Marea Epurare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Marea Epurare este numele dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu ai secolului trecut, care a inclus şi epurarea partidului comunist. Termenul de represiune a fost în mod oficial folosit pentru a indica urmărirea oamenilor recunoscuţi drept duşmani ai poporului şi contrarevoluţionari. Epurarea a fost motivată de dorinţa conducerii partidului de a elimina elementele disidente şi a fost deseori considerată ca tactică a lui Stalin pentru consolidarea propriei puteri. Campanii suplimentare de represiune au fost purtate împotriva grupurilor sociale care se opuneau statului sovietic şi politicii partidului comunist. De asemena, un număr de epurări au fost explicate în mod oficial ca eliminare a posibilităţilor de sabotaj şi spionaj, având în vedere un aşteptat război cu Germania. Cea mai mare atenţie publică a fost concentrată pe epurarea conducerii partidului înşuşi, ca şi a aparatului birocratic guvernamental şi a conducerii armatei, cea mai mare parte a acestora fiind formată din comunişti. Dar campaniile au afectat multe alte categorii ale societăţii: elemente considerate antisovietice din rândul intelectualităţii, a celor mai înstăriţi ţărani – chiaburii (kulacii), dar şi din industrie şi transporturi. O serie de operaţii ale NKVD-ului (poliţia secretă sovietică) a afectat un număr de minorităţi naţionale, considerate coloana a cincea a duşmanilor Uniunii Sovietice. Conform discursului lui Hruşciov din 1956, Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale ca şi descoperirilor mai noi, multe acuzaţii, inclusiv cele prezentate în Procesele spectacol de la Moscova, au fost bazate pe mărturisiri forţate şi interpretări foarte largi ale articolului 58 al Codului Penal care trata infracţiunile de contrarevoluţie. Deliberările legale cuvenite erau înlocuite de către Troika NKVD cu proceduri sumare. Sute de mii de persoane au fost executate de plutoane de execuţie iar alte milioane au fost condamnate la domiciliu forţat sau au fost trimise în lagăre de muncă. Culmea campaniilor a apărut cât timp NKVD-ul a fost condus de Nikolai Ejov, din septembrie 1936 până în august 1938. Aceată perioadă este denumită uneori şi ca Ejovshchina ("Era Ejov"). Oricum, campaniile erau duse la îndeplinire conform liniei generale trasate, şi deseori condusă prin ordine directe, de către biroul politic al partidului condus de Stalin. În particular, în 1937, biroul politic (Politburo) a dat un ordin de aplicare a "mijloacelor de corecţie psihică". Până la sfârşitul epurărilor, Ejov a fost eliberat din funcţie, mai apoi arestat sub acuzaţia de spionaj (dovedită a fi falsă) şi trădare , judecat, găsit vinovat şi executat prin împuşcare.

Cuprins

1 Originea
2 Procesele de la Moscova
3 Epurarea armatei
4 Epurarea extinsă
- 4.1 Foştii chiaburi
- 4.2 Operaţiunile naţionale ale NKVD-ului
5 Sfârşitul Erei Ejov (Ejovşcina)
6 Reacţii ale occidentului
7 Reabiltarea
8 Victimele
9 Tăgăduirea
10 Legături externe

[modifică] Originea

Termenul de "epurare" în slangul politic sovietic a fost o abreviere a expresiei epurarea ierarhiei de partid. În 1933, de exemplu, aproximativ 400.000 de membri au fost daţi afară din partid. Dar din 1936 până în 1953 termenul şi-a schimbat sensul, pentru ca a fi exclus din partid era sinonim cu a fi arestat, întemniţat şi de cele mai multe ori, executat.

