Comisia Europeană a Dunării
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internaţional înfiinţat după încheierea Războiului Crimeii şi semnarea Tratatului de pace de la Paris pe 18/30 martie 1856 şi care stabilea neutralizarea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei, şi libera circulaţie pe Dunăre aflată sub supravegherea unei comisii internaţionale. Aceste decizii politice reflectau noile interese economice în zonă ale puterilor occidentale.
Cuprins |
[modifică] Circumstanţele istorice
În anul 1847 ca urmare a unei secete grave care a afectat Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, dar şi datorită invaziei gândacilor de Colorado, problema aprovizionării cu alimente a populaţiei britanice se punea cu acuitate. În concecinţa, legea protecţionistă numită „Corn Law” a fost abolită, deschizându-se posibilitatea importului de cereale din Europa. Principatele Dunărene dispuneau de importante stocuri de cereale, însă accesul la Marea Neagră era controlat de Imperiul Otoman şi Imperiul Rus. Principala rută continentală care ar fi permis transportul unor mari cantităţi de cereale era fluviul Dunărea, fiind în interesul Regatului Unit, dar şi al tuturor puterilor occidentaleca circulaţia pe fluviu să fie liberă, accesul la Marea Neagră să nu fie îngrădit iar adâncimea apelor să fie suficientă pentru a permite accesul navelor cu pescaj important. Încă din vremea domniei lui Barbu Ştirbei (1851), au fost lansate studii pentru pentru construirea unei căi ferate care să lege Dunărea de porturile de la Marea Neagră şi eventual, construirea unui pod feroviar peste fluviu. Una dintre variante presupunea construirea unui pod la Giurgiu, care ar fi asugurat legătura cu portul Varna. După Războiul Crimeii, Moldova şi după 1859 Pricipatele Unite, au obţinut ieşirea la Marea Neagră prin sudul Basarabiei, (prin judeţele retrocedate de Imperiul Rus Cahul, Ismail şi Bolgrad), evitând traversarea teritoriului aflat sub ocupaţia otomană. Aşa se face că unul dintre proiectele domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost construirea unei căi ferate şi a unui pod peste Dunăre care să lege portul Galaţi de teritoriile retrocedate şi un viitor port la Marea Neagră, „Gibran”. Mai mult, s-a propus şi construirea unui canal navigabil care să lege braţul Chilia de mare. Costurile foarte mari ale proiectului, deşi aprobat de parlamentul României în 1868, l-au făcut pe domnitorul Carol I să nu promulge legea corespunzătoare. Acest proiect a avut însă darul să deblocheze mari fonduri băneşti din partea Marilor Puteri occidentale şi să asigure succesul Comisiei Europene a Dunării, acre a activat cu un succes deosebit timp de 82 de ani.
[modifică] Comisia Europeană a Dunării – existenţă şi realizări
Comisia Europeană a Dunării şi-a început ativitatea pe 4 noiembrie 1856 la Galaţi. Puterile reprezentate în acest organism internaţional erau: Imperiul Austro-Ungar, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman. Principatul Moldovei a avut la început doar un rol consultativ. După războiul de independenţă şi încorporarea Dobrogei, Regatul României a devenit membru cu drepturi depline ale Comisiei.
Pentru buna desfăşurare a activităţii comisiei s-a hotărât printrun acord mutual ca puterea executivă să fie deţinută de reprezentantul englez, iar cea administrativă de reprezentantul francez. În toată perioada ei de existenţă, CED a beneficiat de numeroase scutiri de taxe şi impozite şi de dreptul de a aborda propriul drapel (cinci benzi orizontale, două de culoare roşie, două de culoare albă şi una albastră, cu iniţialele C. E. D. în alb). În cele opt decenii de existenţă, CED a contribuit la amenajarea cursului inferior al Dunării, dar şi la dezvoltarea socio-economică a regiunii. În ciuda tuturor conflictelor regionale sau europene, (răboaiele balcanice, primul război mondial), comisia a reuşit să-şi păstreze poziţia neutră stabilită prin actul constitutiv.
Astfel, între anii 1862 – 1902 au fost executate 10 tăieturi pe braţul Sulina, care au permis scurtarea drumului dintre Tulcea şi Marea Neagră cu 249 km, suprimând 29 de cotituri şi mărind adâncimea minimă de la 3,66 la 5,48 m. A fost asigurată dragarea continuă a Dunării, s-a construit un nou far la Sulina în 1839, care să înlocuiască farul turcesc vechi din 1802 şi s-a administrat traficul naval.
Sulina s-a transformat prin instalarea aici a Comisiei Europene a Dunării dintr-un sat cu aproximativ 1.000 de locuitori, terorizaţi de răufăcătorii adăpostiţi în smârcurile Deltei, într-un oraş în adevăratul înţeles al cuvântului, cu o populaţie stabilă, internaţionale, cu venituri importante şi cu necesităţi economice pe măsură. CED a asigurat asanarea platformei oraşului, construcţia de străzi, cheuri portuare şi diguri de protecţie. S-au pus în funcţiune serviciul telegrafic şi de telefonie, uzina de apă şi reţeaua de distribuţie de apă potabilă, uzina electrică care a asigurat iluminatul portului şi străzilor oraşului, Sulina fiind astfel printre primele oraşe din România care a beneficiat de noul sistetem de iluminare publică. A fost înfiinţat un spital, care acorda asistenţă medicală gratuită tuturor locuitorilor oraşului. CED a participat la construirea mai multor lăcaşuri de cult.
