Colectivizarea în URSS

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În Uniunea Sovietică, colectivizarea a fost o politică introdusă la sfârşitul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, o contopire a proprietăţilor funciare private şi a forţei de muncă individuală în cooperative numite ferme agricole colective (în limba rusă колхоз, kolhoz) şi ferme agricole de stat (совхоз, sovhoz). Această politică avea ca scop creşterea producţiei agricole prin punerea agriculturii sub controlul statului. Avea, de asemenea, şi un important scop politic, ca un pas înainte către comunism, prin deposedarea culacilor (chiaburilor)de proprietăţile agricole şi funciare şi transferarea lor către pătura ţăranilor săraci colectivişti.

Campania de colectivizare în URSS, anii 1940. Poate fi citit sloganul: "Noi, ţăranii colhoznici, lichidăm clasa culacilor pe baza unei colectivizări complete."

Cuprins

1 Agricultura tradiţională
2 Nevoile de alimente ale oraşelor
- 2.1 Criza din 1928
3 Scopuri ale colectivizării
4 Ducerea la îndeplinire a planului de colectivizare
5 Asia Centrală şi Kazahstan
6 Ucraina
- 6.1 Glasnostul şi independenţa Ucrainei
7 Note
8 Articole înrudite
9 Legături externe

[modifică] Agricultura tradiţională

În Imperiul Rus, reforma lui Stolîpin a fost iniţiată pentru a asigură dezvoltarea capitalismului în agricultură, prin impulsionarea creării unor ferme mari. Primul război mondial şi revoluţia a stopat acest proces în Rusia. În timpul revoluţiei, marile proprietăţi agricole au fost confiscate de ţărani şi împărţite în conformitate cu sloganul la modă în acele timpuri "Pământul – ţăranilor!" Pământurile confiscate de la marii latifundiari şi de la chiaburi produceau înainte de revoluţie aproximativ 70 % din cerealele de pe piaţă care erau disponibile pentru export. Înainte de revoluţie, ţăranii deţineau controlul a numai 2.100.000 km² de teren împărţite în 16 milioane de proprietăţi agricolke. După revoluţie, ţăranii au avut controlul asupra 3.140.000 km² terenuri agricole împarţite între 25 de milioane de proprietari. Înainte de revoluţie, ţărănii produceau 50% dintre recoltele de cereale şi consumau 60 % din recolta totală. După revoluţie proporţia s-a schimbat la 85 % produs – 80 % consumat. Acest rezultat a făcut să apară unele cantităţi de cereale ce puteau fi vândute pe piaţa, inclusiv la export.

Deşi condiţiile variau pe vastul teritoriu rusesc, iar diferitele grupuri etnice aveay tradiţii agricole diverse, exploatarea pământului în Rusia Europeană şi în Siberia se baza pe munca a unei mulţimi de mici proprietari, care ori locuiau în aşezări izolate, hutoare, sau în sate. Terenurile erau aşezate în fâşii separate de haturi şi erau lucrate cu ajutorul echipamentelor agricole trase de cai, nu de tractoare moderne. Ţăranii bogaţi aveau 2 sau trei cai, 4 sau mai multe vaci şi munceau, uneori cu ajutorul muncitorilor sezonieri, 12 până la 16 hectare. Ţăranii săraci nu-şi puteau permite uneori nici măcar un cal.

[modifică] Nevoile de alimente ale oraşelor

Primul război mondial, Revoluţia din Octombrie şi războiul civil care a urmat a dezorganizat producţia agricolă şi distribuirea alimentelora în Rusia. Datorită prăbuşirii producţiei industriale şi a sistemului monetar, ţăranii erau puţin interesaţi să-şi vândă produsele. Ei aveau încredere în rublă, cantităţile de alimente pentru vânzare fiind foarte reduse din acest motiv. În timpul războiului civil, autorităţile au pus în practică politica comunismului de război. În agricultură s-a apelat pe scară largă la rechiziţiile de alimente în conformitate cu cotele (продразверстка) stabilite de autorităţile bolşevice, membrii comunităţilor săteştii fiind uneori ţinuţi ostatici până la livrarea întregii cantităţi de produse cerute de stat. Noua Politică Economică (NEP) a înlocuit rechiziţiile cu impozitele pe produsele alimentare (продналог). Aceasta a dus însă la îmbunătăţirea situaţiei materiale a păturii capitaliste a ţărănimii şi anume a chiaburilor – culaci – ceea ce era un lucrui inacceptabil pentru comunişti.

