Urlaţi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Urlaţi

[[Imagine:|200px|Urlaţi în România]] stemă amplasare
Amplasare	44°59′28″N, 26°13′50″E
Ţară	România
Judeţ	Prahova
Atestare documentară
Populaţie ([[{{{recensământ}}}|{{{recensământ}}}]])	11.638 (2003)
Suprafaţă	km²
Densitatea populaţiei	loc./km²
Altitudine	m n.m.
Localităţi suburbane	{{{componenţă}}}
Primar	Marian Machitescu (PNL), din 2004
Sit web	ro Sit primărie
Poziţia oraşului în cadrul judeţului
[[Imagine:{{{harta oraşului}}}|200px|Harta administrativă a oraşului Urlaţi]]
Harta administrativă a oraşului

Urlaţi este un oraş din judeţul Prahova, Muntenia, România. În 2004 avea o populaţie de 11.876 locuitori.

Cuprins 1 Geografie 2 Nume 3 Componenţă 4 Istorie 5 Demografie 6 Educaţie şi cultură 6.1 Personalităţi 6.2 Monumente 7 Note 8 Referinţe 9 Legături externe

[modifică] Geografie

Urlaţi este un oraş situat în zona colinară a Dealului Mare, pe valea Cricovului Sărat şi pe dealurile din preajmă. Se învecinează, la nord-est, cu comuna Ceptura, la sud-est, cu com. Tomşani, la sud, cu com. Albeşti Paleologu, la sud-vest, cu com. Valea Călugărească, la vest, cu com. Plopu, iar la nord, cu com. Iordăcheanu.

[modifică] Nume

În legătură cu denumirea localităţii Dicţionarul Terminologic şi de Regionalisme (DTSR (1872)) susţine că în vechime se numea Stenota şi era cetate veche, din care au rămas doar rămăşiţe.

Uralt e cuvânt nemţesc şi s-a transformat în Urlaţi şi semnifică un lucru prea vechi şi provine de la goţi.

Alcătuitorii DGJPh (1897, p. 601) menţionează însă că denominaţia provine, conform tradiţiei, de la faptul că locuitorii – coborau – de pe dealurile vecine spre a se aduna la urlătoare, adică la târg, ceea ce pare logic, aşadar s-ar putea să fie şi veridic.

N-ar fi însă exclus să fie doar o simplă traducere, din slavă, a numelui râului "Cricov">krik = strigăt, urlet.

Nicolae Iorga, în volumul său de Documente urlăţene, publicat iniţial în cadrul Buletinului Comisiei Istorice a României, în 1927 (editat apoi şi în extras), îşi punea întrebarea: "de unde-i vine acest nume?", pe care îl va cataloga în altă parte drept numele-poreclă indescifrabil^[1] . Şi tot el răspunde:

"Etimologia care s-ar prezenta la început ar pune numele în legătură cu verbul a urla. Dar aceasta n-ar avea nici un sens. Trebuie căutat aiurea. Am găsit şi forma Orlaţi. Aceasta ne-ar trimite la radicalul Orlu, Orlea, constatat şi aiurea. Finala ar fi cea slavonă -aţ, care se întâlneşte, e drept, în alte regiuni, cele de lângă Dunărea sârbească (de fapt bulgărească – n.n), de la Romanaţul nostru (să nu fie şi Galaţii de aceeaşi origine?) până la Craguievaţul şi Cruşevaţul sârbilor" ^[2].

[modifică] Componenţă

Oraşul mai are în componenţa sa următoarele localităţi (cartiere):

• Arioneştii Noi
• Arioneştii Vechi
• Cherba,
• Jercălăi,
• Mărunţiş,
• Orzoaia de Jos,
• Orzoaia de Sus,
• Schiau,
• Ulmi,
• Valea Bobului,
• Valea Crângului,
• Valea Mieilor,
• Valea Nucetului,
• Valea Pietrei,
• Valea Seman,
• Valea Urloi.

Suprafaţa oraşului cuprinde 4381 ha, din care 3638 ha constituie suprafaţa agricolă.

[modifică] Istorie

Urme arheologice din neolitic şi epoca bronzului, descoperite pe dealul Merez din Valea Urloi, certifică existenţa unor aşezări din trecutul îndepărtat.