Originea Marii epurări a fost dorinţa biroului politic de a elimina orice sursă posibilă de opoziţie. Membrii Poliburo au vrut să se asigure că membrii partidului vor urma ordinele de la centru în strictă conformitate cu principiul centralismului democratic, că nu se vor mai repeta situaţiile din anii douăzeci când existau facţiuni şi de asemenea, că nu va exista o coloană a cincea în caz de război. Vyacheslav Molotov a spus mai târziu că epurarea şi întemniţarea a celor care erau suspectaţi de lipsă de loialitate a fost o măsură de protecţie în faţa unei potenţiale invazii a Germaniei Naziste. Partidul comunist a vrut de asemenea să elimine "elementele social periculoase", precum chiaburii, foştii chiaburi, foştii membri ai partidelor de opoziţie precum socialist-revoluţionarii şi foştii oficiali ţarişti.

Represiunea împotriva inamicilor reali sau numai închipuiţi ai bolşevicilor a fost neîntreruptă de la Revoluţia din Octombrie, dar au existat perioade de creştere în intensitate precum cea a Terorii Roşii sau a deportării chiaburilor care s-au opus colectivizării. O trăsătură distinctă a Marii Epurări a fost aceea că pentru prima oară, chiar partidul conducător era supus represiunii la scară largă. Totuşi, doar o minoritate dintre cei afectaţi de epurări erau membri de partid sau membri ai birocraţiei. Epurarea partidului a fost însoţită de epurări în întreaga societate. Următoarele evenimente sunt folosite pentru demercările perioadei epurărilor:

Primul Proces de la Moscova, 1936,
Introducerea troicilor NKVD pentru mai rapida implementare a "justiţiei revoluţionare", în 1937,
Introducerea articolului 58-14 despre "sabotajul contrarevoluţionar" în 1937.

[modifică] Procesele de la Moscova

Articol principal: Procesele de la Moscova.

Între 1936 şi 1938 au avut loc trei Procese de la Moscova a unor foşti lideri de frunte ai partidului comunist. Ei au fost acuzaţi că ar fi complotat cu puterile occidentale pentru asasinarea lui Stalin şi a altor lideri sovietici, pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice şi pentru restaurarea capitalismului.

Primul proces a fost procesul celor 16 membri ai aşa-numitului "Centru Terorist Troţkist-Zinovievist" ţinut în august 1936, al cărui inculpaţi principali a fost Grigory Zinoviev şi Lev Kamenev, doi dintre cei mai proeminenţi foşti lideri ai partidului.

Al doilea proces a fost în ianuarie 1937, în care au fost implicaţi 17 conducători mai puţin importanţi, printre care Karl Radek, Yuri Piatakov şi Grigory Sokolnikov. Teisprezece inculpaţi au fost impuşcaţi iar restul au fost deportaţi lagăre de muncă, unde au murit în curând.

Al treilea proces, din martie 1938, a inclus 21 de inculpaţi despre care se pretindea că ar face parte din aşa numitul "Bloc al troţkiştilor şi a celor de drepta" condus de Nikolai Bukharin, fost şef al Internaţionalei Comuniste, foştii prim-ministri Alexei Rykov, Christian Rakovsky şi Nikolai Krestinsky. Toţi inculpaţii au fost executaţi.

A fost de asemenea un proces secret a unui grup de generali ai Armatei Roşii, printre ei aflându-se Mikhail Tukhachevsky, ţinut într-un tribunal militar, în iunie 1937.

Cei mai mulţi observatori occidentali prezenţi la procese au spus că acestea au fost corecte şi vina acuzaţilor a fost dovedită. Ei îşi bazau aceste evaluări pe confesiunile acuzaţilor, care erau date în mod liber în sala de judecată, fără a exista vreo dovadă aparentă că ele au fost obţinute prin tortură sau prin drogare.

De exeplu, Denis Pritt, avocat britanic şi membru al parlamentului, a scris: "Încă o dată, socialiştii slabi de inimă sunt copleşiţi de îndoieli şi de anxietate," dar "încă o dată putem să ne simţim siguri că atunci când fumul se va ridica de pe câmpurile de bătălie ale controverselor, se va vedea că învinuirile au fost reale, confesiunile au fost obţinute corect şi acuzarea şi-a condus obiectiv acţiunea."

