Greco-catolicism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Bisericile catolice de rit bizantin, cunoscute sub numele de biserici greco-catolice, sunt bisericile răsăritene de rit rit bizantin (grecesc) care s-au format prin intrarea unor mitropolii sau episcopii ortodoxe în comuniune cu Biserica Romană (acompaniata de iesirea din comuniune cu Biserica Ortodoxa). Bisericile catolice de rit bizantin fac parte din categoria mai mare a bisericilor catolice de rit oriental.
Denumirea "greco-catolic" este folosită pentru a face distincţia între "bizantinii uniţi" (= greco-catolici) şi cei neuniţi, cunoscuţi ca "ortodocşi", "greco-orientali” etc. Cei mai numeroşi credincioşi catolici de rit bizantin trăiesc în jumătatea vestică a Ucrainei. Importante comunităţi greco-catolice există în România, Slovacia, Ungaria, precum şi în Statele Unite ale Americii. De asemenea greco-catolici sunt melkiţii (sirieni) şi italo-albanezii (sicilieni şi corsicani băştinaşi).
Poziţia oficială a bisericilor catolică şi ortodoxă în ceea ce priveşte originea şi viitorul bisericilor unite este sintetizată în Documentul de la Balamand, din care cităm, în traducere:
-
- 6. Separarea Bisericilor Orientală şi Occidentală nu numai că nu a stins sentimentul de unitate dorit de Cristos, dar deseori această situaţie contrară naturii Bisericii a dat multora ocazia de a conştientiza şi mai tare necesitatea realizării unirii, pentru a rămâne fideli poruncii dumnezeieşti.
- 7. De-a lungul veacurilor au fost făcute diverse încercări pentru a restaura unitatea Bisericii. S-a încercat atingerea acestui scop prin metode diverse, uneori conciliare, în funcţie de situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a epocii. Din păcate aceste încercări nu au restaurat unitatea Bisericii, iar uneori chiar au întărit opoziţia faţă de unire.
- 8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni din Orient, au fost luate iniţiative, în interiorul unor Biserici şi sub influenţa unor elemente exterioare, pentru a restabili comuniunea între Biserica Orientală şi cea Occidentală. Aceste iniţiative au dus la unirea unor comunităţi cu Biserica Catolică şi au determinat ruperea comuniunii cu bisericile-mamă orientale. Aceste schimbări s-au realizat şi cu intervenţia unor interese extra-bisericeşti. Aşa au apărut bisericile orientale catolice şi astfel s-a creat o stare de fapt care a devenit sursă de conflict şi de suferinţe mai întâi pentru ortodocşi, dar şi pentru catolici.
Prima biserică greco-catolică a luat fiinţă în anul 1596 ca urmare a Uniunii de la Brest. Pentru a facilita unirea, modificările în dogmă şi ritual au fost reduse la strictul necesar (cele patru puncte florentine: primatul papal, împărtăşirea cu azimă, existenţa purgatorului şi adaosul Filioque). Poziţia Bisericii Catolice faţă de bisericile orientale neunite s-a schimbat o dată cu Conciliul Vatican II şi cu înmulţirea iniţiativelor ecumenice. Astfel a fost înfiinţată o comisie mixtă catolică-ortodoxă care s-a reunit periodic, ultima dată în Liban, în 1993. Documentul de la Balamand adoptat de comisia mixtă recomandă ambelor biserici să se abţină de la prozelitism şi a calificat uniatismul drept o metodă depăşită de atingere a unităţii bisericilor creştine de tradiţie apostolică. Bisericile greco-catolice (ucraineană, română etc.) au reproşat faptul că textul a fost adoptat în lipsa reprezentanţilor lor, deşi documentul le privea în mod direct.
Cuprins |
[modifică] Biserici greco-catolice
| Acest articol este parte a seriei Creştinism.  |
Sfânta Treime
Mărturisiri de credinţă (crezuri)
Simboluri
|
- Biserica Ucraineană Catolică, a luat fiinţă în anul 1596 prin Uniunea de la Brest
- Biserica Ruteană Greco-Catolică, a luat fiinţă în anul 1646 prin Uniunea de la Ujgorod
- Biserica Română Unită cu Roma, a luat fiinţă în anul 1698 prin Sinodul de la Alba Iulia
- Biserica Greco-Catolică Slovacă, a luat fiinţă prin desprinderea de Biserica Ruteană Greco-Catolică
- Biserica Greco-Catolică Maghiară, a luat fiinţă prin desprinderea de Biserica Ruteană Greco-Catolică
[modifică] Istoric
[modifică] Contextul internaţional
Pentru a putea cerceta felul în care Biserica Romei a încercat aducerea ortodocşilor la staulul Romei trebuie consultate studii de specialitate. O lucrare obiectivă şi de mare acurateţe pentru sec. XIII dar şi perioada anterioară este Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul mongol a lui Şerban Papacostea. Aceste tentative sunt legate de ceea ce se va întâmpla în sec. XVII-XVIII. Atunci Papalitatea, recâştigând prin Austria autoritate asupra unor teritorii pierdute anterior prin extinderea Imperiului Otoman şi Reformă va încerca să îşi refacă prezenţa în zonă prin convertirea ortodocşilor. Întrucât însă secolele de prigoană dovediseră rezistenţa acestora la tentativele directe de convertire, s-a apelat la o altă formă de atragere, numită unire sau uniaţie. Se oferea, prin această formă, posibilitatea ca ortodocşii care o acceptau să îşi păstreze ritul şi tradiţiile, inclusiv limba de slujire, dar cu acceptarea celor patru puncte florentine, respectiv: primatul papal, Filioque, purgatoriul şi azima pentru Împărtăşanie. Pregătirile pentru această politică de convertire prin uniatism începuseră încă din sec. XVI, când, de exemplu, papa Grigorie XIII (1572-1585) înfiinţează la Roma aşa-numitul "Collegium Graecorum". Acesta era destinat a forma din catolicii şi convertiţii catolici din Răsăritul grecofon misionari şi teologi pentru a susţine uniaţia. În acelaşi spirit a fost înfiinţat, de acelaşi papă, un an mai târziu (1576), "Collegium Illyricum", pentru românii ("valahii") şi sârbii din Iliria (Bosnia şi Herţegovina de astăzi) şi Dalmaţia (azi în Croaţia) iar după 8 ani "Collegium Maroniticum", pentru atragerea membrilor cultului maronit (din Liban).