În toamna anului 1968, în curtea Liceului din Urlaţi, prin săpături întâmplătoare, a fost descoperit un schelet şi trei nasturi de cupru, realizaţi, în tehnica secolului al XIV-lea , mărturii istorice pentru actuala vatră a târgului.

Documentar însă Urlaţiul este atestat pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe ocine mânăstirii Snagov şi în care printre martori se afla şi boierul Oancea din Urlaţi.

A doua menţiune documentară, cunoscută nouă, este hrisovul din 1527 - 1528, semnat de Radu de la Afumaţi, prin care voievodul reconfirma aceleiaşi mânăstiri dealul cu viile de la Poiana (în Valea Călugărească ) şi Valea Călugărilor a patra parte, cât ţine ocina până în apa Teleajenului, cu vinăriciul (impozitul pe cârciumi – n.n) şi perperii (impozitul pe buţile de vin şi putinele cu struguri), partea domnească şi un vad de moară în Cârciumari pe Cricov. Întocmirea hrisovului se făcuse pe baza cercetării făcute la faţa locului de Stoica din Cozleci însoţit de boierii: Oancea din Urlaţi (acelaşi de mai sus), Şoplea şi Miclea din Şopleşti, Dragomir din Cozleci, Craina din Stănceşti, Grozea din Pădure (lângă Plopu) ^[3].

Registrele vamale din 1545, ale Braşovului, care ţineau evidenţa târgoveţilor din Ţara Românească, veniţi pentru tranzacţii comerciale cu negustorii braşoveni, menţionează pe un anume Stan din Urlaţi, printre comercianţii din alte localităţi prahovene: Gherghiţa, Târgşor, Breaza, Slănic, Comarnic, Filipeşti, Văleni ^[4].

[modifică] Demografie

Evoluţia demografică a avut următoarea curbă ascendentă:

Anul	Număr de locuitori
1830	400
1860	1.645
1872	2.570
1889	3.659
1897	4.500
1912	4.440
1930	4.889
1941	6.555
1948	6.661
1956	8.658
1960	9.003
1965	9.514
1970	9.739
1975	10.220
1980	11.099
1984	11.640

Ocupaţia lor de bază era viticultura, agricultura, apicultura, sericicultura, creşterea animalelor, iar în veacul trecut şi munca în industrie.

[modifică] Educaţie şi cultură

În Urlaţi a început să se înveţe carte abia din 1860, se ştie din nizamul (regulamentul) lui Gheorghe Caragea, emis la 1 decembrie 1817 că pentru şcoala din localitate era prevăzut "un dascăl de rumâneşte" (ŞP, 20). Nizamul prevedea, printre altele, că puteau fi primiţi la şcoala domnească din orice clasă socială... fie cler, fie din boieri sau negustori sau din orice altă clasă (Ibidem, 21). Nu ştim cum şi nici cât a funcţionat această şcoală, dar se ştie că în 1838, când se pun bazele învăţământului public în Ţara Românească (Eforia Şcoalelor prin adresa nr. 109/4 februarie 1838 mulţumea Vorniciei din Lăuntru'(0 Ministerului de Interne), pentru măsurile luate în vederea deschiderii şcolilor săteşti – ^[5], era învăţător Ilie Negoiţă (funcţiona şi în 1845), pentru Urlaţi şi Valea Nucetului, Şerban Stan, pentru Valea Urloiu şi Valea Seman, iar Ioniţă Stoican, pentru ambele localităţi Arioneşti, iar în 1861, Ioan Dumitrescu, pentru Urlaţi şi Arioneşti, iar Ioan Cristache, pentru Valea Urloi şi Valea Seman ^[6]. Aceasta explică şi faptul că la sfârşitul veacului al XIX-lea în Urlaţi existau 664 de ştiutori de carte, ceea ce constituie un record pentru acele vremuri.

[modifică] Personalităţi

Nicolae Iorga, după preumblările sale în lungul şi în latul ţării, consemna în notele de călătorie că un scurt drum pe şoseaua ce se întinde dincolo de pustietatea pietroasă a Cricovului face să se vadă pe dealul din stânga ciudata culă cu clopotniţă de biserică şi livezi întinse a familiei Belu, greceşte Bellios, cu titlul austriac de baronie, căpătat după ce vistierul cu acest nume al lui vodă Caragea întemeiase, pe o cale care a rămas în amintirea poporului, şi o vistierie proprie. Acest colţ de belşug boieresc şi de mândrie stăpânitoare face parte din Urlaţii, cu numele-poreclă indescifrabil ^[7].