[modifică] Criza din 1928

Analiştii zilelor noastre au identificat greutăţile apovizionării cu cereale de la începutul anului 1928, (care implica recolta anului 1927), ca fiind sursa aprecierilor conducerii bolşevice că ar exista o criză în agricultură. Stalin a dat vina pe chiaburi, pe care-i bănuia că ar fi sabotat colectarea cerealelor. Planul de colectare a cerealelor la preţul stabilit de stat nu a fost îndeplinit cu aproximativ cu 2 milioane de tone. Recolta a fost bună, dar a fost stocată în hambare. Politburo a refuzat să ridice preţul de achiziţie, în loc de aceasta aprobând măsuri pentre confiscarea a 2,5 milioane tone de cereale.

Confiscările de alimente au descurajat ţăranii să mai cultive pământul, iar în 1928 s-au recoltat şi mai puţine cereale decât cu un an înainte, şi s-a recurs din nou la măsuri de rechiziţionare. În 1929 mişcarea de rezistenţă a ţăranilor a devenit generală, au apărut unele incidente teroriste, alimentele au început să fie ascunse, îngropate sau au devenit subiectul transferurilor ilegale dintre chiaburi. Atunci când nu mai puteau ascunde sau nu mai puteau scăpa de recolte sau furaje, acestea erau arse sau aruncate în râuri.

Puşi în faţa prăbuşirii sectorului agricol, membrii plenului Comitetului Central au hotărât în noiembrie 1929 să înceapă un program naţional de colectivizare. Colectivizarea era un proces încurajat încă din timpul revoluţiei, dar numai 2% dintre gospodării erau cuprinse în acest sistem până în 1928. Situaţia raportată plenului de către Stalin şi Molotov a fost denaturată, fiind prezentată în mod exegerat dorinţa ţăranilor de a se organiza în colhozuri, până în noiembrie 1929 reuşindu-se o colectivizare voluntară a aproximativ 7,6 % dintre gospodării.

Stalin a prevestit: "Ţara noastră va reuşi, în cam trei ani, una dintre cele mai mari producătoare de cereale, dacă nu chiar cea mai mare, din întreaga lume." Observatori de mai târziu, având o atitudine critică, au ajuns la concluzia că această criză putea să fie evitată mai bine printr-o politică de preţuri mai bună, prin instituirea unui adevărat mecanism de piaţă şi prin creşterea productivităţii în micile ferme existente.

[modifică] Scopuri ale colectivizării

"Primul tractor" de Vladimir Krihaţki

Colectivizarea a căutat să modernizeze agricultura sovietică, să consolideze marile proprietăţi agricole formate din parcele care puteau fi exploatate cu ajutorul utilajelor moderne şi a ultimelor metode ştiinţifice. De fapt, tractorul american model Ford (numit "Фордзон" în limba rusă) a fost cea mai bună armă propagandistică în favoarea colectivizării. Partidul Comunist, care a adoptat un plan în 1929, a prevăzut o creştere de 200 % a producţiei industriale şi una de 50 % a celei agricole.

Aveau să fie atinse şi scopuri ideologice şi sociale prin mobilizarea ţăranilor în în intreprinderi economice cooperatiste, iar, pe plan secundar, aveau să fie asigurate şi servicii sociale pentru populaţie.

S-a sperat că procesul colectivizării va fi finalizat prin acţiuni voluntare. Atunci când colectivizarea s-a dovedit că nu a putut atrage numărul mare sperat de ţărani, guvernul a ales calea îndeplinirii forţate a planului.

Date fiind sarcinile primului plan cincinal, statul a trecut la un control al agriculturii şi mai intens, sperând ca astfel să obţină alimente pentru oraşele în continuă expansiune cât şi pentru export, de unde avea să vină valuta străină atât de necesară pentru importul de tehnologie atât de necesară în dezvoltarea industriei grele.