Printre premierele sociale realizate de CED în România trebuie amintite: indemnizaţiile acordate funcţionarilor internaţionali (de instalare, pentru chirie şi întreţinere, de concediu), asisteţă medicală gratuită, avansuri salariale rambursabile sau dreptul de pesionare. După numeroase campanii de presă, care reflectau interesele politice şi economice ale autorităţilor de la Bucureşti, care cereau recuperarea „suveranităţii naţionale” şi implicit accesul la taxele strânse de Comisie, pe 18 august 1938 s-a ajuns la „Aranjamentul de la Sinaia”, prin care s- desfiinţat organismul internaţional al CED şi s-a înfiinţat în schimb „Administraţia Dunării de Jos”, organism aflat sub controlul guvernului României.
[modifică] Moştenirea CED
Comisia Europeană a Dunării a ajutat la modernizarea Sulinei şi a regiunii înconjurătoare. Odată cu apariţia acestui organism internaţional, s-au rezolvat în mare parte problemele legate de traficul ilicit şi de banditism. Sir Charles A. Hartley, numit „Părintele Dunării”, a fost în perioada 1856 – 1871 inginerul-şef al CED. După acest an şi până la decesul său din 1905, el a fost consultant pe probleme de navigaţie fluvială şi maritimă şi a participat la construirea şi modificarea a numeroase porturi, printre care cele din Constanţa, Varna şi Burgas. Sir Charles A. Hartley a fost iniţiatorul numeroaselor lucrări tehnice din Delta Dunării, care şi-au pus amprenta pe navigaţia fluvială din zonă până în zilele noastre. El este autorul soluţiilor de regularizare a cursului Dunării, prin amenajarea provizorie a părţii maritime a braţului Sulina şi a regularizării întregului braţ Sfâtul Gheorghe în vedera utilizării pentru navigaţie. Dacă în cazul braţului Sfântul Ghorghe, costurile uriaşe presupuse de proiect au împidicat declanşarea lucrărilor, succesul neaşteptat al lucrărilor iniţiale de pe braţul Sulina a dus la continuarea lucrărilor pe întrega sa lungime, nu doar pe porţiunea maritimă. Astfel s-a reuşit deplasarea barei Sulina şi adâncirea şenalului navigabil. Datorită celor câteva zeci de trane de lucrări, canalul Sulina, cu o lungime de 101 km şi o lăţime de 130 – 150m, are o adâncime de 11,25 m şi permite trecerea navelor cu un gabarit de până la 12.500 t. Din punct de vedere al gabaritului de tranzit, Canalul Sulina se află imediat după Canalul Suez şi Canalul Panama, cu mult înaintea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care permite un gabarit de transit de numai 5.000 t. CED a construit în 1869 „Farul Mare”, care prelua sarcinile vechiului far turcesc, construit în 1802. În zilele noastre, Faru Mare, declarat monument istoric, adăposteşte un mic muzeu, care prezintă într-o sală istoria CED şi într-o a doua sală mărturii legate de prezenţa în Sulina a scriitorului Eugen Botez, mai cunoscut cu pseudonimul Jean Bart. Un alt far construit de CED pe Insula Şerpilor în 1920 şi dat în funcţiune în 1922 a fost în îngrijirea autorităţilor române până în 1947, când a fost cedat odată cu insula Uniunii Sovietice.
Jean Bart este cel care a eternizat numele Sulinei în romanul Europolis şi cel care, într-un studiu din 1899, definea pentru prima oară cimitirul oraşului ca „Cimitirul viu”. „Cimitirul viu” este o importantă moştenire a perioadei comopolite a Sulinei din timpul existenţei CED, fiind compus din trei secţiuni principale şi subsecţiunile corespunzătoare:
- cimitirul ceştin,
- cimitirul CED,
- cimitirul ortodox,
- cimitirul ortodox de rit vechi (lipovenesc),
- cimitirul bisericilor europene occidentale,
- cimitirul musulman şi
- cimitirul evreisec.
„Administraţia Dunării de Jos” a fost desfiinţată în 1940, odată cu creşterea influenţei Germaniei Naziste în zonă, prin aşa-numitul „Aranjament de la Viena”. După încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost înfiinţată organizaţia interguvernamentală Comisia Dunării cu sediul la Budapesta (din anul 1954), care îşi îndeplineşte activitatea în baza prevederilor „Convenţiei cu privire la regimul navigaţiei pe Dunăre”, semnată la 18 august 1948, la Belgrad. În Comisia Dunării sunt membre 11 state riverane: Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Rusă, Germania, Moldova, România, Serbia, Slovacia, Ucraina şi Ungaria. Patru state au obţinut statutul de observator: Franţa, Turcia, Olanda şi Cehia.