Se ştie că pe dealurile din preajma Urlaţiului poseda un petec de vie pitarul Bărbuceanu Petrescu, tatăl paşoptistului Nicolae Bălcescu. În apropiere, peste Cricovul Sărat, la Valea Orliţei (V. Călugărească), mama lui Bălcescu, pităreasa Zinca Bălcescu stăpânea, conform foii de zestre, 12 pogoane de vie, cu case şi livadă, unde desigur îşi petreceau uneori verile, dar mai ales toamna pe vremea culesului viilor şi livezilor şi unde se pare că s-ar fi născut Constantin Bălcescu (1813 - 1902), ministru de finanţe în guvernul condus de Ştefan Golescu, în vremea lui Cuza, apoi deputat, senator, traducător din greacă şi latină, editor, împreună cu Bolliac, al gazetei Espatriatul (Braşov, 1849) şi autor chiar – se pare – al unor versuri originale.

De baştină urlăţeană era Nicolae S. Basilescu (1860-1938) jurist şi economist cunoscut în epocă, cu studii universitare la Bucureşti (licenţa în 1881, cu teza Dota în dreptul roman şi român), Paris (doctor în Drept în 1884 cu teza Droit international privé. Du conflit des lois en matière de succesion ab intestat. Droit romain. Des conditions essentielles pour la formation du muttum). A fost profesor universitar de drept şi economie politică la Iaşi (din 1893) şi Bucureşti (din 1897), secretar al Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti (1887), avocat şi deputat liberal în mai multe legislaturi. Dintre lucrările pe care le-a publicat spicuim câteva care prezintă interes şi azi: Economia politică şi ideea socială (1900), L’industrie roumaine (1910), Note sur le chiffre de la population du Royaume de Roumanie (1897), Pentru ţărănime (1914), Le rôle de la Roumanie dans la guerre européenne et les revendications de la Roumanie (1915), Studii Sociale, Seria I Talpa Ţerei (1902), Seria IV Idealismul Social (1903), Seria V Rolul Social al Femeei(1905) .

Tot urlăţean a fost şi avocatul Nicolae Anastasiu (1887-?), cu studii universitare de Drept la Bucureşti. A făcut politică liberală fiind pe rând consilier comunal, prefect de Prahova (1935-1936) şi senator.

Un alt urlăţean a fost inginerul Constantin Costandache (1891-?). A urmat Şcoala de Poduri şi Şosele (Politehnica) din Bucureşti, dar şi-a consacrat apoi întreaga activitate problemelor financiare. Amintim dintre lucrările publicate: La solution économique de la crise monetaire (1923), Lichidarea vechilor datorii (1933) ş.a.

Cunoscutul diplomat interbelic Constantin Vişoianu (1897-?) este şi el originar din Urlaţi. A urmat Dreptul şi Filosofia la Bucureşti şi Paris, după care a intrat în Ministerul de Externe, fiind consacrat ca diplomat de carieră. A fost secretar al Comisiei Mixte de Arbitraj de la Paris (1926-1931), membru al delegaţiei române la Societatea Naţiunilor de la Geneva (1929-1931), membru în secretariatul Ligii Naţiunilor (1931-1933), ministru plenipotenţiar la Haga şi Varşovia (1933-1937). La 17 mart. 1944, făcea parte din echipa prinţului Ştirbei, care începea la Cairo negocieri relative la condiţiile armistiţiului dintre România şi Naţiunile Unite. În 1944-1945 era ministrul afacerilor externe în guvernele generalilor C. Sănătescu şi N. Rădescu, director al revistei Viaţa Românească şi codirector al gazetei Jurnalul de dimineaţă. După instaurarea guvernului P. Groza pleacă din ţară şi se stabileşte în Elveţia, fiind condamnat în ţară (în contumacie) la muncă silnică pe viaţă, în baza simulacrului de Decret-lege din 21 apr. 1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război. În exil a fost preşedintele Comitetului Naţional Român (1950-1975), calitate în care înfiinţează Fundaţia universitară Carol I şi publicaţia Voinţa Românească. A mai fost şi preşedintele delegaţiei românilor în exil la Adunarea Naţiunilor Europene Captive.

