Finlandizare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Finlandizarea (suomettuminen în limba finlandeză, Finnlandisierung în limba germană) se referă la influenţa pe care o are o ţară puternică asupra politicii unei ţări învecinate mai mici.

Acest termen, considerat în unele medii peiorativ, îşi are originile în dezbaterile politice vest-germane din deceniul al şaptele şi al al optulea al secolului trecut. Termenul a fost folosit în Germania şi alte ţări membre ale NATO, exprimând procesul transformării într-o ţară neutră a unei ţări care, deşi îşi menţine suveranitatea naţională, în politica externă este obligată să acţioneze de aşa natură încât să nu deranjeze vecinul mult mai puternic. În principal, termenul se referă la poziţia Finlandei vis-à-vis de Uniunea Sovietică în timpul războiului rece, dar se poate aplica la fel de bine şi alte relaţii internaţionale similare, precum cea a atitudinii Danemarcei faţă de Germania între 1871 şi 1940.

[modifică] Originea şi utilizarea internaţională

În Germania, temenul a fost utilizat în principal de apărătorii apropierii de Statele Unite, cel mai cunoscut fiind Franz Josef Strauß, dar la început a apătut în dezbaterile ştiinţifice şi a fost făcut cunoscut pe politologii germani Walther Hallstein şi Richard Löwenthal, care discutau efectele retragerii trupelor SUA din Germania. Personalităţile politice din NATO au folosit termenul în discuţiile despre tentativele lui Willy Brandt de normalizare a relaţiilor RFG-ului cu RDG-ul. Mai târziu, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, termenul a fost folosit în Finlanda pentru a denumi radicalizarea post-1968 în a doua jumătate a erei Kekkonen.

[modifică] Atitudinea finlandeză

În Finlanda, utilizarea de către străini a termanului "finlandizare" este percepută ca o critică nemeritată, dovadă a incapacităţii de a înţelege modalităţile practice prin care o naţiune mică poate spera să se târguiască cu o superputere culturală, ideologică sau militară străină, fără a-şi pierde suveranitatea. Finlada a reuşit să facă o înţelegere de asemenea natură cu guvernul sovietic stalinist la sfârşitul deceniului al cincelea, înţelegere care a fost respectată de ambele părţi, spre folosul ambelor părţi, până la dezmembrarea Uniunii Sovietice din 1991. În vreme ce elita politică şi intelectuală finlandeză consideră termenul ca referindu-se mai mult la problemele de politica externă a altor ţări, mulţi finlandezi de rând îl consideră foarte jignitor.

[modifică] Cadru istoric

Politica externă finlandeză mai înainte de înţelegerea amintită mai sus a fost foarte sinuoasă:

independenţa faţă de Imperiul Rus a fost obţinută cu ajutorul Imperiului German în 1917;
Finlanda a participat la Războiul civil rus alături de Antanta în 1918 – 1920
nu a ratificat alianţa cu Polonia în 1922;
s-a asociat cu ţările democratice şi neutre din Scandinavia în deceniul al patrulea, asocierea întreruptă de războiul de iarnă din 1939;
s-a aliat cu Germania Nazistă, care părea singura putere capabilă să protejeze ţara împotriva expansionismului Uniunii Sovietice, ceea ce a dus la războiul în continuare din 1941.

Înfrângera Wehrmachtului în bătălia de la Stalingrad a condus Finlanda la reîntoaarcerea la tradiţiile politice ale secolul al XIX-lea, care erau considerate încununate de succes până la rusificarea Finlandei din 1899–1905. Liderii finlandezi şi-au dat seama că lupta împotriva sovietelor nu mai era posibilă. Nici o supraputere nu era capabilă sau dornică să asigure sprijinul necesar în lupta împotriva URSS-ului. Germania Nazistă, cel mai important aliat al finlandezilor împotriva ruşilor, pierdea războiul. Suedia nu era suficient de puternică, iar conducătorii ţării se temeau de o confruntare cu Rusia. Ţările occidentale erau în acel moment aliate cu Uniunea Sovietică. Finlanda trebuia să facă faţă relaţiilor cu Uniunea Sovietică de una singură, fără să beneficieze de protecţia unui aliat puternic. Ca şi în secolul al XIX-lea, Finlanda a ales să nu mai provoace Uniunea Sovietică pe tărâmul politicii externe, reuşind în schimb să-şi salveze independenţa.