[modifică] Ducerea la îndeplinire a planului de colectivizare

În mod pur teoretic, ţăranii săraci fără pământ erau marii beneficiari ai colectivizării, deoarece li se promitea şansa să primească o parte egală în muncă şi beneficiile acesteia. Pentru cei care aveau pământ însă, colectivizarea însemna predarea către colhozuri a tuturor proprietăţilor şi inventarului agricol şi vânzarea celei mai mari părţi a alimentelor către stat la preţuri scăzute, fixate pe cale administrativă şi de aceea ei s-au opus ideii. Mai mult decât atât, colectivizarea a implicat schimbări în modul tradiţional de viaţă al satului rusesc, şi asta într-o perioadă foarte scurtă de timp, cu toate că în Rusia exista o tradiţie îndelungată a muncii în obştile săteşti. Schimbările au fost şi mai dramatice în alte regiuni ale Uniunii Sovietice: Ucraina, care avea o tradiţie importantă a muncii în ferme individuale, sau în republicile din Asia Centrală şi în stepele din zona fluviului Volga, unde a avea turme de animale nu era numai o problemă de supravietuire, dar şi una de mândrie.

Datorită tuturor acestor factori mai sus menţionaţi, cât şi a altora, opoziţia la colectivizare s-a manifestat foarte puternic în rândul populaţiei rurale înstărită sovietice. Pentru acest motiv, cel puţin la început, s-au luat măsuri mai puţin radicale pentru a-i încuraja pe ţărani să lucreze pământul în comun în cooperative agricole, aşa cum au fost "Întovărăşirile pentru Munca în Comun a Pământului" (Товарищество по совместной обработке земли, ТОЗ). Au fost înfiinţate diverse cooperative pentru prelucrarea produselor agricole.

Până în cele din urmă, în noiembrie 1929, Comitetul Central al Partidului Comunist a luat hotărârea trecerii la colectivizarea forţată. Aşa a luat sfârşit Noua Politică Economică (NEP), care permitea ţăranilor să-şi vânda surplusul de produse agricole pe piaţa liberă. Confiscările de cereale s-au intensificat, şi ţaranii bogaţi – culacii – au fost forţaţi să se înscrie în cooperative agricole, pierzându-şi astfel dreptul de proprietate asupra loturilor individuale. Stalin a hotărât deportarea unui mare numar de culaci (chiaburi) în colhozuri din zone foarte îndepărtate ale ţării, precum era Siberia, sau în lagăre de muncă. S-a calculat că 20 % dintre membrii familiiilor chiabureşti deportate, printre aceştia multe femei şi mulţi copii, au murit. În total, peste 6 milioane de chiaburi şi-au pierdut viaţa datorită condiţiilor din timpul transportului, sau datorită muncii istovitoare din lagărele de muncă ^[1]. Ca urmare, mulţi astfel de ţărani s-au angajat în acţiuni de rezistenţă armată. O altă formă de protest a fost sacrificarea animalelor pentru a nu le preda la fermele colective, ceea ce a produs o scădere foarte importantă a turmelor de animale.

Pentru a ajuta colectivizarea, partidul a decis să trimită 25.000 de muncitori din oraşe, care aveau o "înaltă conştiinţă socială", în zonele rurale. Această acţiune a avut loc în perioada 1929 – 1933, muncitorii fiind cunoscuţi sub numele de cei douăzeci şi cinci de mii. Brigăzi de şoc au fost folosite împotriva ţăranilor care se opuneau cooperativizării ca şi pentru îndepărtarea celor care erau consideraţi culaci (chiaburi) şi "sprijinitori ai chiaburilor".

Preţul colectivizării a fost aşa de ridicat, încât numărul ziarului Pravda din 2 martie 1930 a publicat articolul lui Stalin Ameţiţi de succes, în care el îi descuraja pe cei supra-zeloşi:

"Este un adevăr că până pe 20 februarie a.c., 50% dintre fermele ţărăneşti din tot URSS-ul au fost colectivizate. Asta înseamnă că, până pe 20 februarie 1930, noi am depăşit planul cincinal la colectivizare cu mai mult de 100% ... unii dintre tovarăşii noştri au fost ameţiţi de succes şi şi-au pierdut pentru moment limpezimea minţii şi viziunea cumpătată."

După publicarea acestui articol, presiunea pentru colectivizare a mai scăzut pentru un timp, unii dintre ţărani începând să părăsească colhozurile. Dar, în scurtă vreme, eforturile de colectivizare au reînceput, până în 1936 aproximativ 90 % din agricultura sovietică era colectivizată. Datorită cotelor de stat fosrte ridicate, deseori ţăranii căpătau drept plată a muncii lor mai puţine produse decât în perioada dinaintea colectivizării şi în multe cazuri ei au refuzat să mai muncească. În foarte multe cazuri, efectul imediat al colectivizării a fost reducerea producţiei de cereale şi scăderea la jumate a şeptelului.

