiunea şi un alt coleg, Hiroyasu Kogaa, a dus operaţia la bun sfârşit.

Imediat după Mishima, Morita a comis seppuku şi a fost decapitat de Koga. După decapitare, capul lui Mishima a fost aşezat pe o foaie de ziar. Imaginea a intrat prin mass media şi manualele de istorie în conştiinţa oricărui japonez drept una dintre cele mai tragice imagini ale istoriei contemporane, alături de ciuperca atomică de la Hiroshima.

Mishima şi-a pregătit în detaliu şi îndelung sinuciderea, dar nimeni altcineva, cu excepţia unui grup restrâns de membri Tatenokai, nu-i cunoştea planurile. Mishima ştia de la bun început că puciul său nu avea şanse de reuşită, iar traducătorul, biograful şi prietenul sau John Nathan sugerează că scenariul era un simplu pretext pentru sinuciderea rituală, pe care Mishima şi-o dorise din totdeauna. Mishima se întâlnise cu avocatul său, pentru a întocmi un testament clar, prin care le-a lăsat bani celor trei supravieţuitori din grupul membrilor Tatenokai pentru a–şi angaja un avocat. În ajunul sinuciderii, Mishima şi-a luat rămas-bun de la părinţi. "Singura remarcă disponibilă demnă de reţinut în aceată ocazie este aceea a mamei, tipică oricărei afecţiuni materne: "Părea foarte obosit..." Cuvinte simple ce amintesc mereu că sinuciderea lui nu a fost...echivalentul unui strident şi aproape facil gest frumos, ci un urcuş extenuant către ceea ce el socotea a fi, în toate sensurile cuvântului, cuvenitul său sfârşit." (Marguerite Yourcenar, op. cit.)

[modifică] Opera literară

În momentul morţii Mishima îşi încheiase ultimul roman al tetralogiei sale Marea fertilităţii şi era recunoscut drept unul din cei mai importanţi stilişti ai literaturii japoneze de după Război. Mishima a scris 40 de romane, 18 piese de teatru, 20 de antologii de povestiri, şi vreo 20 de cărţi de eseuri şi un libret muzical. Chiar dacă o parte din opera sa a fost afiliată zonei literaturii comerciale şi a fost scrisă pentru bani, o mare parte rămâne cantonată în zona esteticului.

A debutat cu un volum de povestiri dar adevăratul sau debut ca prozator l-a constituit romanul Confesiunile unei măşti (1949). Imediat după acest volum, cot la cot cu colegul său de generaţie Abe Kobo, scriitorul s-a bucurat de protecţia şi aprecierea influentului câştigător al premiului Nobel pentru literatură Kawabata Yasunari .

[modifică] Confesiunile unei măşti (1949)

Confesiunile unei măşti este, aşa cum îi indică chiar titlul, un roman confesiv, în care naratorul, copilul şi adolescentul Tenkatsu pare să fie mai atras de brutalitatea unor imagini furate din marchizul de Sade sau de petele de sânge de pe torsul Sfântului Sebastian, al cărui martiriu îl descoperă în reproducerea unei pânze de Guido Reni, decât de poveştile cu zâne.

Poveştilor lui Andersen le sunt preferate un basm maghiar în care o prinţesă este devorată de un balaur, iar Tenkatsu, noul Marcel, descoperă ca are înclinaţii homosexuale, preferând compania băieţilor de aceeaşi vârstă, cu care se întrece în sporturi bărbăteşti. Folosind mai vechiul procedeu al fluxului conştiinţei involuntare, Mishima readuce în prezent scântei din trecutul personajului evocând vizita la un templu budist, albul mănuşilor ceremoniale sau hai ku-ul desenat pe zapadă pentru prietenul său, Omi.

Cruzimea cu care eroul îşi analizează preferinţele sexuale uşor perverse, alternează cu poezia unor descrieri de peisaj. Naratorul lui Yukio Mishima, comparat adesea de critici cu Aschembach, naratorul din povestirea lui Thomas Mann [[Moarte la Veneţia]], se defineşte pe sine ca fiind un efebofil, un îndrăgostit de trupul tinerilor.

Intră, ca şi autorul său, la Facultatea de drept şi este înrolat în timpul războiului iar părinţii îl împing într-o relaţie cu Sonoko, o foarte frumoasă tânără, de care se simte atras dar pe care n-o poate iubi. Corespondentul său european ar putea fi Octave de Malivert din romanul lui Stendhal, [[Armance]]. Ca şi acesta, Tenkutsu este chinuit de gândul sinuciderii, al morţii eroice dar nu are încă puterea să ducă gestul suicidar până la capăt.

[modifică] Setea de iubire (1950)

Cel de-al doilea roman, [[Setea de iubire]] (1950), abandonează stilul naraţiunii cu valoare autobiografică şi plonjează în plină ficţiune. Naratorul e de data aceasta o Madame Bovary în cheie japoneză.

Etsuko, o văduvă din middle class-ul japonez, dezvoltă o pasiune răscolitoare pentru unul din argaţii săi, plin de o vitalitate animalică ce-i provoacă cele mai ciudate reverii. Scena cheie a romanului e cea în care femeia, prezentă la un festival al toamnei unde tineri dezbrăcaţi interpretează dansuri rituale, îşi înfige unghiile în pielea iubitului ei Saburo, amestecând iubirea şi durerea, într-o combinaţie specifică romanelor lui Mishima.

Unitatea de caracter a personajului narator este scoasă în evidenţă de banalitatea celorlalte personaje şi de natura înconjuratoare, surprinsă în plină înflorire. Romanul evoluează implacabil spre un deznodământ tragic: Etsuko îl ucide pe Saburo, pedepsindu-l pentru faptul de a fi iubită de către acesta.

[modifică] Culori interzise (1951)

În 1951 Mishima publica cel de-al treilea roman, [[Culori interzise]]. Comparat de unii critici cu Sodoma şi Gomora a lui Marcel Proust, romanul descrie viata coruptă a oraşului Tokio imediat după război, prin care trece Yuki, eroul principal, condamnat de societate la o căsătorie sterilă, dar îndrumat de un bătrân scriitor cu înclinaţii homosexuale. Cu toate acestea, portretele feminine nu-şi pierd din frumuseţe în cuprinsul cărţii, Mishima numărându-se printre puţinii autori japonezi care pot surprinde şi analiza în egală măsură sufletul unei femei sau pe cel al unui bărbat. Bătrânul îl transformă pe Yuki într-un veritabil Don Juan care seduce şi abandonează zeci de femei, într-un joc, de data aceasta lipsit de finalitate şi miză, experimentând seducţia pură.

[modifică] Tumultul valurilor (1954)

În aprilie 1954, Yukio Mishima termină romanul “Tumultul valurilor” (“Shiosai”), care va fi publicat în luna iunie a aceluiaşi an la Editura Shinchosha din Japonia. În româneşte romanul va fi tradus de către Ana Maria Năvodaru după o ediţie franceză (Yukio Mishima, “Le tumult des flots”, Editions Gallimard, 1969), văzând tiparul la Editura Univers, în anul 1975.

Tema pastorală (inspirată din romanul grec “Daphnis şi Chloe”), a iubirii dintre un tânăr pescar şi o frumoasă fiică de sătean înstărit, în lumea închisă a unei insule sudice japoneze, separate de civilizaţie, l-a obligat pe scriitor să recurgă la un stil simplu, delicat. Romanul, aproape un poem în proză, a primit, în anul 1954, Premiul literar Shinchosha; după subiectul lui s-au turnat două filme.

În opera unui scriitor sumbru ca Mishima, acest roman se dovedeşte a fi o adevărată oază de lumină. După ce a mărturisit că lucrul pe care-l iubeşte şi îl urăşte cel mai mult, în acelaşi timp, este singurătatea, Mishima scrie acest mişcător poem despre modul în care comunică prin iubire doi adolescenţi plini de puritate.

Utajima, o liniştită insulă de pescari - “cu pante abrupte şi rare porţiuni netede” - va găzdui iubirea tânărului pescar Kubo Shinji şi a scufundătoarei Miyata Hatsue. Două elemente sunt de semnalat pentru frumuseţea lor pe această insulă: templul shinto Yashiro al zeului mării Watatsumi-no-Mikado şi farul, care parcă tronând atmosfera liniştită a acestei insule, influenţează printr-un determinism arhaic, viaţa sătenilor.

Shinji, terminând şcoala, devine pescar pe vasul Taihei-maru al maistrului pescar Oyama Jukichi. Shinji era un băiat simplu, unicul vis al său fiind să aibă într-o zi o ambarcaţiune cu motor cu care să facă cabotaj împreună cu fratele său mai mic, Hiroshi. Pentru el, ca pescar, marea însemna totul: era locul în care îşi câştiga existenţa, locul în care îşi căuta liniştea sufletului, locul pe malul căruia şi-a întâlnit perechea sufletească; era însăşi drumul vieţii.