În atmosfera politică a anilir '40, acuzaţiile de conspiraţie pentru distrugerea Uniunii Sovietice nu erau incredibile, şi puţini observatori din afară erau la curent cu evenimentele din interiorul partidului comunist care au dus la epurări şi la procese.

Este cunoscut azi cum erau obţinute confesiunile: prin mari presiuni psihologice aplicate acuzaţilor. Conform mărturiilor fostului ofiţer GPU Alexander Orlov şi a altora, printre metodele folosite pentru obţinerea confesiunilor se numărau: bătăile repetate, tortura, obligarea prizonierilor să stea în picioare sau să rămână treji zile în şir, ameninţări că familiile prizonierilor vor fi arestate şi executate. De exemplu, fiul adolescent al lui Kamenev a fost arestat şi a fost acuzat de terorism. După luni de astfel de tratament, acuzatul era extenuat şi disperat

Zinoviev şi Kamenev au cerut ca o condiţie a "mărturisirii" o garanţie directă de la Politburo că vieţile lor şi ale familiilor lor vor fi cruţate. În schimbul recunoaşterii acuzaţiilor, ei au primit toate asigurările într-o întâlnure cu Stalin, Kliment Voroşilov şi Ejov. După proces, Stalin nu numai că şi-a încălcat promisiunea de a cruţa vieţile celor doi, dar a dat ordine pentru arestarea şi executarea celor mai mulţi membri ai familiilor lor. Bukharin a fost de asemenea de acord să "mărturisească" cu condiţia ca familia lui să fie cruţată. În cazul lui, promisiunea a fost în mod parţial ţinută. Soţia lui, Anna Larina, a fost trimisă într-un lagăr de muncă, dar a supravieţuit

În mai 1937, a fost formată în SUA de către prijinitorii lui Troţki, Comisia de Investigaţie în Cazul Acuzaţiilor Împotriva lui Lev Troţki în cazul Proceselor de la Moscova, cunoscută în general drept Comisia Dewey, pentru stabilirea adevărului despre aceste procese. Comisia a fost prezidată de filozoful şi pedagogul John Dewey. Deşi audierile au fost în mod evident ţinute cu dorinţa de a dovedi nevinovăţia lui Troţki, au adus la lumină probe care demonstrau că unele dintre acuzaţiile făcute nu puteau fi adevărate.

De exemplu, Piatakov a depus mărturie că zburase la Oslo în decembrie 1935 să "primească dispoziţii teroriate" de la Troţki. Comisia Dewey a stabilit că un asemena zbor nu a avut loc. Un alt acuzat, Ivan Smirnov, a mărtutisit că a luat parte la asasinarea lui Serghei Kirov în decembrie 1934, la o dată la care el era deja de un an în inchisoare. Comisia Dewey şi-a publicat concluziile sub forma unei carţi de 422 de pagini intitulată Not Guilty (Nevinovat). Concluziile Comisiei erau acelea că toţi cei condamnaţi în Procesele de la Moscova erau nevinovaţi. În sumarul concluziilor, comisia a scris: "Independent de dovezile extrinseci, comisia a mai aflat:

Conduita în cazul Proceselor de la Moscova a fost de aşa natură încât să convingă orice persoană lipsită de prejudecăţi că nu s-a făcut nici o încercare de aflare a adevărului.

Deşi mărturisirilor li s-a dat aşa de multă atenţie, chiar aceste mărturisiri conţin atât de multe improbabilităţi inerente încât Comisia este convinsă, fără a ţine seama de mijloacele prin care au fost obţinute, că ele nu reprezintă adevărul.

Troţki nu a instruit pe nici unul dintre acuzaţii sau martorii din Procesele de la Moscova să facă înţelegeri cu puteri străine împotriva Uniunii Sovietice. Troţki niciodată nu a recomandat, complotat sau încercat restaurarea capitalismului în URSS.