De sorginte urlăţeană a fost şi criticul de artă Aurel D. Broşteanu (1904-1984), unul din fruntaşii criticii de artă româneşti, din perioada interbelică. Încă student (la Drept) fiind, este atras de plastică şi începe, paralel cu profesia de magistrat, o prodigioasă colaborare cu studii, cronici de expoziţie şi articole de istorie şi critică de artă la reviste de prestigiu. Ţinuta acestor studii, baza lor documentară, concluziile logice, ca şi stilul ales pe care îl foloseau consacră un cercetător de elită. În 1974, editura Meridiane îi alcătuia o selecţie de articole reunite în volumul ...Acest altceva, pictura, în care Andrei Pleşu vedea o fericită îmbinare a calităţii de cunoscăto” cu aceea de îndrăgostit şi de gânditor....

N-am putea să-l trecem cu vederea, din acest lapidar panteon urlăţean, pe regretatul dascăl de limbă şi literatură română de la Liceul N. Iorga din Ploieşti (1947-1948), poetul Lazăr Dimulescu (1909-1959), fiul unor viticultori înstăriţi de aici. Urmase Literele şi Filosofia la Bucureşti, iar după obţinerea licenţei a fost profesor la liceele Sf. Petru şi Pavel şi N. Iorga din Ploieşti. După aug. 1948, când are loc distructiva reformă a învăţământului românesc este epurat din rândul cadrelor didactice, pe motive politice (era membru al PNŢ). Oameni de bine îi dau o şansă să supravieţuiască încadrându-l ca muzeograf-custode la noul Muzeu din Urlaţi. Dar nici aici nu scapă de prigoana comunistă pentru ideile sale politice şi într-un timp era arestat şi închis. A publicat versuri în prestigioase reviste precum: Revista Fundaţiilor Regale, Universul literar ş.a. A murit la doar 50 de ani.

Din viţă urlăţeană se trage şi pictorul Aurel Stoicescu (n. 1920, Urlaţi). A studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o prin 1945, debutând la Salonul Oficial din 1946. A expus cu discontinuitate, în special grafică aplicată, atât în ţară, cât şi peste hotare. A obţinut Medalia de bronz la expoziţiile internaţionale ale cărţii din 1965 şi 1971 de la Leipzig pentru ilustraţia volumelor: Ţiganiada de I. Budai Deleanu şi Poezii de George Coşbuc. A realizat câteva lucrări de artă monumentală în Bucureşti şi la Costineşti, precum şi lucrări de natură ambientală la Muzeul Militar Naţional.

De provenienţă din târgul de pe Cricov este inginerul electronist, dr. în ştiinţe matematice Paul V. Constantinescu (n. 1930, Urlaţi). Desfăşoară o activitate didactică şi ştiinţifică prodigioasă şi prestigioasă din care amintim doar: Introducere în programarea automată (1967), Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării sistemelor (1983), Sisteme ierarhizate (1986), Sinergia, informaţia şi geneza sistemelor (1990) ş.a.

Tânărul pictor Adrian Nicolae (n. 1956, Urlaţi) e şi el get-beget urlăţean. După ce a absolvit Institutul de artă plastică N. Grigorescu (1986) a devenit membru al Filialei UAP Ploieşti, participând din 1990 atât la expoziţiile organizate la Ploieşti, cât şi în ţară.

Fără să aibă matrice cu miroznă de Dealu Mare am aminti şi alte personalităţi care au avut contacte cu târgul cu nume şaradă... Printre ei, scriitorul Alexandru Antemireanu (1877, Tomşani-1910), care, pe lângă faptul că e din împrejurimi şi a făcut şcoala primară la Urlaţi, datorează învăţătorului său şi numele de scriitor, pentru că el de fapt se numise la naştere într-adevăr Alexandru, dar numele de familie era Damian (fiul preotului Antemir Damian).

O imagine a Urlaţiului idilic şi a locuitorilor săi pitoreşti ne-a dat Gala Galaction, care l-a vizitat adesea: "Urlaţii înfăţişează o minusculă urbe patriarhală. La restaurantul lui Petrache – un fel de cămin cultural al locului – am văzut adunaţi laolaltă: avocaţi, magistraţi, inspectori administrativi, un lăutar şi preotul paroh... Fratele meu Dimitrie Pişculescu – un adevărat moştenitor al lui Nicolache Piua-Petrii din Papucii lui Mahmud – este una din columnele de voie bună, de mândrie şi de glorie ale Urlaţilor. Filosof în felul lui, fratele meu n-a avut în faţa vieţii decât o atitudine: a fi încântat de viaţă şi a o sărbători, de-a pururi, dar nu în chip mistic, ci cu paharul în mână"... ^[8].

