Istoria oraşului Urlaţi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins 1 Atestare documentară 2 Constantin Brâncoveanu 3 Familia Belu 4 Componenţa în timp 5 Note 6 Legături externe

[modifică] Atestare documentară

Urlaţiul este atestat pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe ocine mânăstirii Snagov şi în care printre martori se afla şi boierul Oancea din Urlaţi.

A doua menţiune documentară, cunoscută nouă, este hrisovul din 1527 - 1528, semnat de Radu de la Afumaţi, prin care voievodul reconfirma aceleiaşi mânăstiri dealul cu viile de la Poiana (în Valea Călugărească ) şi Valea Călugărilor a patra parte, cât ţine ocina până în apa Teleajenului, cu vinăriciul (impozitul pe cârciumi ) şi perperii (impozitul pe buţile de vin şi putinele cu struguri), partea domnească şi un vad de moară în Cârciumari pe Cricov. Întocmirea hrisovului se făcuse pe baza cercetării făcute la faţa locului de Stoica din Cozleci însoţit de boierii: Oancea din Urlaţi (acelaşi de mai sus), Şoplea şi Miclea din Şopleşti, Dragomir din Cozleci, Craina din Stănceşti, Grozea din Pădure (lângă Plopu) ^[1].

Registrele vamale din 1545, ale Braşovului, care ţineau evidenţa târgoveţilor din Ţara Românească, veniţi pentru tranzacţii comerciale cu negustorii braşoveni, menţionează pe un anume Stan din Urlaţi, printre comercianţii din alte localităţi prahovene: Gherghiţa, Târgşor, Breaza, Slănic, Comarnic, Filipeşti, Văleni ^[2].

La 11 ianuarie 1581, Mihnea Turcitul consemna printr-o carte domnească lui Ursu şi Oancea, cu feciorii lui, ca să le fie lor moşie la Urlaţi (...), din câmpu şi din apă şi din siliştea satului ...^[3].

La 3 iunie 1595, Mihai Viteazul dădea poruncă lui Ursu şi cu feciorii lui, anume Stan şi Radul, şi feciorilor lor (...), ca să le fie lor moşie în Deaul Bobului şi cu viile din partea Albului feciorul Bălţei jumătate, şi din deal şi din pădure. Pentru că au cumpărat Ursu şi cu feciorii lui, Stan şi Radul, dintre această jumătate de moşia Albului, jumătate de la Albul drept 400 de aspri. Iar altă jumătate din jumătate din partea Albului ce s-au zis mai sus o au cumpărat Coman, feciorul lui Ursu, de la Albu drept 400 aspri însă şi cu un pământ la Câmpul Urlaţilor… ^[4].

Lăsând la o parte posibilitatea stabilirii în spaţiu a terenului pomenit în document, mai importantă ni se pare cauza pentru care voievodul eliberează hrisovul celui interesat şi anume: îi arseseră cărţile de proprietate pentru moşia cumpărată încă din zilele lui Mircea. Aici, ar trebui să insiste cercetătorii în studierea documentului cu pricina, pentru a stabili despre care Mircea este vorba în hrisov: Alexandru al II-lea Mircea, care a domnit între 1568-1574, Mircea Ciobanul care a condus ţara în trei rânduri, între 1545 şi 1559, acel Mircea care a cârmuit doar câteva luni în primăvara lui 1442 şi numai câteva zile, în toamna lui 1481, sau Mircea cel Bătrân (1386-1418), ultimele două posibilităţi putând printr-o logică istorică, să schimbe atestarea documentară a localităţii.

Tot Mihai Viteazul elibera, la 5 iunie 1598, o carte domnească lui Drăgan şi cu feciorii câţi Dumnezeu îi va da, ca să fie lui moşie în Urlaţi (...) din câmpu şi din apă şi din deal(ul) cu viile şi de peste tot hotar(ul)... ^[5].

La rândul său, Radu Şerban consfinţea, la 17 mai 1603, Mănăstirii Sf. Nicolae de lângă Gherghiţa, ocine cu vii în Dealul Urlaţilor, cumpărate de aceasta încă de la Mihai Voevod şi au pierit cărţile de blestemaţii de tătari ^[6]. Tot Radu Şerban confirma unui anume Iacu, la 3 octombrie 1607, o ocină la Urlaţi din apa Cricovului până în cursura Jugăstreţului şi până la colnicul Cireşului, cumpărată din zilele lui Mircea şi căruia i-au ars cărţile de dedină ^[7]. Şi tot el ratifica, la 21 septembrie 1608, popei Radu şi fiului său, Luca – călugărul, ocine în Nucet (sat al Urlaţiului) şi Urlaţi, pentru că i-au luat tătarii averea lui şi au luat şi cartea de ocină ^[8]. La 19 noiembrie 1631, Leon Tomşa valida lui Pârvu vii şi ocine la Urlaţi /în dealul Urlaţilor numit Gruiu; în Dealul Făgeţelului; în Broştineasca şi în ocina Necşetească/ ^[9].