Comisia a tras concluzia: "Noi socotim de aceea Procesele de la Moscova nişte înscenări."

Câţiva observatori contemporani care gândeau că aceste procese erau în mod inerent corecte, menţionau declaraţiile lui Molotov care, dacă admitea că unele dintre mărturisiri conţineau unele afirmaţii greu de crezut, spunea mai apoi că acestea puteau fi atribuite anumitor motive, unul dintre ele fiind acela că, puţinii care făceau mărturisiri discutabile încercau să submineze Uniunea Sovietică şi guvernul ei, iar mai apoi, făcând afirmaţii dubioase în mărturisirile lor, aruncau îndoieli asupra justeţei acuzării. Molotov a pretins că un învinuit ar fi putut sabota guvernul inventând povestea unei colaborări a unor membri de partid cu agenţi străini, pentru ca asupra acestor membri de partid să cadă banuiala de spionaj în ciuda faptului ca nu făcuseră nimic rău, falsa învinuire fiind luată însă de bună. Astfel, chiar Guvernul Sovietic era, în viziunea sa, victima mărturiilor false. El mai spunea însă că, fără nici o îndoială, dovezile conspiraţiilor celor mai mulţi foşti înalţi demnitari, făcute pentru a pune mâna pe putere într-un moment de slăbiciune datorat războiului care se apropia, erau reale

[modifică] Epurarea armatei

Epurarea în Armata Roşie s-a bazat pe dovezi fabricate care arătau că spionajul german ar acţiona prin intermediul unui intermediar, Preşedintele Cehoslovaciei, Beneş. Prin dovezi măsluite se încerca să se demonstreze existenţa unei corespondenţe între Tukhachevsky şi membrii Înaltului Comandament German. Prin epurările făcte în armată au fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, (aici epurările au fost mai profunde, deoarece marinarii erau suspectaţi că au exploatat ocaziile pe care le au avut să aibe contacte cu străinii), 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de armată. Unii observatori au apreciat că acest fapt a dezorganizat armata, a privat-o de comandanţi experimentaţi şi au făcut-o vulnerabilă în faţa unei agresiuni. Aceşti observatori cred ca epurările din armată l-au încurajat pe Hitler să lanseze Operaţiunea Barbarossa, după ce a aflat de slăbiciunea Armatei Roşii..

[modifică] Epurarea extinsă

Până în cele din urmă, aproape toţi bolşevicii care au avut un rol important în timpul revoluţiei din 1917 sau în guvernul sovietic pe timpul lui Lenin au fost executaţi. Dintre cei şase membri originali ai Politburo-ului din perioada Revoluţiei din Octombrie 1917 care au mai trăit până la Marea Epurare, doar Stalin a mai supravieţiut. Patru din ceilalţi cinci au fost executaţi. Al cincilea, Lev Troţki, a plecat în exil în Mexic după ce a fost exclus din partid dar a fost asasinat de un agent sovietic în 1940. Dintre cei şapte membri aleşi în Politburo între Revoluţia din Octombrie şi momentul morţii lui Lenin din 1924, patru au fost executaţi, , unul (Tomsky) s-a sinucis, şi doi (Molotov şi Kalinin) au supravieţuit. Din cei 1.966 delagaţi la al XVII-lea Congres Al Partidului din 1934 (ultimul congres înainte de procese), 1.108 au fost arestaţi şi aproape toţi au murit.

Procesele şi execuţiile foştilor lideri sovietici au fost, oricum, doar o mică parte a epurărilor.

[modifică] Foştii chiaburi

Atâta vreme cât clasa "socială a chiaburilor" fuse "lichidată", pe 30 iulie 1937 a fost dat Ordinul nr. 00447 al NKVD-ului care îi privea în mod direct pe "foştii chiaburi" şi pe "sprijinitorii chiaburilor", printre alte elemente antisovietice. Acest ordin a fost un început care a devenit un şablon pentru alte acţiuni ale NKVD-ului care vizau alte categorii specifice ale populaţiei.