Simpla existenţă a lui Shinji va fi complet schimbată de întâlnirea, pe plaja întunecată a mării, cu o fată ale cărei priviri vor face ca monotona viaţă de până atunci să se transforme într-un joc al iubirii, umbrit pentru o perioadă de timp de îngustimea concepţiilor societăţii în care s-au întâlnit. Dar întâlnirea le-a fost destinată, credeau ei, “fusese ceva neprevăzut, provocat de o forţă din afara lor”.

Hatsue, fata înstăritului Miyata Terukichi, după ce a fost adoptată de o familie de scufundători din Oizaki, în Shima, a fost reintegrată de curând în familia Miyata din insula Utajima. Drumurile celor doi tineri se vor întâlni pe mica insulă de pescari, crescând în inimile lor sentimente pline de intensitate şi inocenţă. De acum, natura imediată cu care intra Shinji în contact parcă se schimbase: când se afla în larg la pescuit “tumultul valurilor pe care-l auzea se potrivea cu bătaia sângelui său tânăr”; în momentele de nelinişte care l-au cuprins pe Shinji, datorită imposibilităţii revederii iubitei sale, “i se părea că doar marea va consimţi să stea de vorbă cu el”. Incapacitatea lui de a-şi exprima sentimentele stă în lipsa lui de imaginaţie. Lipsa de imaginaţie îl scutea de nelinişte. Shinji îşi trăieşte sentimentele, emoţiile prin intermediul naturii, bucurându-se de o fericire calmă atât când se afla înconjurat de liniştea naturii, cât şi în mijlocul furtunii şi al valurilor învolburate ale mării.

Întâlnirea lor plină de naturaleţe şi inocenţă la un fost obsevator militar de pe insulă, va atrage asupra lor atenţia şi bârfele micului sat pescăresc. Povestea lor de dragoste va fi astfel dezvăluită, într-un acces de gelozie, de către Chiyoko - fiica paznicului de la far, lui Kawamoto Yasuo - preşedintele Asociaţiei Tinerilor din Utajima.

Înverşunarea împotriva lui Shinji şi gelozia faţă de cel care i-o luase înainte, şi care, credea el, a avut-o pe Hatsue, l-a făcut pe Yasuo să pună la cale umilirea celei care i s-a dăruit lui Shinji de bună voie. Încercarea nereuşită a lui Yasuo de a o viola pe Hatsue îi va creşte şi mai mult ura acestuia faţă de cei doi, răspândind în sat cuvinte urâte despre ei. Acestea ajung şi la urechile tatălui lui Hatsue, care îi va interzice să mai iasă din casă cât timp vasele de pescuit nu erau în larg.

De acum existenţa lui Shinji devine un calvar, singura lui legătură cu Hatsue rămânând cea sufletească precum şi schimbul de scrisori pe ascuns dintre ei. Starea lui Shinji era parcă reflectată de “marea care se frământa şi se prăbuşea cu violenţă lovind în stânci”, de “zgomotul valurilor furioase” şi de “vuietul unei ape spumegânde”. Cu toate acestea cei doi îndrăgostiţi nu îşi pierd speranţa, optimismul lor refecându-se în rugăciunile aduse zeului găzduit de templul Yashiro.

Rugăciunile lor vor primi răspuns în momentul în care Terukichi afirmă că meseria de marinar este prima condiţie pusă celui care se va logodi cu Hatsue. Astfel, cei doi pretendenţi, Shinji şi Yasuo pornesc spre portul Toba de unde se vor îmbarca pe vasul comercial Utajima-maru. Putem considera această călătorie una iniţiatică, în care Shinji se va afirma prin curajul şi bărbăţia dovedită în timpul unui uragan. Această călătorie îl va face Shiji un om adevărat, mintea, trupul şi sufletul regăsindu-şi armonia la întoarcerea pe insula natală.

Cuprinsă de remuşcări, Chiyoko, studentă la universitatea din Tokio, refuză să se reîntoarcă în vacanţă pe insulă, destăinuindu-se şi cerând mamei sale printr-o scrisoare să dezvăluie adevărul despre iubirea celor doi. Soţia paznicului farului încearcă să-l convingă pe Terukichi despre nevinovăţia lui Shinji şi a lui Hatsue, dar acesta luase deja hotărârea: “Shinji este omul care o va lua de soţie pe Hatsue”.

Ultimele pagini îi prezintă pe cei doi logodnici în turnul farului privind fascinaţi “cu obrajii atât de apropiaţi… întunericul de nepătruns, pe care fasciculele luminoase le măturau cu regularitate” inspirând un optimism atât de rar întâlnit în opera lui Yukio Mishima.

Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [1], „Yukio Mishima: “Tumultul valurilor””, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Templul de aur (1956)

Poate că cel mai realizat roman, prin complexitatea construcţiei şi a personajelor este “Kinkakuji” (“Templul de Aur”). Templul de aur, s-a vândut în Japonia în peste 300000 de exemplare. Mishima a izbutit să dea o foarte verosimilă justificare psihologică unui gest criminal - incendierea faimosului Pavilion de Aur al templului budist Rokuon-ji din Kyoto. Incendierea monumentului naţional de către un ministrant budist suferind de tulburări psihice, fapt autentic, petrecut în iulie 1950, a constituit însă numai punctul de plecare al romanului, pentru că Mishima a transfigurat artistic evenimentul, pentru a crea o lume care-şi are propria realitate.

“Templul de aur” a fost publicat pentru prima dată în anul 1956 în Japonia, fiind tradus din japoneză de Angela Hondru; cartea a apărut în 1985, la Editura “Univers”, apoi în anul 2000 la Editura “Humanitas”, în colecţia “Cartea de pe noptieră”. Romanul este confesiunea lui Mizoguchi un tânăr, debil fizic şi bâlbâit, respins de toţi cei din jurul său pentru aceste handicapuri. Fiu al unui preot budist sărac, Mizoguchi incendiază templul la care fusese primit pentru a se iniţia şi a deveni preot, ca şi tatăl său. Întreg romanul e o poveste care conduce în final la acest sacrilegiu.

Călugărul, un tânăr desfigurat şi bâlbâit, cu un vădit dezechilibru sufletesc, a declarat la proces ca a incendiat templul pentru ca devenise gelos pe frumuseţea lui. Psihiatrii l-au declarat schizofrenic şi la proces acesta a mărturisit că îşi dispreţuieşte sinele demonic. Evenimentul nu avea cum sa-i scape lui Mishima care face din acest episod nucleul romanului sau. Tradus în limba engleză în vremea revoluţiei flower-power şi a exploziei de religii de tip new-age, romanul a cunoscut un succes imediat printre adepţii americani ai Zen Budism-ului. Întorcându-se la naraţiunea de tip confesiv, Mishima imaginează lumea strâmbă a spiritului unui călugăr, Mizouguchi, traumatizat de imaginea mamei care făcea dragoste cu un bărbat în timp ce tatăl îşi dădea sufletul. Copilul, un Meursault transferat pe teritoriul japonez, este incapabil de orice tip de empatie faţă de cei ce-l înconjoară, sentimentele sale fiind cauterizate cu grijă. Ca ghid al soldaţilor americani ce vizitează Templul, participă chiar la o crimă oribilă, ucigând copilul unei gheişe sub privirile ocupantului, care îl răsplăteşte cu două cartuşe de ţigări Chesterfield.

Imaginea [[Templului de aur]] se amestecă, într-o proiecţie suprarealistă, cu viziunea puternic sexualizată a sânului unei femei conducând la gestul final al arderii din temelii a templului. Una dintre pildele filozofiei budiste pe care stareţul o citeşte în momentul în care Japonia capitulează e cea în care călugărul Nansen ucide o pisică. O pisică apărută în templu îi împarte pe locuitorii templului în două tabere, iar stareţul Nansen o ucide pentru a anihila Sinele şi închipuirile vane ale celorlalţi fraţi. Episodul are o însemnătate capitală pentru Mizouguchi, care, urmând sfaturile ologului sau prieten Kashiwagi şi pe cele ale stareţului Templului, ajunge la un moment de iluminare demonică, în care înţelege că singurul mod în care îl poate iubi pe Buddha este clipa în care îl ucide pe Buddha. Incendierea Templului de aur capătă astfel o valoare simbolică, se transformă într-un sacrificiu al frumuseţii pe care omul modern, în absoluta lui alienare, nu o mai poate percepe corect.