Din 24 mai 1659, se păstrează zapisul de vânzare al lui Pătru ficeorul lu Bogoslov ot Fundeanca d(e) pri Criocuvu către Butea Roşnul ot Fundeanca pentru nişte pămnt, contrasemnat ca martori de popa Mihai Neagri ot Urlaţi, vornicul Dumitru ot Fundeanca şi comisul Mihai ot Cioceanca ^[10]. Tot un zapis e şi documentul din 1668, pentru vânzarea unei case în gura văii Nucetului (...) den margena pădurii păn în drumul cel mare al Mocanilor din partea lui Nan snă eg. Vladu Ursescu ot Urlaţi (Ibidem, 201). Şi tot un zapis este documentul, din 1686, prin care Dumitraşco biv căpt. Uşurelul vindea lui Iordachi biv vel stolnic Catacozino, o moşie în gura Urlaţilor în câmpu... (Ibidem, p. 213).

Într-un document de prin 1697, Constantin Brâncoveanu poruncea marelui ciohodar (mai marele peste încălţămintea domnitorului ) Alixandri să umble în oraşul domnii meale... şi pe la ţară, să caute în toată ţara (...) şi în toate târgurile... (printre care pomenea şi Urlaţiul), i pin toate satile, să aibă a luoa ciohondăritul/impozitul pe cismărie / ^[11]. Trei ani mai târziu, acelaşi domnitor desfiinţează ţinerea târgului la Urlaţi, pentru a ocroti târgul Gherghiţei şi mai ales cămara domnească: ...de vreme ce aducea pagubă şi domniei, pentru că şi vama Gherghiţei să strica dintru această pricină, am hotărât: târgu cel nou (de la Urlaţi) să nu mai fie ^[12]. Drept consecinţă, localitatea era trecută din nou în rândul satelor, iar insistenţa spătarului Mihai pe lângă domn şi chiar pe lângă Ştefan Cantacuzino, nepotul său, rămâne fără ecou ^[13]. Abia în aprilie 1716, noul domn, Nicolae Mavrocordat, permite să se facă acolo în gura Urlaţilor târg, slobod toamna, pe vremea culesului în patru săptămâni ^[14].

La 20 aprilie 1703, şase boieri întocmeau hotărnicia moşiei Urlaţi a lui Iordache Cocorăscu (moştenită de la logofătul Radu Cocorăscu), alegându-i-o şi deosebind-o de cea a moşnenilor urlăţeni ^[15], iar C. Brâncoveanu i-o confirma printr-un hrisov la 26 septembrie 1704.

[modifică] Constantin Brâncoveanu

Aici, în gura Urlaţilor, în locul unde Cricovul Sărat scapă din strânsoarea dealurilor a stat la 1711, în vară, Constantin Vodă Brâncoveanu, cu cea din urmă oştire a Ţării Româneşti, mii de boieri, boiernaşi, ostaşi de curte şi slujitori ţărani. El a aşteptat să vadă cum hotărăşte norocul războaielor la Prut, ca să ştie dacă rămâne cu turcii ori merge să se închine împăratului celui nou al muscalilor ^[16].

Din această perioadă când Brâncoveanu cu oastea sa au poposit în gura Urlaţilor, la Albeşti... ^[17] există şi o listă de cheltuieli, în care se menţionează printre altele: "Şi m-am socotit eu Stanciul cu socru-mieu Stanciul când era Vodă la Urlaţi"... ^[18].

[modifică] Familia Belu

Nicolae Iorga, după preumblările sale în lungul şi în latul ţării, consemna în notele de călătorie că un scurt drum pe şoseaua ce se întinde dincolo de pustietatea pietroasă a Cricovului face să se vadă pe dealul din stânga ciudata culă cu clopotniţă de biserică şi livezi întinse a familiei Belu, greceşte Bellios, cu titlul austriac de baronie, căpătat după ce vistierul cu acest nume al lui vodă Caragea întemeiase, pe o cale care a rămas în amintirea poporului, şi o vistierie proprie. Acest colţ de belşug boieresc şi de mândrie stăpânitoare face parte din Urlaţii, cu numele-poreclă indescifrabil ^[19].

Dar cine era de fapt această familie Bellio <Belu?.. Era o familie originară din Pindul Macedoniei şi cel mai vechi strămoş al ei, cunoscut, era George Bellio (începutul sec. XVIII). Acesta a avut o fată şi doi băieţi: Ion şi Dumitru. Cel din urmă s-a căsătorit cu Despa (derivat din Despina, înrudit cu Despot, şi însemna stăpâna/doamna), cu care a avut o fată şi trei băieţi: Gheorghe, Ştefan şi Costache.