[modifică] Operaţiunile naţionale ale NKVD-ului

O serie de operaţiuni naţionale ale NKVD-ului au fost duse la îndeplinire în perioada 1937-1940, justificate de teama de a cincea coloană a celui mai probabil adversar, Germania, sau a naţiunilor din "vecinătatea capitalistă ostilă". Operaţiunea poloneză a NKVD-ului a fost prima de acest fel, reprezentând un tipar pentru cum s-a acţionat în cazul altor minorităţi etnice.

[modifică] Sfârşitul Erei Ejov (Ejovşcina)

Din vata anului 1938, toţi cei aflaţi la putere şi-au dat seama că epurările merseseră prea departe, iar Ejov a fost eliberat din funcţia de şef al NKVD-ului, (rămânând Comisar al Poporului pentru Transportul pe Apă), şi până în cele din urmă a fost şi el epurat. Lavrenty Beria i-a succedat ca şef al NKVD-ului. Pe 17 noiembrie 1938 un ordin comun al Sovnarkom (guvernul) URSS şi al Comitetului Central al PCUS(b) (Decretul despre arestări, supravegherea procurorului şi desfăşurarea investigaţiilor) şi ordinul ulterior al NKVD-ului semnat de Beria a oprit cele mai multe operaţiunile NKVD-ului de represiune sistematică şi a suspendat aplicarea sentinţelor capitale. Aceasta a fost semnalul sfârşitul epurărilor masive şi super-zeloase. Cu toate acestea, practica arestărilor în masă şi a exilului a fost continuată până la moartea lui Stalin în 1953.

[modifică] Reacţii ale occidentului

Deşi procesele foştilor lideri sovietici se bucurau de o largă publicitate, sutele de mii de alte arestări şi execuţii nu s-au bucurat de aceeaşi atenţie. Acestea din urmă au devenit cunoscute doar când foşti întemniţaţi în Gulag au ajuns în occident şi şi-au spus poveştile. În mod special în Franţa s-au făcut încercări de discreditare a acestor mărturii. Jean-Paul Sartre a fost de părere că adevărul existenţei lagărelor de muncă ar trebui să fie prezentat cu măsura pentru ca proletariatul francez să nu fie descurajat. Cu toate acestea, el este printre primii, daca nu chiar primul care publica în Franţa, în paginile revistei sale Les Temps modernes, mărturiile din Gulagul sovietic, regulamentul lagărelor şi o hartă a prezenţei lor. S-a iniţiat o serie de acţiuni legale în timpul cărora au fost prezentate dovezi de necontestat, iar mărturiile foştilor întemniţaţi au fost dovedite ca adevărate.

În ciuda marelui scepticism în legătură cu procesele-spectacol şi a marturiilor ocazionale ale supravieţuitorilor Gulagului, mulţi intelectuali din vest continuau să aibă o poziţie favorabilă faţă de Uniunea Sovietică, poziţie care a început sa-şi piardă din importanţă odată cu trecerea timpului. Odată cu începerea războiului rece şi a McCarthyismului, suporterii URSS-ului au început să fie persecutaţi, aşa că au fost multe motive personale pentru ca mulţi intelectuali să-şi schimbe părerile. De asemenea, au început să apară după moartea lui Stalin probe şi rezultate ale cercetărilor, toate acestea dezvăluind întreaga enormitate a epurărilor. Prima dintre aceste surse a fost desvăluirile lui Hruşciov care i-a afectat în mod special pe editorii americani ai ziarului Partidului Comunist din USA, Daily Worker, care, urmând exemplul dat de New York Times, a publicat Discursul Secret în întregime. [1]. În 1968, Robert Conquest a publicat The Great Terror: Stalin's Purge of the Thirties (Marea Teroare: Epurarile lui Stalin din anii ’30) . Alexandr Soljeniţîn cu Arhipelagul Gulag a urmat în 1973. La sfârşitul anilor ’90, Stalin a fost denunţat în mod deschis drept criminal de către Gorbaciov în timpul glasnost-ului. Arhivele sovietice au fost deschise cercetării istoricilor ruşi şi din alte ţări după colapsul Uniunii Sovietice. În sfârşit, în Franţa, unde intelectualii erau mai favorabili comunismului sovietic, a apărut în 1997 Cartea neagră a comunismului care, bazându-se în parte pe dezvăluirile faptelor din timpul Marii Epurări, a comparat comunismul cu nazismul. Totuşi, minimalizări ale Marii epurări continuă printre savanţii revizionişti din Statele Unite şi printre membrii unor grupuri mici dar înflăcărate de neostalişti. [2].