Apărut în perioada când în Europa făceau vogă romanele existenţialiste, Templul de aur propune un destin apropiat de cel al eroilor unor scriitori ca Jean Paul Sartre sau Albert Camus, eroi tragici, dar şi destine exemplare, dostoievskiene, din lumea celor umiliţi şi obidiţi. Cruzimea viziunii rămâne în continuare trăsătura cea mai importantă a stilului romancierului japonez. Scena arderii Templului a fost interpretată de unii critici ca expresia cea mai înaltă a revoltei împotriva unei religii prea oficiale, prea interesate de o falsă iluminare, iar Mishima, un scriitor care a atacat şi instituţia prea strâmtă a căsătoriei japoneze, a fost acuzat ca ar dori sa submineze puterea bisericii.

În carte se regăseşte vechea Japonie, sunt evocate numele celebrităţilor din vremea stampelor ukiyo-e (Utamaro, Hiroshige), este pomenită arta aranjării florale (ikebana), se află ecouri din “Genji monogatari” a lui Murasaki Shikibu. Romanul a fost laureat cu Premiul literar Yomiuri, în anul 1957.

[modifică] După banchet (1960)

“După banchet” roman publicat de către scriitorul japonez Yukio Mishima. In Japonia, romanul a fost publicat pentru prima dată romanul în anul 1960, sub titlul “Utage no ato”. Prima ediţie a acestui roman în limba română a apărut la Editura Univers, în anul 1979, iar în cea de-a doua la Editura Humanitas, în anul 2000, în cadrul colecţiei “Cartea de pe noptieră”. Traducerea din limba japoneză a fost asigurată de Stanca Cionca.

În “După banchet” Mishima îşi diversifică tematica. Romanul este o frescă realistă a faunei politice postbelice din Tokyo. Este povestea unei femei de afaceri care se căsătoreşte cu un politician bătrân şi încearcă să-i refacă gloria trecută. Se evidenţiază caracterele celor două personaje principale: dinamica, voluntara Kazu Fukuzawa, femeie la 50 de ani, încă ispititoare, proprietara restaurantului Setsugo-an, situat într-un cartier deluros din Tokyo, şi Noguchi, bătrânul politician respectabil, reprezentantul unei lumi vechi, bărbat sobru, chiar apatic. “Kazu avea un suflet senin şi un caracter fără compromisuri: o fire simplă şi dreaptă. Încă din tinereţe îi plăcuse mai mult să iubească decât să fie iubită.”

Restaurantul era locul unde importante personalităţi politice japoneze luau masa şi organizau banchete. Cu ocazia unui astfel de banchet, Kazu îl întâlneşte pe viitorul ei soţ, bătrânul Yuken Noguchi, consilier al partidului radical-reformator. Noguchi, fost ministru şi ambasador în Anglia, se remarca prin trupul slab şi uscăţiv, obrazul lipsit de armonie, numai “ochii îi sticleau vioi şi limpezi pe sub coama de păr cărunt”. Era un idealist, încorsetat în obiceiuri vechi aristocratice, ţinea cu sfinţenie la tradiţie, ducând o viaţă de o simplitate demnă.

Relaţia dintre cei doi începe în acea noapte a banchetului, moment din care atât viaţa lui Kazu cât şi cea a lui Noguchi vor străbate drumuri întortocheate. Imediat după căsătoria lor, Noguchi este numit candidatul partidului radical pentru postul de guvernator al Tokyo-ului. Însărcinat cu organizarea campaniei electorale va fi numit Soichi Yamazaki, care va găsi în persoana soţiei Kazu un adevărat combatant şi o colaboratoare energică în viitoarea campanie. Considerând a fi o obligaţie de onoare faţă de soţul ei, Kazu se implică, încă de la început, cu toate forţele în această campanie. Deşi este avertizată de către influenţii ei prieteni din partidul rival, conservator, foşti clienţi ai restaurantului, să nu se hazardeze într-o astfel de acţiune politică, Kazu nu ia în seamă sfaturile lor.

O răsturnare spectaculoasă de situaţie apare în momentul în care Noguchi pierde alegerile iar Kazu este obligată de soţul ei să vândă restaurantul înglodat în datorii în urma campaniei electorale, şi să se retragă pentru restul vieţii la ţară. Acum apare prima dilemă a soţiei, care se vede obligată să aleagă între renumele familiei soţului ei şi viaţa plină de agitaţie pe care a avut-o pe vremea când restaurantul era deschis, precum şi între grădina ei de la restaurant şi mohorâta casă de la ţară.

Cu multă fineţe este tratată problematica erotică a acestui cuplu aflat în pragul senectuţii. În loc de linişte sufletească, nesiguranţă. În loc de fericire, amărăciune. În loc de dragoste, doar experienţă. O poveste care se încheie acolo unde ar fi trebuit să înceapă şi care reîncepe, neaşteptat, tocmai acolo unde toate păreau să se fi sfârşit: după banchet, când luminile se sting. O femeie şi un bărbat, un restaurant pentru un mormânt, emoţii puternice pentru nimic. Povestea de dragoste începe cu o căsătorie, continuă cu un divorţ şi se încheie cu o promisiune. Povestea politică începe cu o campanie electorală şi se termină aşa cum se termină îndeobşte poveştile politice: cu victoria banilor. Cum se termină povestea femeii care conducea un restaurant, iubeşte o grădină şi are încredere în oameni, îi rămâne cititorului să descopere. Această carte a fost primită favorabil mai degrabă în alte ţări decât în Japonia.

Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [2], Yukio Mishima: „Dupa banchet”, în „Contemporanul – ideea europeană” (An XI, nr.9 (540), 8 martie 2001) şi în „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Patriotism (1960)

Mishima s-a implicat politic doar pentru o scurtă dar încărcată perioadă de timp. Înaintea anului 1960, el a evitat aproape în întregime temele politice în lucrările sale, chiar dacă Japonia trecea printr-o serie de schimbări politice. Debutul lui pe scena politică s-a realizat o dată cu publicarea nuvelei “Yukoku” (“Patriotism”, 1966). Această povestire va fi sursa de inspiraţie pentru romanul “Caii dezlănţuiţi”. Nuvela “Patriotism”, parte din colecţia “Moarte în miez de vară şi alte nuvele”, dezvăluie afinităţile politice ale lui Mishima precum şi sfârşitul său tragic. “Patriotism” se bazează pe un eveniment istoric, incidentul Ni Ni Roku care a avut loc în anul 1936. Personajul principal al povestirii, portretizat în mod idealistic şi eroic, se află în faţa unui conflict al datoriei şi loialităţii în faţa morţii, moartea fiind cea mai onorabilă alegere. Nuvela descrie cu admiraţie un tânăr ofiţer japonez care se sinucide prin seppuku pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de împărat.

Mishima a fost adânc atras de patriotismul şi spiritul marţial al Japoniei medievale, pe care l-a pus în contrast cu concepţia occidentală materialistă din perioada postbelică. Dar cu toate că Mishima a împrumutat în viaţa sa privată modelul occidental, cunoscând bine cultura vestică, el s-a ridicat împotriva acestor valori. Această povestire este descrierea dublei sinucideri a unui tânăr ofiţer japonez şi a soţiei sale. Motivul pentru care ofiţerul se sinucide este acela că prietenii, care erau pe cale să pornească o revoltă, l-au lăsat la o parte, pentru a-i salva, pe el şi tânărul lui mariaj, de la dezastru. El se sinucide pentru a arăta că loialitatea sa este deasupra unor consideraţii atât de jalnice. Soţia sa îl urmează din dragoste şi respect.

Povestea este foarte romanţată, personajele având o frumuseţe şi nobilitate sufletească rar întâlnită. Ultimele momente din viaţa tânărului cuplu sunt pasionale, pregătirile minuţioase în vederea morţii fiind prezentate în cel mai mitic şi brutal limbaj: “Reiko nu a zăbovit. A văzut înaintea sa doar bucuria de a se alătura în moarte soţului ei. Pe faţa bărbatului în agonie se citea ceva inexplicabil, ceva ce ea vedea pentru prima dată. Reiko şi-a dat seama că şi ea va simţi gustul dulce-amar al principiului moral în care soţul ei credea. Şi-a adunat puterile şi şi-a înfipt lama pumnalului adânc în gât.”

Dacă “Patriotism” a marcat debutul lui Mishima pe scena politică, ce l-a determinat s-o scrie în acei ani? Chiar înainte cu un an de publicarea povestirii, Japonia trecea printr-o perioadă agitată, reprezentată pe de o parte de demonstraţii studenţeşti împotriva reînnoirii tratatului de securitate cu Statele Unite, în primăvara lui 1960 şi, pe de altă parte, de mişcările violente ale grupurilor politice imperialiste de dreapta. Activitatea acestora din urmă a culminat cu asasinarea liderului Partidului Socialist în luna octombrie a aceluiaşi an, arma asasinatului fiind o sabie tradiţională japoneză.