În ciuda planurilor iniţiale, colectivizarea şi recoltele proaste din anii 1932 şi 1933 au dus la o situaţie total diferită de cea la care se aşteptaseră liderii comunişti. Comitetul Central al Partidului Comunist a dat însă vina pe culaci, care ar fi organizat rezistenţa împotriva colectivizării. Era adevărat că, în parte, ţăranii stocaseră cerealele în aşteptarea unor preţuri mai mari şi că în special chiaburii se opuseseră colectivizării. Fuseseră acte de sabotaj, (arderi ale recoltelor, măcelăriri ale animalelor), acte de distrugere a proprietăţilor şi atacuri asupra conducătorilor sau membrilor fermelor cooperatiste. Guvernul sovietic a răspuns acestor acte de sabotaj prin tăierea aprovizionării cu alimente a zonelor unde se manifesta opoziţie la colectivizare, în special în Ucraina. Aceste sabotaje şi acţiuni guvernamentale a dus la ceea ce istoricii ucrainieni au denumit Holodomor. Acest 'Holodomor' este adesea socotit responsabil pentru moartea a unui mare număr de ucrainieni, între 6 şi 10 milioane de oameni. Mulţi chiaburi sabotori şi alţi opozanţi ai colectivizării, ("sprijinitori ai chiaburilor"), au fost executaţi sau au fost trimişi în lagărele de muncă forţată. Familiile de chiaburi au fost deportate în Siberia şi în Kazahstan, mulţi dintre ei murind în timpul transportului.

Pe 7 august 1932, s-a emis Decretul pentru protejarea proprietăţii socialiste, stabilindu-se că furtul din colhozuri şi din proprietatea cooperativelor se pedepsea cu moartea, iar în cazul existenţei unor circumstanţe atenuante, cu cel puţin 10 ani de închisoare. În timpul a ceea ce unii au numit Legea ţepuşelor ("Закон о колосках"), ţăranii (inclusiv copii) care adunau cerealele căzute pe câmp după recoltare, erau arestaţi pentru atentat la producţia de grâne a statului. Există aprecieri că numai în perioada august 1932 – decembrie 1933 au fost pedepsiţi aproximativ 125.000 de persoane numai pentru această prevedere particulară a legii.

[modifică] Asia Centrală şi Kazahstan

În zonele în care cea mai importantă activitate agricolă a nomazilor era creşterea animalelor, colectivizarea s-a lovit de rezistenţa hotărâtă a deţinătorilor de turme, rezultatul fiind o scădere masivă a numărului de animale şi confiscarea celor rămase în viaţă. Şeptelul a scăzut în Kazahstan de la 7 milioane de capete de vite la 1,6 milioane şi de la 22 de milioane de capete de ovine la 1,7 milioane. Restricţiile impuse migraţiei s-au dovedit ineficiente, o jumate de milion de nomazi fugind în alte regiuni din Asia Centrală şi 1,5 milioane căutându-şi scăparea în China. Dintre cei rămşi, aproximativ un milion au murit în timpul foametei care a urmat. În Mongolia, tară dependentă de URSS, unde s-a încercat să se aplice modelul sovietic, încercările de colectivizare au fost abandonate după pierderea a aproximativ 8 milioane de capete de animale.

[modifică] Ucraina

Format:Vezi şi

Cei mai mulţi istorici sunt de acord că disfuncţionalităţile create de colectivizare şi rezistenţa ţăranilor au înrăutăţit condiţiile de viaţă pe timpul Marii Foamete din 1932 – 1933 în special în Ucraina, o regiune renumită pentru pământurile de bună calitate. Această perioadă are un nume special în istoriografia ucrainiană: Holodomor. Dacă într-o altă perioadă de foamete, cea din 1921 – 1923, au fost iniţiate numeroase campanii de strângere a banilor şi de produse alimentare pentru ajutorul celor aflaţi în zonele afectateacţiuni interne dar şi internaţionale, nu s-a făcut nimic similar în perioada secetei din 1932 – 1933, în principal datorită cenzurii guvernamentale. Mai mult decât atât, plecarea populaţiei din zonele afectate a fost restricţionată.

