Inamic al poporului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru piesa de teatru a lui Henrik Ibsen, vezi Un inamic al poporului.

"Inamic al statului" se leagă aici. Pentru film, vezi Inamicul statului.

Termenul inamic al poporului (rusă: враг народа, "vrag naroda") a fost o denumire foarte cuprinzătoare din perioada conducerii bolşevice care privea oponenţi politici sau de clasă, reali sau închipuiţi, uneori incluzând foşti aliaţi. S-au mai folosit şi alte denumiri:

inamic al muncitorilor (враг трудящихся, "vrag trudiaşcihsia")
inamic al proletariatului (враг пролетариата, "vrag proletariata")
inamic de clasă (классовый враг, "classovîi vrag"), etc.

În particular, termenul de "inamic al muncitorilor" a fost definit în Articolul 58 (Codul penal al RSSFR).

În diferite momente, aceste calificative au fost aplicate, în particular, Casei Imperiale, aristocraţilor, burgheziei, clericilor, intelectualităţii, întreprinzătorilor particulari, culacilor, monarhiştilor, menşevicilor, socialist-revoluţionarilor, Bundiştilor, sioniştilor, troţkiştilor, buhariniştilor, veteranilor bolşevici, armatei şi poliţiei, emigranţilor, imigranţilor, sabotorilor, diversioniştilor (вредители, "vrediteli"), "paraziţilor sociali" (тунеядцы, "tuneiadţî"), Kavezhediştilor (oameni care au administrat sau au lucrat pentru KVZhD (Căile Ferate din Orientul Îndepărtat Chinez), (în mod particular populaţiei ruseşti din Harbin, China) ca şi membrilor unor anumite grupuri etnice(vezi Transferuri de populaţie în Uniunea Sovietică).

Un "inamic al poporului" putea fi întemniţat, deportat sau executat iar proprietatea lui putea fi confiscată. Rudele apropiate ale inamicilor poporului erau etichetate "rude ale inamicului poporului", ceea ce ducea la restrângerea drepturilor lor sau la represiuni similare cu ale "inamicului poporului". Erau denumiţi în mod obişnuit lişeneţ (лишенецы). Orice membru al familiei victimei care mai era încă în libertate, nu se putea bucura de funcţii de răspundere şi numai în cazuri excepţionale mai puteau fi toleraţi ca membri ai partidului comunist – singura cheie care deschidea calea către nomenclatura sovietică. Să fii prieten cu un "inamic al poporului" era un motiv suficient de mare pentru a te face suspect în ochii autorităţilor.

În 1927, codul penal al Uniunii Sovietice a fost modificat drastic. Reforma codului penal a transformat ţara într-un stat poliţienesc, plin de informatori, care erau denumiţi în mod peiorativ stucaci (стукач, "ciocan de bătut la uşă"). În conformitate cu Articolul 58 (Codul Penal al RSSFR), toată lumea era obligată să raporteze toate "activităţile antisovietice", inclusiv orice formă de exprimare a nemulţumirii faţă de politica partidului comunist, chiar şi în glume întâmplătoare. Această politică a dus la creşterea semnificativă a numărului de condamnaţi din gulaguri şi din cauză că cei care neglijau să-şi toarne rudele sau prietenii erau la rândul lor condamnaţi. Propaganda oficială ca şi cei implicaţi în mişcarea de pionieri au ajutat la îndoctrinarea tineretului sovietic să urmeze exemplul lui Pavlik Morozov, un băieţel care şi-a turnat propriul tată, un culac.

Se poate pune întrebarea de unde erau aşa de mulţi inamici ai muncitorilor, contrar afirmaţiilor iniţiale ale bolevicilor că ar fi stârpit clasa oponeţilor proletariatului din Uniunea Sovietică. Acest fapt a fost explicat cu uşurinţa de doctrina stalinistă prin "teoria ascuţirii luptei de clasă în socialism". Această teorie postula că în socialism creşte lupta de clasă mult mai intens pe timpul dictaturii proletariatului, acest fapt cerând măsuri extreme. Marxiştii antistalinişti, în mod particular troţkismul, au respins aceste idei.

Din 1937, rândurile "inamicilor poporului" au fost lărgite în mod semnificativ prin introducerea categoriei membru al familiei trădătorului Patriei Mamă.

Tratamentul extrem aplicat oponenţilor este unul dintre numeroasele motive pentru care regimul sovietic a fost considerat autoritarist sau chiar totalitarist.