În sprijinul acestui mod de a vedea viaţa vine şi Ionel Teodoreanu cu romanul său Să vină Bazarcă! (1947, apărut postum), unde un lăutar localnic "prin arcuşul căruia curge tot vinul vechi de la Urlaţi", vin care e sprinten la băut, dar şi cu o uşoară melancolie care aminteşte buchetul marelui Cotnar ^[9].

În acest Urlaţi, a cărui faţă a început să se mai schimbe în ultima vreme, întâlneam în deceniul al IX-lea al veacului trecut pe dascălul Vasile Marin Cucu (1915, Cornurile Ph. - ?), autorul romanelor de nuanţă autobiografică: Elevul Marcu (1971), în care urmărea itinerariul dificil parcurs, de fiul unor ţărani săraci, prin şcoală, Pământurile copilăriei (1980) şi Calea robilor (1982), dar şi pe sculptorul Nicolae D. Iftode (n. 1951, Pl), fiul unei artiste în cusături şi în pictură pe sticlă, care s-a apucat de artă după ce o boală grea l-a scos din cadrele ofiţereşti ale armatei. A cochetat o vreme cu metaloplastia, cu lucrări din rădăcini contorsionate (ca şi viaţa lui, demnă de un roman), cu pictura şi sub îndrumarea regretatului N. Kruch şi-a găsit drumul propriu în sculptură, obţinând şi unele distincţii care i-au răsplătit truda şi realizările ^[10].

[modifică] Monumente

• Crucea lui Constantin Şerban

Din 1655, se afla până nu demult în curtea lui Dumitru Bolgiu din Valea Urloi, localitate componentă a oraşului. În prima parte a anului 2002 ea a fost adusă în lapidariul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova din Ploieşti.

• Monumentul memorial din piatră

(388 cm. înălţime, 64 cm. înălţimea piuei în care era prinsă, 132 cm. lăţimea braţului transversal, 58 cm. lăţimea medie a stâlpului de formă tronconică, 45 cm. grosimea) a fost ridicat de Constantin Şerban (1654-1658) în urma victoriei repurtate conform inscripţiei: văzându slugile noastre dărăbanţi, seime(ni) sculându-se cu vrăju(mă)şie asupra domniei mele, (...) i-am biruit şi am făcut ace(a)stă cruce şi acest puţu.
Dacă inscripţia principală se conservă în condiţii bune care au permis citirea ei, o a doua inscripţie, foarte ştearsă şi în consecinţă indescifrabilă (pe faţa laterală dreapta a stâlpului) cuprindea, se pare, data ridicării monumentului, numele ispravnicului şi poate şi alte amănunte. La aproximativ 100 m. nord-vest de locul unde era amplasat monumentul se află un puţ făcut prin anii ’20 (sec. XX), pe locul altuia dinainte, poate chiar cel amintit în inscripţie, de la care a rămas, presupunem, ghizdul masiv (130 cm. diametru exterior) cu marginea scobită adânc de rosătura lanţului. Este necesar să semnalăm că, paralel cu Valea Urloi, despărţită doar de un deal, este Valea Seman, în trecut Valea lui Seman, cum apare în documente, de prin 1703. În capul nordic al acestei văi, la o depărtare de aproximativ 1 km. de monumentul în discuţie, se află punctul denumit La Răpaos, iar ceva mai încolo, locul numit Stegăreasca, denumiri care după tradiţia locală, pomenesc de o oaste care ar fi adăstat aici înainte sau după o luptă. Toponimul Seman pledează, considerăm pentru seimen şi variantele sale: sămen sau simen. În susţinerea ideii că oastea lui Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660), voievodul transilvan venit în ajutorul lui Const. Şerban, s-a odihnit o clipă pe aceste locuri, survin şi Însemnările lui Ioan Nemeş de Hidveg privind marşul oastei lui Gheorghe al II-lea Rakoczi pentru înăbuşirea răscoalei slujitorilor din Ţara Românească 1655 în care este consemnat: 27<iunie>. Ne-am unit cu voievodul Moldovei (Gheorghe Ştefan, venit şi el în ajutor – n.n) şi am aşezat tabăra lângă Ploeşti. 28 – Am rămas acolo. 29 – Am poposit lângă apa Cricovului (subl. nstr). 30 – La Gherghiţa. Acolo a venit Constantin Vodă în întâmpinarea Măriei Sale domnului nostru ^[11].