[modifică] Reabiltarea

Marea Epurare a fost denunţată de Nikita Hruşciov, care a devenit conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. În discursul său secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, care a fost făcut public o lună mai târziu, Hruşciov denumea epurările "abuzuri de putere" al lui Stalin, abuzuri care au adus pagube uriaşe ţării. In acelaş discurs, el a recunoscut că multe dintre victime erau nevinovate şi au fost condamnate pe baza unor mărturii false obţinute prin tortură. Luarea acestei poziţii a fost folositoare din punct de vedere politic pentru Hruşciov, atâta vreme cât el era angajat într-o luptă pentru putere cu rivalii care fuseseră asociaţi cu epurările, (aşa numitul Grup anti-partinic). Dezvăluirile făcute pe tema epurărilor l-au ajutat în mod potrivit pe Hruşciov să submineze puterea rivalilor săi şi să-l propulseze în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Începând din 1954, unele dintre condamnări au fost revizuite. Mikhail Tukhachevsky şi alţi generali condamnaţi în Procesul Generalilor Armatei Roşii au fost declaraţi nevinovaţi ("reabilitaţi") în 1957. Foştii membri ai Politburo Yan Rudzutak şi Stanislav Kosior, ca şi multe alte victime mai puţin cunoscute, au fost de asemenea declarate nevinovate pe parcursul aceluiaşi deceniu. Nikolai Bukharin şi alţi condamnaţi în Procesele de la Moscova au fost reabilitaţi mai târziu, în 1988.

Cartea Reabilitarea:Procesele politice din anii 30-50 (Реабилитация. Политические процессы 30-50-х годов) (1991) conţine un mare număr de materiale originale din arhive, prezentate pentru prima oară: transcieri ale interogatoriilor, scrisori ale condamnaţilor şi fotografii. Pe această bază este arătat în detaliu cât de multe procese spectacol au fost fabricate.

[modifică] Victimele

După estimările Ministerului de interne făcute la ordinul special al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puţin 681.692 oameni au fost executaţi numai pe durata anilor 1937–38, şi asta numai conform listelor de execuţie semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Numărul exact de persoane afectate rămâne nesigur şi depinde de modul în care se face numărătoarea, de perioada care se ia în consideraţie şi dacă morţii din Gulag şi din timpul transportului către lagărele de muncă sunt luate şi ele în considerare. Un grup de frunte de apărători ai drepturilor omului din Rusia, Societatea Memorial a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste.

[modifică] Tăgăduirea

Unii autori, precum Ludo Martens, susţin că realităţile epurărilor au fost mult exagerate şi că aceste epurări au fost necesare luptei cu inamicii politici din acele timpuri. Ei pretind că modul de vedere preponderent asupra epurărilor este rezultatul coincidenţei de interese a politicienilor sovietici post-Stalin şi a politicienilor şi istoricilor occidentali, (în particular al lui Nikita Hruşciov, care a iniţiat "destalinizarea"). Primii ar fi dorit discreditarea opoziţiei staliniste în timp ce scopul celorlalţi a fost să discrediteze Uniunea Sovietică ca un tot.