Primul care a venit în Ţara Românească a fost Dumitru, care, aşa cum spunea şi Iorga, îl însoţise pe Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) şi la venire şi la plecare, ajungând în cele din urmă la Viena, unde Francisc I (1792-1835) l-a investit cu titlul de baron al Imperiului Austriac pentru serviciile aduse. Dar Dumitru Bellio moare necăsătorit, lăsând o imensă avere copiilor fratelui său Ştefan.

Ştefan venise şi el în ţară pe la începutul sec. al XIX-lea, se împământenise şi-şi schimbase numele în: Bellu. S-a căsătorit în cetatea Băniei cu Elena Bălcescu, cu care a avut, la rândul său, opt copii (cinci fete şi trei băieţi). Băieţii: Costache a ajuns mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu şi s-a căsătorit cu Elena Mavrocordat); Dumitru (mare logofăt şi el, chiar deputat). Obţinea prin 1856 reînnoirea titlului de baron de Austria, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi doi fraţi) şi Alexandru (de asemenea, mare logofăt, însurat cu Irina/ fiica Zincăi Paleologu şi a banului Barbu Văcărescu/, a avut drept copii patru băieţi: Ştefan, Barbu, Gheorghe şi Costache/ultimii doi, morţi la Paris, fără urmaşi/. Ştefan s-a căsătorit cu Elisa Ştirbei (fata principelui Barbu Ştirbei (1849-1853 şi 1854-1856), fratele lui Gh. Bibescu).

Pe noi însă ne interesează Barbu Bellu (1825, Buc. - ?; fiul lui Alexandru şi al Irinei/n. Văcărescu), deputat în 1858 şi ministru de instrucţie şi justiţie în 1861, când prim ministru era vărul său Barbu Catargiu. În 1866, obţinea reconfirmarea titlului de nobil austriac ^[20]. Fiul său, tot Barbu, este cel care în 1927 a donat întregul complex Belu din Urlaţi, devenit secţie a Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova ^[21]. Acelaşi Barbu B. Belu (Bellio) dăruia Bibliotecii Academiei Române, încă din 1913, un manuscris (inv. BAR sub nr. 4222) din versurile lui Iliad (Ion Heliade Rădulescu), scris cu alfabet de tranziţie pe la mijlocul sec. al XIX-lea ^[22].

[modifică] Componenţa în timp

Bauer consemnează în memoriile (1788) sale Urlaţiul, iar Dionisie Fotino în Istoria generală a Daciei... (1815), specifică Urlaţii, dar adaugă şi o aşezare, despre care nu ştim nimic: Adunaţii of Gura Urlaţilor ^[23]. DTSR (1872) pomeneşte târgul Urlaţi ca având în componenţă şi cătunele: Arioneşti, Mărunţiş, Valea Nucetului, Orzoaia, Valea lui Seman, Valea Urloi, Valea Bobului, Valea Crângului, Valea Humei, Valea Pietrei şi Zărcălăi. Arhivele prahovene păstrează din anul 1881, un dosar cu procesul mai multor urlăţeni acuzaţi de rebeliune ^[24].

În urma reorganizării în 1889 a regimentelor de dorobanţi 7 şi 32 din Prahova, la Urlaţi s-a stabilit reşedinţa Companiei 3 a Reg. 32 Dorobanţi ^[25].

DGJPh ^[26] precizează, la rândul său, cătunele ce intră în componenţa Urlaţiului: Coteni, Mărunţiş, Valea Seman, Valea Urloi, Valea Crângului, Valea Nucetului, Valea Bobului, Orzoaia, Jărcălăi, Vale Pietrei, Arioneştii Vechi, Arioneştii Noi, Valea Humei şi Cherbea. Se semnala, de asemenea, că târgul organiza săptămânal (în fiecare vineri) câte un târg (iarmaroc) şi două bâlciuri anual.

În perioada interbelică aici se afla reşedinţa plăşii Cricov, care avea în subordine 15 comune rurale şi una urbană (Urlaţi). Prin 1926-1927, o întreagă corespondenţă este întreţinută în privinţa alipirii cătunului Schiau oraşului ^[27].

După ce a fost sediul raionului Cricov, prin HCM 1116/1968 a căpătat actuala structură administrativ-teritorială. În perioada sistematizării ceauşiste (1975), localităţile componente: Arioneştii Noi, Cherba, Schiau, Ulmi, Valea Mieilor, Valea Nucetului şi Valea Seman au fost propuse pentru dezafectare, iar prin Decizia nr. 275/29 mai 1989 a Com. ex. al Cons. pop. al jud. Ph. emisă în baza Legii nr. 2/1989, " Urlaţiul nu mai avea în componenţă decât localităţile: Cherba, Mărunţiş, Valea Crângului şi Valea Urloi, celelalte dispărând pur şi simplu". Însă legea amintită a fost abrogată în 1990 şi situaţia a revenit la normal.

[modifică] Note

[modifică] Legături externe

• ro Tristul sfarsit al unui neam de boieri: Familia Bellu