De unde putem trage concluzia că, după ce l-a învins pe Hrizea şi oastea sa de seimeni, Rakoczi şi-a aşezat tabăra lângă Ploieşti, unde, după cum zice Miron Costin, avea oastea tocmită în două ^[12]. Aflând că o parte din seimenii învinşi se regrupau undeva pe Cricov, Rakoczi şi-a luat călării pentru a-i urmări mai uşor pe fugari şi a-i distruge. După îndeplinirea misiunii călărimea sa a beneficiat de odihna meritată La Răpaos, înainte de a porni spre Gherghiţa unde urma să se întâlnească şi cu Const. Şerban ^[13] pentru a sărbători împreună victoria.

• Casa Domnească din viile Brâncoveanului dispusă în localitatea componentă Valea Crângului.

Monument de arhitectură despre care nu s-au găsit, până în prezent, ştiri scrise. După tradiţie însă, construcţia ar fi una din reşedinţele vremelnice ale lui Constantin Brâncoveanu. Amplasarea sa în mijlocul fostelor vii vremelnice ale Brâncoveanului, pare-se de vreo 10 ha., într-un punct de unde se putea supraveghea întreaga vale a Cricovului Sărat, sprijinită de aserţiunile lui Radu Greceanu, în cronica vieţii domnului, după care toamna la culesul viilor domnul obişnuia să zăbovească prin vii câteva zile (bunăoară se ştie că în toamna lui 1705 domnul vine la viile sale de la Scăeni, unde stă 5-6 zile), ca şi de faptul că în 1711, deşi primise poruncă din partea vizirului să se oprească la Gherghiţa, în gura Urlaţilor la Albeşti, s-au mutat stabilind aici tabăra militară ^[14], iar în apropierea viei, în cartierul/localitate componentă/Mărunţişu, se află două cruci de piatră contemporane domniei sale (declarate monumente memoriale între timp – în Lista... nu figurează) sunt câteva argumente care sprijină ideia ctitoriei brâncoveneşti.

Construcţia, compusă din subsol şi parter înălţat, a servit drept locuinţă şi cramă. Subsolul (folosit pentru tescuirea strugurilor, prepararea şi depozitarea vinurilor şi a uneltelor viticole) este accesibil doar din exterior. Una din pivniţe nu este situată sub parter, ci sub terasa clădirii, o parte întinzându-se şi sub pământ. Din această pivniţă porneşte un tunel cu înălţimea de 180 cm. şi lăţimea de 70 cm., pe care nu l-am putut explora. Parterul cuprinde 10 încăperi de locuit cu holuri şi un pridvor acoperit, susţinut de stâlpi din lemn şi arcade. Pereţii clădirii sunt din cărămidă tencuită (interiorul pivniţei netencuit). În aripa stângă, pereţii sunt căptuşiţi la exterior, cu piatră cioplită. Grosimea pereţilor la parter este de 45 cm., iar la pivniţă de 80 cm. (pereţii despărţitori interiori doar de 60 cm.). La faţadă, clădirea beneficiază de două contraforturi masive. Construcţia îşi păstrează în mare parte forma originală, intervenţiile ulterioare fiind mai evidente în aripa stângă şi la pivniţă. Stilul construcţiei este vădit popular. După cutremurul din 1977, edificiul a necesitat reparaţii. În prezent adăposteşte un cămin de nefamilişti, fapt care îi ridică riscul de degradare.

• Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului din localitatea componentă Valea Seman.

Monument de arhitectură (inventariat sub nr. 2411, în Lista... din 1956) de plan dreptunghiular simplu cu absidă decroşată de cor-pul principal al lăcaşului şi încheiere poligonală – cu trei laturi – dată extremităţii vestice a bisericii, pronaosului. A fost durată prin 1753. Găsim, în naosul şi altarul lăcaşului de rugă şi închinăciune, cupole octogonale realizate din panouri curbe, împreună cu o turlă hexagonală peste pronaos. Observăm, de asemenea, agreabile cioplituri ale arcadelor ce despart naosul de pronaos, precum şi console în cap de cal, din lemn de stejar, nemaiîntâlnite în partea estică a Munteniei. În 1938 i s-a adăugat un pridvor închis (^[15].