Prin lucrarea “Patriotism” Mishima spera să indice calea pe care trebuia s-o urmeze Japonia pentru a-şi reface armonia, şi anume, revenirea la cultul împăratului. Mesajul povestirii subliniază faptul că a-ţi da viaţa pentru împărat şi implicit pentru Japonia este minunat, dincolo de orice comparaţie. Această poveste este romantică, oricât de crudă ar părea. Mishima însuşi a jucat rolul personajului principal într-o versiune cinematografică a operei şi ideea a fost desigur apropiată de convingerile sale.

Bibliografie: A.D., „Yukio Mishima: “Patriotism””, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Mătase şi perspicacitate (1964)

Când Mishima s-a sinucis în 1970, avea în urma lui un sfert de secol de creaţie literară: povestiri, romane, piese, eseuri critice, reflecţii personale şi în special, către sfârşit, pamflete care împleteau ultranaţionalismul şi esteticul. De mai multe ori, pe parcursul acestor decenii, Mishima a întors spatele imaginaţiei luxuriante şi şi-a desprins privirea insistentă din oglindă suficient de mult pentru a experimenta în ficţiunea sa capturarea unor aspecte dramatice ale societăţii contemporane.

A încercat aceasta pentru prima dată în 1950, cu cartea “Perioada albastră” - povestea unui student înzestrat care devine cămătar în confuzia şi corupţia anilor de după război. Protagonistul, ca şi creatorul său, sfârşeşte prin sinucidere. După cum se poate demonstra, Mishima a încercat să-şi extindă capacitatea intelectuală dincolo de lirismul capodoperei sale din 1949 - “Confesiunea unei măşti”.

“Mătase şi perspicacitate” a apărut în anul 1964, când reputaţia lui Mishima începuse să alunece. În mod clar pare să fie o încercare de a repeta succesul romanului “După banchet”, care a abordat subiectul nepromiţător al politicii din Tokyo. Reconstruind o campanie dusă de Noguchi, un politician veteran şi noua lui soţie, proprietara unui restaurant, cu un trecut colorat, Mishima s-a apropiat suficient de realitate încât să se vadă pe sine însuşi implicat în primul litigiu de violare a intimităţii din Japonia. Totuşi, cartea este poate cea mai romanescă lucrare a sa, cu un grad de deşertăciune şi pasiune rar întâlnite în ficţiunea sa.

“Mătase şi perspicacitate” înlocuieşte lumea politicii cu cea a fabricării ţesăturilor din mătase. Mishima dramatizează un moment din conflictele de muncă ale anilor 1950. Politicianul din “După banchet” este înlocuit de un proprietar de fabrică demodat, Komazawa, în timp ce formidabila soţie a politicianului se metamorfozează într-o gheişă retrasă, Kikuno.

Un personaj puţin credibil este Okano, un manipulant politic care declamă Heidegger şi Holderlin. El are rolul unui mediator între diferitele sfere sociale ale personajelor principale şi manipulează situaţia în fabrică, până la momentul în care Komazawa îşi pierde stăpânirea paternală şi moare ruinat, în timp ce Okano preia afacerea.

Cartea comunică anumite aspecte ale contradicţiilor dintre formele vechi şi noi ale producţiei capitaliste în acea epocă.

Bibliografie: C.B., „Yukio Mishima: “Mătase şi perspicacitate””, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Soare şi oţel (1968)

Sensul literaturii lui Mishima devine şi mai clar după lectura eseului critic Soare şi oţel, testamentul său literar, publicat chiar în anul morţii sale. Încercând să se auto-definească, Mishima aminteşte jurnalul lui Amiel, pe care îl ia drept model pentru a sa "critică a confidenţei"・ Astfel, Eul e alcătuit din Sinele cel mai profund pentru care corpul e livada care înconjoară locuinţa Sinelui. Ca orice livadă, corpul trebuie cultivat, folosind soarele şi oţelul. Dacă în tradiţia europeană post-platoniciană corpul (lipsit de cuvinte dar greu de frumuseţe fizică) şi lumea cuvintelor (imitând frumuseţea) intră în contradicţie, pentru Mishima cele două universuri sunt surprinse în continuitate.

El îşi construieşte un trup ideal, care scapă coroziunii exercitate de cuvinte. Ca şi Roland Barthes, Yukio Mishima porneşte în căutarea ideilor trupului, făcând din acesta o armura modelată din metalul pur al conceptelor. Pe urmele străvechilor samurai, el va reuşi astfel să proiecteze cuvintele asupra propriului său trup şi să-i asculte vocea.

Dacă în epistolele sfântului Pavel credincioşii erau îndemnaţi să urmeze exemplul atleţilor din Grecia antică, existenţa lui Mishima capătă sens în momentul când acesta descoperă faptul că muşchii de oţel se pot transforma în scop existenţial şi în obiect de artă. Viaţa lui capătă sens prin uniunea dintre artă şi existenţă, dintre stilul literar şi un ethos al acţiunii, reînviind idealul japonez străvechi al unităţii contrariilor. Scrisul poate deveni, asemenea antrenamentelor din artele marţiale, stilul personal al autorului, fiind supus aceloraşi încercări de a obţine un corp textual perfect, eliberat de orice surplus. Trupul perfect devine un element esenţial al eroului tragic, care nu poate cunoaşte o moarte eroică, fără armura acestui trup. Moartea trebuie sa fie publică, să se ridice deasupra formelor în care mor oamenii comuni, sa se obiectivizeze prin actul sinuciderii rituale, seppuku, împrumutat din codul Bushido, un set de reguli stricte ale castei samurailor.

[modifică] Marea fertilităţii (1968, 1969, 1970, 1971)

În ziua sinuciderii sale, Mishima a aşternut ultimele rânduri la cel de al patrulea volum al tetralogiei “Hojo no umi” (“Marea fertilităţii”), socotită operă testamentară, inspirată, după cât se pare, din “Hamamatsu chunagon monogatari” (“Povestea maestrului Hamamatsu”), o istorie de dragoste din secolul al XI-lea, despre care a publicat şi un eseu. Tetralogia este axată pe motivul metempshiozei şi urmăreşte reîncarnarea personajului principal.

În primul volum intitulat “Haru no yuki” (“Zăpada de primăvară”, 1968) acţiunea se petrece la Curtea Imperială din Tokyo. Privit superficial, pare un banal roman de dragoste, plasat în 1912-1913. Lumea închisă a unei aristocraţii antice este deranjată pentru prima dată de străini - bogate familii din provincie - fără nici un fel de tradiţie, ai căror bani şi vitalitate îi fac nemaipomeniţi luptători pentru putere socială şi politică.

Această carte ne istoriseşte începuturile aproape accidentale ale unei legături amoroase nepermise şi sfârşitul ei tragic. Privit în detaliu, personajele sunt cu atâta fineţe “lucrate”, încât o lume a emoţiilor umane, a convingerilor şi aspiraţiilor devine vizibilă. Observaţiile oamenilor sunt atât de exacte, încât să fie surprinzătoare.

Poate unul dintre principalele învăţăminte este acela că nu ne putem controla destinul. Orice drum poate să ducă pe căi greşite, pentru că efectul acţiunilor noastre depinde de lume în totalitate, asupra căreia nu avem nici un fel de putere. Şi aceasta face imposibil să avem un scop pur şi imaculat în viaţă, doar dacă unii sunt pregătiţi să ignore lumea şi să acţioneze fără consideraţie faţă de urmările acţiunilor lor. “Puritatea”, în sensul de aici, este probabil cel mai bine descrisă ca o atitudine necompromiţătoare, cinstită faţă de chemarea interioară a unora, oricare ar fi aceasta.

Eroul principal, Matsugae Kiyoaki, un tânăr frumos de 18 ani, aparţinând unei familii cu veleităţii aristocratice, intră prin adopţie în familia Ayakura. Legătura secretă cu fiica familiei îl face pe Kiyoaki să se simtă vinovat şi se hotărăşte să-şi curme viaţa. Kiyouaki îi lasă o scrisoare prietenului său, Honda Shigekuni, vestindu-l că, după moarte, îl va reîntâlni, în viitoarea sa reîncarnare. Honda este cel ale cărui experienţe formează legătura în tetralogia “Marea Fertilităţii”, deşi în primul roman nu este un personaj important.

Finalul epic al primului volum se continuă în “Homba” (“Caii dezlănţuiţi”, 1969), un roman despre rădăcinile fanatismului japonez care a dus la război, într-o epocă marcată de depresiune economică, mişcări sociale şi violenţă politică.