În 1622 lucrarea acestor colegii, încă nu îndeajuns eficientă printre ortodocşi, este completată de înfiinţarea organizaţiei "Sacra Congregatio de propaganda fide". Rolul ei era aducerea "necredincioşilor schismatici, eretici ori păgâni" în ascultare faţă de scaunul Romei. Ea a fost întârită în 1627 de "Collegium Urbanum", destinat în mod global pregătirii propagandei catolice în mediul ortodox. Realizatorul acestora au fost papa Grigorie XV (1621-1623) şi papa Urban VIII (1623-1644).
Pe lângă acestea şi alte asemenea mijloace, Roma a organizat misiuni speciale în Austria şi Polonia, cu scopul de a determina o politică favorabilă scopurilor sale. Acest lucru a fost bine gândit, date fiind eforturile Austriei de extindere spre Răsărit (zonă masiv ortodoxă) şi a prezenţei unor uriaşe teritorii ortodoxe în Polonia (actualele ţări Bielorusia şi Ucraina). Aceste teritorii ortodoxe din Polonia, cuprinse în ţara numită pe atunci Lituania, au fost lipsite de apărare în faţa Seimului din 1569, când Lituania este alipită Poloniei. Unele teritorii ortodoxe, ca Transnistria (sau Vozia) şi Zaporojia au beneficiat de mai multe ori în sec. XVI-XVII de protecţia directă a domnitorilor Moldovei. Aceştia au fost de multe ori unşi şi hatmani ai Zaporojiei şi au intervenit pentru oprirea prigoanelor ce urmăreau impunerea uniaţiei. Este important să precizăm că şi în Polonia, mai ales în Munţii Tatra, şi în Moravia şi Slovacia, şi în Podolia şi Zaporojia exista un important număr de români. Eforturile uniatiste i-au vizat şi pe ei, ca şi pe slovacii ortodocşi, pe ruteni, ucraineeni şi ruşii albi (bieloruşi).
Polonia va fi prima care va aplica planurile papale. Regele Sigismund al III-lea Vasa, aflat sub influenţa directă a sfetnicilor săi iezuiţi, va organiza prima unire cu Biserica Romei. Aceasta a fost adoptată de episcopii întruniţi în sinodul de la Brest-Litovsk din 16-20 octombrie 1596. Principii ortodocşi, între care Constantin de Ostrog, i-au criticat pe episcopii uniţi.
Trebuie subliniat din nou că şi populaţia românească aflată în domeniile coroanei poloneze, din Tatra în Pocuţia şi din mlaştinile Pripetului în regiunile Zaporojiei a fost direct afectată de acest fenomen. Unele rezultate pot fi văzute mai jos.
Între timp, să precizăm că în Cehia şi Slovacia, aflate sub influenţă austriacă şi în controlul Contrareformei, aceste eforturi de catolicizare, desfăşurate pe multiple planuri, încep în 1650. Epoca respectivă este cunoscută sub numele de "perioada întunecată" sau "Temno".
Pe aceeaşi direcţie va fi încheiată în 10 august 1664 pacea de la Vasvár. Ea va stârni o adâncă nemulţumire în nobilimea ungară - şi nu numai - printr-o încălcare făţişă şi brutală a principiului toleranţei religioase (pentru religiile recepte, desigur) şi a regimului stărilor. Ca urmare va izbucni şi răscoala lui Miklos Zrinyi, în acelaşi timp anti-otomană şi anti-austriacă, eşuată. Vor trebui aproape 20 ani de răscoale şi lupte pentru ca Viena să recunoască autonomia Ungariei, să accepte reînfiinţarea armatei ungare şi respectarea anumitor principii ante-austriece. În toată această perioadă problema catolicismului a fost una principală. În zonele din nord-vestul Maramureşului şi în Slovacia unirea cu Biserica Romei se extinsese mult, prin intermediul rutenilor şi ucrainienilor uniţi din Polonia. Aceştia au fost folosiţi de Roma şi ca misionari pentru rutenii, românii şi ucrainienii din Slovacia şi Maramureş.