În patrimoniul bisericii se păstrează tâmpla cu şase icoane mari, trei uşi împărăteşti, 12 icoane mici, plus un crucifix, sculptate în lemn şi pictate în tempera de meşterii Mihail şi Stancu Zugravu, pe la 1791, din vechea şcoală populară a secolului al XVIII-lea.

• Biserica Galbenă Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru din localitatea componentă/cartierul Arioneştii Noi.

Monument de arhitectură (inventariat sub nr. 2409, în Lista... din 1956) înălţat în 1761 de către boiernaşul mazil Stan Urlăţeanu. Denumirea de Galbenă a dobândit-o de la culoarea în care a fost zugrăvită, cea mai caldă, volubilă, ardentă şi care în limbajul heraldic semnifică înţelepciune. Atât din sistemul ei de construcţie, cât şi din urmele rămase dintr-un zid de incintă specific lăcaşurilor monahale, precum şi din inscripţia de pe frontispiciu, unde între altele se menţionează: această sfântă şi dumnezeiască mănăstire..., rezultă în consecinţă că iniţial a fost o mănăstire şi abia ulterior a devenit biserică de mir a cartierului Arioneştii Noi.

De plan triconc, cu trei abside (poligonale la exterior, circulare în interior), pronaos rectangular, pridvor deschis şi acoperiş originar din şindrilă. Primordial monumentul a fost pictat în frescă. În 1888 fresca iniţială a fost acoperită de pictura în ulei executată de Gheorghe Tattarescu ^[16]; tâmpla fiind pictată cam în acelaşi timp de C. Lecca (1810-1887) şi de Mişu Popp (1827-1892). În 1938, prin grija lui N. Iorga, s-au scos la lumină de sub pictura lui Tattarescu frescele primare. Portretul votiv îl prezintă pe ctitor drept vel serdar, alături de paniţa Sanda ^[17].

• Complexul Bellu, str. Orzoaica nr. 12.

Monument de arhitectură (inventariat sub nr. 2410, în Lista... din 1956) compus din construcţia ce adăposteşte astăzi muzeul (parter supraînălţat cu nouă încăperi spaţioase – odinioară dependinţe – şi pivniţă), care are numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa ţărănească din zona Cricovului Sărat, foişorul-culă de intrare (construit după modelul turlei-clopotniţă a Vărbilei), fundaţiile conacului propriu-zis, distrus la cutremurul din 1977 (24 de încăperi dispuse pe două nivele, operă a meşterului zidar Barbu Bezdedeanu de pe la mijlocul sec. al XIX-lea), ruinele acareturilor (magazii, grajduri şi atenanse pentru argaţi, grăjdari, rândaşi şi unde au fost toleraţi să-şi încheie zilele ultimul vlăstar al familiei Bellu şi soţia sa, o franţuzoaică modestă) şi un parc monumental de cca. 5 ha., în care se afla şi o pitorească poartă de lemn lucrată în stil popular (maramureşan). Prin 1927, toate acestea au fost donate de Barbu B. Bellu Academiei Române, despre care am mai vorbit.

În clădirea care se mai păstrează a luat fiinţă, în 1953, un muzeu eclectic în privinţa tematicii pe care o abordează. Expoziţia de bază prezintă o bogată colecţie etnografică (port popular din zona Cricovului Sărat, ţesături, ceramică, unelte), covoare româneşti din sec. al XIX-lea, coloane şi capiteluri, chenare de uşi şi ferestre sculptate în piatră din veacurile XVII-XVIII, cărţi rare în ediţii de lux, picturi din sec. al XIX-lea, faianţă, mobilier de stil din diferite epoci, artă orientală (vase şi stampe japoneze, vase de aramă orientale), iar la subsol, din iun. 1971, o interesantă şi cuprinzătoare secţie de Practica viticulturii în podgoria Dealu Mare.

• Biserica de lemn Sf. Mihail şi Gavril din localitatea componentă/cartierul Jercălăi.

Monument de arhitectură, construit în 1731, de meşteri populari în satul Luieriu (Mureş). După un timp, bisericuţa a fost demontată şi transportată la Topliţa (Mureşului). Remarcată de regina Maria a fost mutată, de aici, la Bran, în 1928.