Povestea începe în 1932, când, într-o vizită, Honda, acum judecător, observă o aranjare de trei aluniţe pe corpul unui tânăr luptător kendo, care se asemănau izbitor cu aluniţele prietenului său mort, Kiyoaki. După 20 de ani Kiyoaki se reîncarnează sub trăsăturile lui Iinuma Isao, un om dinamic, pătruns de tradiţiile samurailor. În numele codului samurailor, Isao plănuieşte să-l ucidă pe industriaşul Kurahara Busuke, considerat a fi principalul agent al capitalismului şi motiv al decăderii Japoniei. Acest tânăr Isao Iinuma este fiul fostului profesor al lui Kiyoaki. Circumstanţele îl conduc pe Honda la credinţa că Isao este reîncarnarea lui Kiyoaki, şi când tânărul este arestat pentru activităţi teroriste, Honda devine avocat ca să-l apere.

La câteva zile după sfârşitul procesului, Isao ucide un faimos capitalist şi îşi face sinucidere rituală. El este profund dezamăgit de tatăl său, care şi-a vândut idealurile naţionaliste şi, de fapt, şi-a predat propriul fiu.

Volumul al treilea, intitulat “Akatsuki no tera” (“Templul zorilor”, 1970) este o poveste despre căutarea frumuseţii şi luminării spirituale. Ea dramatizează puternic experienţa japoneză din timpul celui de-al doilea război mondial mutând acţiunea în Tailanda şi India. Honda, personajul primelor două volume, acum un bătrân resemnat, care a înţeles că viaţa sa nu a fost decât o iluzie, trece în planul secund şi nu face decât să o urmeze pe prinţesa Ying Chan (reîncarnarea probabilă a lui Kiyoaki şi Isao) eroina principală a romanului.

Vizitând fiica unui vechi prieten tailandez din zilele de şcoală, Honda întâlneşte o prinţesă tailandeză care crede că este o japoneză renăscută şi îşi aminteşte date din vieţile lui Kiyoaki şi Isao, deşi atunci nu se născuse încă. Honda este hotărât să afle dacă ea este într-adevăr reîncarnarea celor doi şi poate în sfârşit să confirme această suspiciune.

Partea principală a romanului, totuşi, se ocupă de călătoriile lui în India şi astfel, în rădăcinile budismului. Mai puţin decât o relaţie personală cu prinţesa tailandeză, preocuparea lui Honda constă în implicaţiile dezvăluirii misterului vieţii.

Al patrulea volum “Tennin gozui” (”Decăderea unui înger”, 1971) sintetizează teme din cele trei volume precedente: decăderea tradiţiilor japoneze de curte şi al idealului samurailor; esenţa şi valoarea filozofiei budiste; şi la baza tuturor acestor teme, viziunea apocaliptică a lui Mishima cu privire la opera modernă, prevestind într-un anume fel “sfârşitul care se apropie”. Unii critici consideră tetralogia lui Mishima drept o ilustrare simbolică a destinului naţiunii japoneze în secolul al XX-lea.

Honda găseşte un tânăr care iarăşi pare să fie o reîncarnare a aceleiaşi persoane. Până atunci, Honda era convins că viaţa sa lungă se datorează lipsei lui de puritate. Honda doar trăieşte şi astfel este în stare să supravieţuiască mult, în timp ce cei trei oameni pe care i-a întâlnit mor tineri. Acesta este un concept specific japonez. În “Genji Monogatari” a lui Murasaki Shikibu, discuţia este adesea despre persoane care sunt “prea frumoase ca să fie făcute pentru această lume”. Conceptul lui Mishima ar putea fi văzut ca o raţionalizare a acelei idei.

În finalul romanului, Honda merge să o întâlnească pe Satoko, iubirea lui Kiyoaki. Acolo el află că Satoko nu ştie nimic despre Kiyoaki. El spune: “Dacă Kiyoaki nu a existat, atunci n-a existat nici Isao. N-a existat nici Ying Chan şi, cine ştie, poate n-am existat nici eu”. Pentru prima dată se citea putere în ochii ei.

Mishima i-a spus criticului Donald Keene: “Titlul «Marea fertilităţii» intenţionează să sugereze marea aridă a lunii care-i dezminte numele. Sau aş putea spune că suprapune imaginea nihilismului cosmic cu cea a mării fertile”.

Traducerile au fost asigurate de oameni diferiţi, deci se pare că ele pot fi citite separat. Dar aceasta se poate face numai cu primele două volume, celelalte fiind greu inteligibile fără trimiteri la primele. Stilul tetralogiei se adânceşte tot mai mult în doctrina budistă, ceea ce o face prea puţin atractivă publicului cititor. Aceste cărţi sunt oarecum greu de citit, datorită faptului că în ele apar multe reflectări budiste, pe măsură ce Honda încearcă să înţeleagă conceptul reîncarnării.

Bibliografie: C.B., „Yukio Mishima: “Marea fertilităţii””, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Idei predominante

[modifică] Teoria politică

Care ar putea fi motivele sinuciderii lui Mishima? Presa japoneză a vremii s-a limitat doar la câteva explicaţii. Printre acestea era teoria nebuniei lui Mishima, cea a crizei artistice sau, cea mai senzaţională, a iubirii dintre Mishima şi studentul Morita Masakatsu, despre care se presupunea s-au sinucis din dragoste (shinju). Unii critici nu acceptă teoria sinuciderii din dragoste, explicaţia lor bazându-se pe faptul că Mishima şi-a plănui acţiunea timp de şapte ani, iar scenariul pare extrem de elaborat pentru o simplă sinucidere shinju. Aşadar, s-au formulat două teorii plauzibile: teoria patriotismului, Mishima chiar sperând într-o revoltă a armatei împotriva guvernului în vederea reinvestirii împăratului şi teoria esteticii, care vedea sinuciderea lui Mishima ca o desăvârşire a căutării frumosului.

Teoria patriotismului rămâne cea mai plauzibilă, ţinând cont de educaţia sa tradiţională. Pentru Mishima împăratul era un simbol puternic al Japoniei care trebuia protejat cu orice preţ. După pierderea războiului, Mishima credea, ca şi mulţi alţi japonezi, că societatea tradiţională nu mai poate exista, iar impunerea noii Constituţii de către forţele de ocupaţie americane reprezenta cea mai mare doleanţă a lui Mishima. În opinia romancierului, democraţia, comerţul intensiv şi deposedarea împăratului de statutul său divin, era o dovadă certă că societatea tradiţională a decăzut. O mare parte din opera sa literară conţine ideile sale politice.

Bibliografie: A.D., „Yukio Mishima: teoria politică”, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Teoria estetică

Chiar dacă ideile sale politice erau vag abstracte sau chiar confuze, Mishima avea o viziune clară asupra credinţelor sale artistice şi filozofice. Principalele sale cărţi de teorie a esteticii “Calea samuraiului” şi “Soare şi oţel” dezvăluie principiile sale estetice care se regăsesc în toate operele sale precum şi în viaţa de zi cu zi. Dacă studiem cu atenţie aceste două lucrări, devin din ce în ce mai clare “lacunele” şi “umbrele” din gândirea scriitorului, şi din acest punct de vedere putem vedea în moartea lui Mishima încununarea acestei gândiri.

“Calea samuraiului” este de fapt un comentariu asupra lucrării “Hagakure” - scrisă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de Jocho Yamamoto, sub forma unui manual de instrucţiuni pentru samurai, fiind considerat textul de bază al Bushido. Lucrarea a devenit extrem de populară în timpul celui de-al doilea război mondial, iar sloganurile luate din această carte au reprezentat crezul multor piloţi kamikaze. Cartea a fost interzisă în timpul ocupaţiei americane şi greu acceptată în perioada imediat următoare.

Cea mai faimoasă afirmaţie din “Hagakure” se referă la luarea deciziilor. Jocho susţine: “calea samuraiului este moartea”, de aceea el trebuie să fie întotdeauna pregătit de moarte. Într-o situaţie extremă, un samurai adevărat va alege moartea cu siguranţă. După Mishima, “Hagakure” era format din trei părţi: dragostea, viaţa şi filosofia acţiunii. “Subiectivitatea”, afirma Mishima, este cea mai înaltă valoare a filosofiei acţiunii, iar moartea este sfârşitul natural al acestei acţiuni. Faptele sunt cele mai importante, ele putând determina caracterul unui om - ne învaţă Jocho, iar mai apoi ne subliniază Mishima.

Mishima a fost puternic influenţat de mesajul acestei cărţi. Există o legătură între critica lui Jocho privitoare la decăderea epocii sale şi atacurile dure ale lui Mishima la adresa materialismului generaţiei sale. De altfel, influenţa lui Jocho este vizibilă la nivelul personajelor din cărţile lui Mishima, a căror ultim scop este cultivarea individuală şi nu contribuţia lor în favoarea societăţii. Eroii lui Mishima sunt egocentrici ei neavând nevoie de nimeni pentru a se desăvârşi ca oameni.