[modifică] Doctrina Paasikivi

După semnarea tratatului de pace de la Paris din 1947, Finlanda a reuşit să menţină sistemul democratic şi parlamentar, în ciuda uriaşei presiuni exercitate de URSS asupra politicii interne şi externe a ţării. Relaţiile externe ale Finlandei erau ghidate de doctrina Paasikivi, care stabilise că era necesar să se menţină relaţii bune şi pline de încredere cu Uniunea Sovietică. Pentru a ajunge la un asemenea rezultat, Finlanda a semnat Acordul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală cu URSS în aprilie 1948. În conformitate cu prevederile acordului, Finlanda era obligată să reziste la atacurile armate ale "Germaniei sau aliaţilor ei" îndreptate împotriva Finlandei sau Uniunii Sovietice, iar dacă era necesar să ceară ajutor militar societic. În acelaşi timp, acordul recunoştea dorinţa Finlandei de a rămâne în afara conflictelor dintre marile puteri, permiţând ţării să adopte o politică de neutralitate în timpul războiului rece. De aceea Finlanda nu a participat la Planul Marshall şi nu a luat nicio iniţiativă faţă de acţiunile internaţionale ale URSS-ului. Prin păstrarea relaţiilor cu NATO şi cu puterile militare occidentale la un nivel foarte scăzut, Finlanda a putut să se eschiveze cererilor sovietice de afiliere la Pactul de la Varşovia.

[modifică] Autocenzura şi excesiva "adaptarea sovietică"

Totuşi, de pe scena politică de după radicalizarea post-1968, "adaptarea sovietică" a ajuns la nivelul editorilor din mass media, ducând la forme dezvoltate de autocenzură şi autocontrol şi atitudini prosovietice. Cea mai mare parte a elitei media şi politice şi-au schimbat atitudinea pentru a favoriza şi aproba valorile pe care le ofereau sovieticii într-o măsură care este de multe ori considerată în zilele noastre ca a depăşit aşteptările Moscovei.

Funcţionarii publici, politicienii şi jurnaliştii au acceptat obiceiul ca, dacă erau preocupaţi de carierele lor, nu trebuie să discute despre nedreptăţile suferite din partea sovieticilor, precum ar fi fost agresiunea din războiul de iarnă. Nu doar nedreptăţile istorice erau trecute sub tăcere, dar şi atocităţile contemporane sovietice aveau parte de acelaşi tratament. De exemplu, soarta lui Alexandr Soljeniţîn era cosmetizată în numele menţinerii unor relaţii acceptabile între Finlanda şi Uniunea Sovietică.

Numai după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 a îndrăznit mass-media finlandeză să apropie mai mult din punct de vedere jurnalistic de standardele din ţările occidentale, fără să se mai teamă de presiunile guvernamentale.

[modifică] Poziţii critice

Experţii în politica externă din Statele Unite şi-au exprimat în mod constant temerile ca nu cumva Europa Occidentală şi Japonia să fie la rândul lor finlandizate, ceea ce ar fi dus la o situaţie foarte neplăcută pentru americani, în care aliaţii cei mai importanţi nu ar mai fi sprijinit în mod necondiţionat SUA împotriva URSS. Teoria părţii învingătoare (bandwagoning – a căruţei muzicanţilor) lansa ideea că, dacă SUA nu era capabilă să asigure un sprijin rapid şi credibil pentru poziţiile anticomuniste ale aliaţilor lor, NATO şi alianţa americano-niponă pot să se destrame.

Cunoscătorii politicii externe finlandeze au adus argumentul că, cei care critică "finlandizarea" nu vor cu îndărătnicie să recunoască că ţara scandinavă şi-a câştigat poziţiile negociate după ce a rezistat eroic atacurilor sovietice din războiul de iarnă şi războiul în continuare. Deşi sovieticii nu au ajuns să se teamă de finlandezi, autorităţile de la Moscova au început să se comporte cu Finlanda cu aceiaşi grijă cu care erau abordate realaţiile cu marile puteri.

Parafrazându-l pe preşedintele Paasikivi, caricaturistul Kari Suomalainen definea finlandizarea ca pe "...arta de a te ploconi la răsărit atât de atent ca să nu se considere că arăţi fundul occidentului."