În sfârşit, în septembrie 1956, lăcaşul de închinăciune face ultimul drum, de la Bran la Jercălăi-Urlaţi, unde a fost instalat pe temelia unei biserici năruite, care, se pare că, fusese durată în timpul domniei lui Radu I (cca. 1377-cca. 1383), din care nu ar mai fi "rămas decât o cruce de piatră, marcând locul altarului" susţine un profesor de lb. română, metamorfozat după decembrie 1989 în gazetar şi apoi muzeograf la Muzeul de Biologie umană Ploieşti ^[18]. Numai că, iată, istoria crucii din curtea bisericii din Jercălăi (şi ea monument memorial) este cu totul alta... Crucea este durată în granit (cu inscripţie slavonă) şi a fost realizată prin 1698 (sau 1752 – părerile sunt împărţite), la Feteşti-Ialomiţa, de unde a fost adusă la Jercălăi, tot în 1956 şi plantată lângă bisericuţa transilvană. Cum?... Nu am putut să aflăm. O inscripţie de la intrarea în biserică confirmă anul construcţiei lăcaşului: 1731.

• Puţul Frumos din localitatea componentă/cartierul Valea Mieilor.

Acest monument etnografic a fost reconstruit prin 1862, de către localnicul A. Dumitru Ştefan, cu colac din piatră (rămas, pare-se de la vechiul puţ), dotat cu roată şi fus fixate pe doi stâlpi din lemn şi un jgheab. Întreaga construcţie este adăpostită de un mic pavilion.

• Crucea din piatră de Istriţa, din str. Soarelui, nr. 14.

A fost ridicată în vremea domniei lui C. Brâncoveanu vă leato 7206 (1697-1698) sau (timpul a avut înrâurire asupra inscripţiei) din vremea lui Grigore al II-lea Ghica vă leato 7260 (1751-1752).

• Monumentul eroilor din războiul pentru întregirea neamului din centrul oraşului.

Statuia din bronz reprezintă un ostaş (de 1,80 m.) cu drapelul ridicat în curmeziş cu mâna dreaptă ca simbol al victoriei, stânga sprijinindu-se în ţeava puştii al cărei pat atinge obeliscul. Acesta, în forma unui trunchi de piramidă este instalat pe un soclu; ambele executate din piatră albă au o înălţime de 5,50 m. La baza piedestalului sunt asamblate meplaturi din bronz care reprezintă chipul unificatorilor: Mihai Viteazul şi Ferdinand I (faţă), atacul la baionetă (stg) şi acordarea primului ajutor răniţilor (dr). Deasupra celor două efigii câteva simboluri din bronz reprezintă: baionete, puşti, un stindard, o cască şi frunze de laur, iar şi mai sus inscripţia: Eroilor urlăţeni morţi în războiul pentru întregirea neamului 1916-1918. Pe spatele soclului alte inscripţii: Cetăţenii urlăţeni recunoscători eroilor morţi în războiul pentru întregirea neamului. 1916-1918, Asociaţia Arta Română – turnătorie Bucureşti, Ctitor medic Ştefănescu Mihail, iar pe laterale listele cu numele a 154 eroi locali. În arhivele prahovene se păstrează un dosar de corespondenţă cu privire la ajutorul acordat de către Prefectura prahoveană pentru ridicarea monumentului ^[19].

[modifică] Note

[modifică] Referinţe

• Al. Zagoritz - Bisericuţe de lemn din jud. Prahova, Convorbiri literare, an. XLVI/1912, p. 1295-1297.
• Al. Zagoritz - Tâmpla şi tronul arhieresc. Origini şi caractere, BCMI, an. VIII/1915, p. 56 şi 60.
• V. Brătulescu - Un monument de arhitectură în lemn: biserica din Valea Semanului, Glasul bisericii, 1962, p. 877-887.
• Inaugurarea secţiei Practica viticulturii în zona Dealul Mare de pe lângă Muzeul de Etnografie din oraşul Urlaţi, Flamura Prahovei, seria II, an. XXIV, nr. 6013/24 iun. 1971, p. 3.

[modifică] Legături externe

• ro Tristul sfarsit al unui neam de boieri: Familia Bellu
• Oraşul Urlaţi văzut din satelit