Bibliografie: A.D., „Yukio Mishima: teoria estetică”, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Mishima şi Sfântului Sebastian

“Într-o zi, profitând de faptul că nu mersesem la şcoală din cauza unei răceli uşoare, am scos câteva volume de reproduceri artistice, pe care tatăl meu le adusese ca suveniruri din călătoriile sale în străinătate. Deodată, dintr-un colţ al paginii următoare mi-a apărut în faţă o imagine care, parcă mă aşteptase acolo. Era o reproducere a unei lucrări renascentiste târzii: Sfântul Sebastian al lui Guido Reni”.

Mishima a descris pictura în “Confesiunea unei măşti”: “Un tânăr remarcabil de frumos era legat de trunchiul unui copac, fiind dezbrăcat. Mâinile sale încrucişate erau ridicate, iar fâşiile care-i ţineau încheieturile prinse erau legate de copac. Nu se vedeau alte legături, iar singurul veşmânt peste goliciunea tânărului era o bucată de pânză albă legată în jurul şoldurilor... Dacă n-ar fi fost săgeţile adânc intrate în partea stângă a pieptului şi în umărul drept, tânărul ar fi părut mai degrabă un atlet roman odihnindu-se... Săgeţile mâncaseră din carnea tânără şi erau pe cale să-i consume trupul pe dinăuntru cu flăcări de agonie şi extaz suprem”. Vederea acestei imagini i-a provocat lui Mishima prima experienţă erotică. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Mishima a pozat pentru un fotograf, în chip de Sfântul Sebastian: avea o bucată de pânză albă legată în jurul şoldurilor; şi trei săgeţi înfipte în trupul ars de soare, dintre care una era înfiptă în piept.

Bibliografie: P.M., „Mishima şi Sfântului Sebastian”, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Premii

• Premiul Shincho de la Shinchosha Publishing, 1954, pentru Sunetul valurilor
• Premiul Kishida pentru Dramă de la Shinchosha Publishing, 1955.
• Premiul Yomiuri Prize de la Yomiuri Newspaper Co., pentru cel mai bun roman, 1957, Templul de Aur
• Premiul Yomiuri de la Yomiuri Newspaper Co., pentru cea mai buna dramă, 1961, Toka no Kiku.

[modifică] Citate despre Mishima

• “Legându-se de speranţele şi eşecurile umane Mishima însuşi devine mult prea uman, lăsând deoparte talentul lui de scriitor şi abilităţile sale de povestitor care tind să fie mult prea preocupate de o evaluare a acţiunilor sale mai degrabă decât de operele sale. Mishima a fost o reflecţie a lucrărilor sale (sau invers) în care aspiraţia la frumos este foarte rar realizată; puritatea fiind un scop degradat de toate eşecurile umane.

În ceea ce priveşte părerea unui străin, tema frumuseţe-violenţă este un aspect al Japoniei care poate constitui o atracţie primară înspre ceea ce înseamnă Japonia, o tradiţie în care frumuseţea şi violenţa se pot împleti. Un exemplu poate fi senzualitatea agresivităţii în artele marţiale care hrăneşte cultura contemporană în conţinutul său violent.

Cea mai frumoasă prezentare a lui Mishima în Occident poate fi filmul lui Paul Schader care a reîntărit imaginea inocentului Mishima. În film, criminalul fugar (după dramatizarea romanului “Caii dezlănţuiţi”) evită să fie prins după uciderea capitalistului corupt şi preferă să se sinucidă la răsăritul soarelui. În carte, asasinul ascuns aşteaptă cu nerăbdare zorii pentru a se sinucide, dar nu reuşeşte şi trebuie să moară pe întuneric, în noroi pentru că urmăritorii săi se apropie. Mishima nu vorbea în roman despre puritate ci despre dorinţa de a o atinge.

A înţeles dizgraţia pe care un corp urât o aduce posesorului. O moarte prin harakiri nu e onorabilă dacă corpul este bătrân şi urât, imaginea acestui corp fiind indecentă. Pregătirea sa pentru moarte a început prin prelucrarea corpului său.” (Akihiro Maruyoma)

• “«Japonia va dispărea» a prezis el într-unul dintre cele mai citate pasaje ale sale, «va deveni goală, bogată şi vicleană» Chiar în timpul crizei economice din anii 80, mulţi japonezi au înclinat să creadă că progresul material va slăbi caracterul naţiunii. Acum, întunecimea lui Mishima pare profetică pentru mulţi dintre japonezi. Aşa ciudat cum a fost, Mishima a exprimat sentimentul comun că japonezul pierde legătura cu sufletul şi acum şi bunăstarea economică vine să-l eludeze.” (Autor necunoscut)

• “Dacă eu locuiesc în mine, corpul meu seamănă cu o livadă care mă înconjoară. Eu pot ori să cultiv livada la întreaga sa capacitate ori să o las pradă buruienilor. Într-o zi, mi-a venit ideea să încep să cultiv livada atât cât merita. În acest scop am folosit soarele şi oţelul. Încetul cu încetul, livada a început să rodească şi gândurile au ocupat o mare parte din conştiinţa mea”. (Yukio Mishima - “Soare şi oţel”)

• “În şcoală am auzit urletul aspru şi barbar al Kendo-ului. De fiecare dată când îl auzeam doream să-mi acopăr urechile. Acum, după 30 de ani, simt cu totul altceva. Acel sunet îmi face plăcere, m-am îndrăgostit de el. Sunetul este strigătul japonezului însuşi îngropat în adâncul sufletului meu. Este un strigăt de care îi este ruşine japonezului de astăzi şi pe care încearcă cu disperare să-l reprime dar el izbucneşte sfărâmând toate reprimările. Este ceva legat de amintirile întunecate, ceva care aminteşte de sângele proaspăt vărsat” (Yukio Mishima - “Testamentul unui samurai”)

• “Poţi cu uşurinţă găsi două caracteristici contradictorii în cultura şi personajele japoneze. Una este eleganţa, alta este brutalitatea. Cele două sunt uneori strâns legate între ele. Brutalitatea noastră cred că vine din emoţia noastră. Niciodată nu este o brutalitate mecanică precum cea a naziştilor. Cred că brutalitatea noastră vine din aspectul nostru feminin iar eleganţa din latura noastră nervoasă. Câteodată suntem prea sensibili când e vorba despre pângărire, eleganţă sau despre partea frumoasă, estetică şi câteodată suntem prea obosiţi şi avem nevoie de un impuls puternic pentru a ne elibera. Nu îmi surâde ideea prin care cultura japoneză este reprezentată de aranjamentele florale, un soi de cultură a păcii, a iubirii. Cred că avem un spirit puternic de războinic”. (Yukio Mishima - fragment dintr-un film)

Bibliografie: S.D., „Despre Mishima”, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Bibliografie Yukio Mishima

[modifică] I. Opera în limba japoneză

• Ai no kawaki (“Sete de dragoste”), Tokyo: Shinchosha, 1950.
• “Akatsuki no tera” (“Templul zorilor”), Shincho, septembrie 1968-aprilie 1970, Tokyo: Shinchosha, iulie 1970.
• “Gogo no eiko” (“Marinarul alungat de valuri”), Tokyo: Kodansha, septembrie 1963.
• “Haru no yuki” (“Zăpada de primăvară”), Shincho, septembrie 1965-ianuarie 1967, Tokyo: Shinchosha, ianuarie 1969.
• “Honba” (“Caii dezlănţuiţi”), Shincho, februarie 1967-august 1968, Tokyo: Shinchosha, februarie 1969.
• “Kamen no kokunhaku” (“Confesiunea unei măşti”), Tokyo: Kawadw Shobo, iulie 1949.
• “Kindai nogaku shu” (“Cinci piese no moderne”), Tokyo: Shinchosha, aprilie 1956.
• “Kinjiki” (“Culori interzise”), partea I, “Gunzo”, ianuarie-octombrie 1951; partea a II-a, “Bungakukai”, august 1952-august 1953, Tokyo: Shinchosha, septembrie 1953.
• “Kinkakuji” (“Templul de Aur”), Shincho, ianuarie-octombrie 1956, Tokyo: Shichosha, octombrie 1956.
• “Manatsu no shi” (“Moarte în miez de vară”), Shincho, octombrie 1952.
• “Sado koshaku fujin” (“Doamna de Sade”), Bungei, noiembrie 1965. Tokyo: Kawade Shobo, noiembrie 1965.
• “Shiosai” (“Tumultul valurilor”), Tokyo:Shinchosha, iunie 1954.
• “Taiyo to tetsu” (“Soare şi oţel”), Hihyo, noiembrie 1965-iunie 1968, Tokyo: Kodansha, octombrie 1968.
• “Tennin gosui” (“Decăderea îngerului”), Shincho, iulie 1970-ianuarie-1971. Tokyo: Shinchosha, februari1971.
• “Utage no ato” (“După banchet”), Chuo Koron, ianuarie-octombrie 1960.
• “Yukoku” (“Patriotism”), Shosetsu Chuo Koron, ianuarie 1961. Apărut în volumul “Suta”, Tokyo: Shinchosha, ianuarie 1961.
• “Mishima Yukio zenshu” (“Operele complete ale lui Mishima Yukio”), 35 volume şi un volum suplimentar, Tokyo: Shinchosha, aprilie 1973-iunie 1976.