Aproximativ 40 de milioane de oameni au fost afectaţi de criza de alimente, inclusiv în zonele adiacente Moscovei, rata mortalităţii crescând cu 50 %. Totuşi, centrul zonei de foamete a fost Ucraina şi regiunile înconjurătoare: regiunea fluvului Don, Kuban, Caucazul de nord şi Kazahstan. Satele au fost afectate mai mult decât oraşele, dar şi în oraşe au fost numeroase victime: 120.000 de oameni au murit în Harkov, 40.000 în Krasnodar şi 20.000 în Stavropol.

Cel puţin 4 milioane de oameni au murit în timpul Marii Foamete din Ucraina. Mulţi istorici au caracterizat acest fapt drept "un genocid împotriva ucrainienilor". Vina pentru neîndeplinirea planurilor de achiziţii a fost aruncată pe seama chiaburilor şi a "elementelor naţionaliste burgheze", luâindu-se imediat măsuri de epurare a conducerii ucrainiene a partidului comunist şi a intelectualilor ucrainieni.

Presa sovitică nu a publicat nimic despre această mare foamete. Însă, jurnaliştii britanici Malcolm Muggeridge #1 şi Gareth Jones #2 care au călătorit separat în Caucazul de nord şi în Ucraina au fost martori oculari ai foametei în masă şi ai terorii. Muggerredge a scis în jurnalul său: "Orice aş putea face sau scrie în viitor, nu trebuie nicoadată să pretind că nu am văzut aceste lucruri. Ideile vor veni şi vor trece, dar asta este mai mult decât o idee. Sunt ţăranii îngenunchiaţi în zăpadă care cerşeau pâine. " Reportajele lor au fost aspru criticate de guvernul sovietic şi de jurnaliştii occidentali care şedeau în Moscova şi care-şi bazau articolele pe propaganda oficială sovietică, (în special corespondentul din Moscova al ziarului The New York Times, Walter Duranty). Guvernul italian a primit informaţii demne de încredere despre foamete prin intermediul rapoartelor diplomatice din Harkov, Odessa şi Novorossiisk, dar nu a dat publicităţii aceste informaţii.

Numărul de victime continuă să fie un subiect controversat, fiind estimat la 6 milioane în cărţile unor istorici precum ar fi Robert Conquest sau Nicolas Werth.

În 1983, Serghei Maksudov, un demograf rus, comparând rezultatele recensămintelor şi luând în consideraţie şi migraţia, a estimat că au fot nu mai puţin de 4,5 milioane de morţi din condiţii nenaturale în Ucraina între 1927 şi 1938, (datorită colectivizării, dechiaburirii şi epurărilor).

Unii comunişti cum ar fi Jeff Coplon sau Ludo Martens au socotit cifre mai modeste, între câteva sute de mii şi două milioane de morţi.

Aceste incertitudini în legătură cu numărul total de victime datorate colectivizării sunt reflectate în cuvintele lui Nikita Hruşciov: "Poate că nu vom şti niciodată câţi oameni au pierit ca rezultat direct al colectivizării, sau ca rezultat indirect al dorinţei arzătoare a lui Stalin să arunce vina pentru eşecul său în sarcina altora. "

[modifică] Glasnostul şi independenţa Ucrainei

Odată cu începerea glasnostului, Marea Foamete a devenit un subiect general de discuţie în Ucraina, după o lungă perioadă de interzicere a lui de către autorităţile sovietice. Mişcarea Poporului din Ucraina – Rukh şi conducătorul acesteia Mihailo Boicişin au iniţiat o serie de acţiuni, inclusiv o comemeorare a ceea ce ei au denumit "genocidul", în satul Targon. S-a construit o tribună peste locul de îngropăciune a unora dintre victimile foametei. După consultarea bătrânilor, s-a făcut o listă a 360 de victime, listă care a fost publicată în ziarul Literaturnaya Ukraina, s-a ţinut o slujbă religioasă care a atras atenţia naţiunii şi care a întărit mişcarea de independenţă.

În 1998, a patra sâmbăta a lunii noiembrie a fost decretată Ziua naţională pentru pomenirea victimelor foametei în Ucraina. Monumetul Foametei din Piaţa Mihailivski din Kiev comemorează victimele Marii Foamete.