[modifică] II. Opera în limba engleză

• “After the Banquet” (“După banchet”), London: Secker & Warburg, 1963; New York: Knopf, 1963.
• “Confession of a Mask” (“Confesiunea unei măşti”), Conn: New Directions, 1958; London: Peter Owen, 1960; Tokyo: Tuttle, 1970.
• “Death in Midsummer and Other Stories” (“Moarte în miez vară şi alte povestiri”), New York: New Directions, 1958; London: Secker & Warburg, 1967; Harmondsworth: Middlesex: Penguin, 1971.
• “The Decay of the Angel” (“Decăderea îngerului”), New York Knopf, 1974; Tokyo: Tuttle, 1974.
• “The Hagakure: A Code To the Way Of the Samurai” (“Hagakure: un cod al samurailor”), Tokyo: Hokuseido Press, 1980.
• “Hanjo” (“Hanjo”), Traducere de Donald Keene, în “Encounter”, 8-1, 1957, p. 45-51.
• “Love in the Morning” (“Dragostea dimineţii”), Traducere de Leon Zolbrod, în “The East”, 2-2, 1965, p. 32-36.

8. Mishima, Yukio, “Five Modern No Plays” (“Cinci piese no moderne”), New York: Knopf, 1957.

9. Mishima, Yukio, “Forbidden Colours” (“Culori interzise”), London: Secker & Warburg, 1968; New York: Knopf, 1968; Tokyo: Tuttle, 1969.

10. Mishima, Yukio, “An ideology for an age of languid peace” (“O teorie pentru o eră a păcii nepăsătoare”), în “Journal of social and political ideas in Japan”, 2-2, 1964, p. 42-43; în “Japan Interpreter”, 7-1, 1971, p. 79-80.

11. Mishima, Yukio, “Madame de Sade” (“Doamna de Sade”), Traducere de Donald Keene, New York: Grove Press, 1967; London: Peter Owen, 1968; Tokyo: Tuttle, 1971.

12. Mishima, Yukio, “Memorial Service for Prince Genji” (“Cinstire prinţului Genji”), Traducere de Adam Kabat, în “Journal of literary translation”, 17, 1986, p. 141-154.

13. Mishima, Yukio, “The Monster” (“Monstrul”), Traducere de David O. Mills, University of Michigan, Center for Japanese Studies, în “Occasional Papers”, 11, 1969, p.198-211.

14. Mishima, Yukio, “My friend Hitler” (“Prietenul meu Hitler”), Traducere de Hiroaki Sato, în “St. Andrews Review”, 4-3, 19777, p. 23-70.

15. Mishima, Yukio, “Omi” (“Omi”), Traducere de Meredith Weatherby, în “Modern Japanese literature”, 1956, p. 429-438.

16. Mishima, Yukio, “On Hagakure” (“Despre Hagakure”), Traducere de Kathryn Sparling, New York: Basic Books, 1977; London: Souvenir Press, 1977.

17. Mishima, Yukio, “Onnagata” (“Onnagata”), Traducere de Donald Keene, în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 173-200.

18. Mishima, Yukio, “Party of one” (“Partidul meu”), Traducere de Donald Keene, în “Holiday”, 30-11, 1961.

19. Mishima, Yukio, “Patriotism” (“Patriotism”), Traducere de Geoffrey. W. Sargent, în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 93-118; în “New Writing in Japan”, 1972, p.152-181.

20. Mishima, Yukio, “Patriotism” (“Patriotism”), Traducere de Geoffrey. W. Sargent, New York: New Directions Books, 1995.

21. Mishima, Yukio, “The Peacock” (“Păunul”), Traducere de David O. Mills, University of Michigan, Center for Japanese Studies, în “Occasional Papers”, 11, 1969, p. 213-225.

22. Mishima, Yukio, “The Pearl” (“Perla”), Traducere de Geoffrey. W. Sargent, în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 162-174.

23. Mishima, Yukio, “The Priest and His Love” (“Preotul şi iubirea lui”), Traducere de Ivan Morris, în “Modern Japanese Stories”, 1961, p. 484-501.

24. Mishima, Yukio, “The Priest of Shiga Temple and His Love” (“Preotul de la templul Shiga şi iubirea lui”), Traducere de Ivan Morris, în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 59-75.

25. Mishima, Yukio, “Revenge” (“Răzbunare”), Traducere de Grace Suzuki, în “Ukiyo”, 1954, p. 3-10.

26. Mishima, Yukio, “Runaway Horses” (“Caii dezlănţuiţi”), Traducere de Michael Gallagher, New York: Pocket Books-Knopf, 1973; Tokyo: Tuttle, 1973; London: Secker & Warburg, 1973; New York: Pocket Books, 1975; Harmondsworth: Penguin Books, 1977.

27. Mishima, Yukio, “The Sailor Who Fell from Grace with the Sea” (“Marinarul alungat de valuri”), Traducere de John Nathan, New York: Knopf, 1965; London: Secker & Warburg, 1966; Tokyo: Tuttle, 1967; Harmondsworth: Penguin Books, 1970; New York: Berkley Pub., 1971; New York: Perigee Books, 1980.

28. Mishima, Yukio, “The Sailor Who Fell from Grace with the Sea”, “The Temple of the Golden Pavilion”, “Confession of a Mask” (“Marinarul alungat de valuri”), (“Templul de Aur”), (“Confesiunea unei măşti”), Traducere de John Nathan, Ivan Morris şi Meredith Weatherby, New York: Quality Paperback Book Club, 1990.

29. Mishima, Yukio, “The Seven Bridges” (“Cele şapte poduri”), Traducere de Donald Keene, în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 76-92.

30. Mishima, Yukio, “The Shield Society” (“Societatea Scutului”), Traducere de Ivan Morris, în “Queen”, 7-20, 1970.

31. Mishima, Yukio, “The Sound of Waves” (“Tumultul valurilor”), Traducere de Meredith Weatherby, New York: Knopf, 1956; Tokyo: Tuttle, 1956; London: Secker & Warburg, 1957; New York: Berkley Pub., 1961; New York: Putnam, 1980.

32. Mishima, Yukio, “Sotoba Komachi” (“Sotoba Komachi”), Traducere de Donald Keene, în “Virginia quarterly review”, 1957.

33. Mishima, Yukio, “Spring Snow” (“Zăpada de primăvară”), Traducere de Michael Gallagher, New York: Knopf, 1971; Tokyo: Tuttle, 1972; London: Secker & Warburg, 1973; Harmondsworth: Penguin Books, 1976.

34. Mishima, Yukio, “Sun and Steel” (“Soare şi oţel”), Traducere de John Bester, New York: Grove Press, 1970; Tokyo: Kodansha, 1970; London: Secker & Warburg, 1971.

35. Mishima, Yukio, “Swaddling Clothes” (“Scutece”), Traducere de Ivan Morris, în “Today’s Japan”, 5-1, 1960, p. 67-70.

36. Mishima, Yukio, “Taiyo to tetsu” (“Soare şi oţel”), Tokyo: Kodansha, 1970.

37. Mishima, Yukio, “Tamago” (“Tamago”), Traducere de Adam Kabat, în “Winds”, 12, 1985, p. 45-51.

38. Mishima, Yukio, “Tate no kai” (“Societatea Scutului”), Traducere de Andrew Horvat, în “Solidarity”, 8, 1971, p. 35-36; în “Japan interpreter” 7-1, 1971, p. 77-78.

39. Mishima, Yukio, “The Temple of Dawn” (“Templul zorilor”), Traducere de Dale Saunders şi Cecilia Segawa Seigle, New York: Knopf, 1973; London: Secker & Warburg, 1974; Tokyo: Tuttle, 1974; New York: Pocket Books, 1974.

40. Mishima, Yukio, “The Temple of the Golden Pavilion” (“Templul de Aur”), Traducere de Ivan Morris, London: Secker & Warburg, 1959; New York: Knopf, 1959; Tokyo: Tuttle, 1959; New York: Avon Books, 1959; New York: Berkley Pub., 1971; New York: Perigee Books, 1980.

41. Mishima, Yukio, “The Testament of a Samurai” (“Testamentul unui samurai”), Traducere de Michael Gallagher, în “Sports Illustrated”, 1, 1971, p. 24-27.

42. Mishima, Yukio, “Thermos Bottles” (“Sticle de termos”), Traducere de Edward Seidensticker, în “Japan quarterly”, 9-2,1962, p. 201-214; în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 43-58.

43. Mishima, Yukio, “Thirst for Love” (“Sete de dragoste”), Traducere de Alfred H. Marks, London: Secker & Warburg, 1969; New York: Knopf, 1969; Tokyo: Tuttle, 1970; New York: Berkley Pub., 1970; Harmondsworth: Penguin Books, 1978; New York: Perigee Books, 1980.

44. Mishima, Yukio, “Three Million Yen” (“Trei milioane de yeni”), Traducere de Edward Seidensticker, în “Japan quarterly”, 9-2, 1962, p. 190-200; în “Death in Midsummer and Other Stories”, New York: New Directions, 1966, p. 30-42.

45. Mishima, Yukio, “Three Primary Colors” (“Trei culori primare”), Traducere de Miles McElrath, University of Michigan, Center for Japanese Studies, în “Occasional Papers”, 11, 1969, p. 175-194.

46. Mishima, Yukio, “Tropical Tree” (“Copac tropical”), Traducere de Kenneth Strong, în “Japan quarterly”, 11-2, 1964, p. 174-210.

47. Mishima, Yukio, “Twilight sunflower” (“Floarea-soarelui din zori”), Traducere de Shigeho Shinozaki şi Virgil A. Warren, Tokyo: Hokuseido, 1953.

48. Mishima, Yukio, “The Way of the Samurai: Yukio Mishima and Hagakure in modern life” (“Codul samuraiului: Yukio Mishima şi Hagakure în modernism”), Traducere de Kathryn Sparling, New York: Perigree Books-Putnam, 1977; New York: Basic Books, 1977.

49. Mishima, Yukio, “Yang-ming thought as revolutionary philosophy” (“Gândirea yang-ming ca filosofie a revoluţiei”), Traducere de Harris I. Martin, în “Japan interpreter”, 7-1, 1971, p. 80-87.

50. Mishima, Yukio, “Yukio Mishima on Hagakure: the Samurai Ethic and Modern Japan” (“Yukio Mishima despre Hagakure: etica samurailor şi Japonia modernă”), Traducere de Kathryn Sparling, London: Souvenir Press, 1977; Harmondsworth: Penguin Books, 1979.

[modifică] III. Opera în limba română

1. Mishima, Yukio, “Aripile”, Traducere de Nicolae Oniga, în “ARC”, nr.3, Bucureşti, 1992, p. 68-73; Traducere de Margareta Gyurcsik, în “Orizont”, nr. 17, 24 aprilie 1987, p. 8.

2. Mishima, Yukio, “Dupa banchet”, Traducere de Stanca Cionca, Editura Univers, Bucureşti, 1979; Editura “Humanitas”, Bucureşti, 2000.

3. Mishima, Yukio, “Marea şi amurgul”, Traducere de Marius Jucan, în “Calende”, anul IV, nr. 4-5 (40-41), Piteşti, 1994, p.18-19.

4. Mishima, Yukio, “Marinarul alungat de valuri”, Traducere de Mihaela Iliescu, în “ARC”, nr. 1-2, Bucureşti, 1994, 155-157.

5. Mishima, Yukio, “Templul de Aur”, (fragmente), Traducere de Sorin Titel, în “Secolul 20”, nr. 1-2 (169-170), 1975, p. 7-20.

6. Mishima, Yukio, “Sotoba Komachi”, în “Ateneu”, nr. 12, decembrie 1983, p.16.

7. Mishima, Yukio, “Sotoba Komachi”, în “Nobel contra nobel”, coordonator Laurenţiu Ulici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, vol. II, p.210-217.

8. Mishima, Yukio, “Templul de aur”, Traducere de Angela Hondru, Editura Univers, Bucureşti, 1985; Editura “Humanitas”, 2000.

9. Mishima, Yukio, “Tumultul valurilor”, Traducere de Ana Maria Năvodaru, Editura Univers, Bucureşti, 1975.

• IV. Referinţe critice în limba japoneză

1. Saeki, Shoichi, “Hyoden Mishima Yukio” (“Mishima Yukio: Biografie critică”), Tokyo: Shinchosha, 1978.

[modifică] V. Referinţe critice în limba engleză

1. Atkinson, David W., “Alienation in the Novels of Yukio Mishima”, The International Fiction Review 16.1, 1989.

2. Chan, Stephen. “Mishima - Against a Political Interpretation”, Contemporary Review 247:1436, Sept. 1985.

3. Hutton, Alice H., “Decay of Mishima’s Japan: His Final Word”, The International Fiction Review 20.2, 1993.

4. Milller, Henry, “Reflections on the Death of Mishima”, Santa Barbara: Capra Press, 1972.

5. Napier, Susan J., “Death and the Emperor: Mishima, Oe, and the Politics of Betrayal”, The Journal of Asian Studies 48.1, February 1989.

6. Nathan, John, “Mishima: A Biography”, Boston: Little, Brown, 1974; London: Hamish Hamilton, 1975.

7. Nemoto, Reiko Tachibana, “The Obsession to Destroy Monuments: Mishima and Boll”, Twentieth Century Literature 39.2, Summer 1993.

8. Scott-Stokes, Henry, “The Life and Death of Mishima Yukio”, London: Peter Owen, 1975; New York: Farrar, Straus & Giroux, 1975; Tokyo: Tuttle, 1975.

9. Smith, Andrew R, “Mishima’s Seppuku Speech: A Critical-Cultural Analysis”, Text and Performance Quarterly 10, 1990.

10. Yourcenar, Marguerite, “Mishima: a Vision of the Void”, Traducere de Alberto Manguel şi Marguerite Yourcenar, New York: Farrar, Straus, and Giroux, 1986.

11. ***, Japanese Literature in Foreign Languages 1945-1995, The Japan P.E.N. Club, 1997.

[modifică] VI. Referinţe critice în limba română

1. Drugă, Ioana, “Templul de Aur” de Yukio Mishima - Geneza, apariţia, rezumatul romanului, în “111 romane celebre într-o singură carte”, Editura Paralela 45, Colecţia Compact, 1998, p. 444-449.

2. Kato, Shuichi, “Istoria literaturii japoneze”, Traducere de Kazuko Diaconu şi Paul Diaconu, Editura Nipponica, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 879-880.

3. Pinguet, Maurice, “Moartea voluntară în Japonia - de la harakiri la kamikaze”, Editura Ararat, Bucureşti, 1997, p. 312-337.

4. Popescu, Veronica Matei, “Pavilionul de Aur” de Yukio Mishima - Prezentarea romanului, în “Tomis”, nr. 6, iunie, 1985, p. 9.

5. Simu, Octavian, “Dicţionar de literatură japoneză”, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p.164-167.

6. Yamanouchi, Hisaaki, “Privire asupra literaturii japoneze moderne”, Traducere de Valentin Negoiţă, Editura Univers, Bucureşti, 1989, p. 133-147.

Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [3], „Bibliografie Yukio Mishima”, „Studii nipone” (An I, nr. 1, 2000)

[modifică] Selecţie de cărţi despre Mishima, în limba engleză

• Ba-ra-kei: Pedeapsa cu trandafiri, de Eikoh Hosoe şi Mishima, 2002 ISBN 0893811696)
• Dialectici mortale: sex, violenţă, şi nihilism în lumea lui Yukio Mishima de Roy Starrs (University of Hawaii Press, 1994, ISBN 0824816307 and ISBN 0824816307)
• Mishima: O biografie de John Nathan (Boston, Little, Brown 1974, ISBN 0316598445)
• Mishima sau viziunea vidului (Mishima : A Vision of the Void), eseu de Marguerite Yourcenar trans. by Alberto Manguel 2001 ISBN 0226965325)
• Viaţa şi moartea lui Yukio Mishima, de Henry Scott Stokes London : Owen, 1975 ISBN 0720601231)
• Nebunie şi perversiune lui Yukio Mishima de Jerry S. Piven. (Westport, Connecticut, Praeger Publishers, 2004 ISBN 0275979857)
• Yukio Mishima de Peter Wolfe, 1989, ISBN 082640443X)
• Yukio Mishima, Teroarea şi Japonia postmodernă de Richard Appignanesi (2002, ISBN 1840463716)

[modifică] Legături externe

• Iulian Băicuş, Yukio Mishima. Ultimul samurai al scrisului, in Observator cultural, link http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4186
• 5 Yukio Mishima Video