Sfântul Imperiu Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sfântul Imperiu Roman (în latină Sacrum Romanum Imperium, în germană Heiliges Römisches Reich), numit din 1512 alternativ şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germ. Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation) a fost denumirea oficială a imperiului care s-a întins în Europa Centrală din perioada Evului Mediu şi până în anul 1803, când a fost desfiinţat la iniţiativa lui Napoleon, care dorea demnitatea de împărat pentru sine însuşi. Sfântul Imperiu Roman s-a format în anul 962 în partea răsăriteană a fostului Imperiu Carolingian, odată cu domnia lui Otto I.

În mentalitatea medievală exista o continuitate perfectă între Imperiul Roman şi Sfântul Imperiu Roman, prin particula "sfânt" evidenţiindu-se faptul că Imperiul Roman devenise unul creştin, spre deosebire de vechiul imperiu roman, care fusese unul păgân. La fel ca Biserica Romano-Catolică, şi Sfântul Imperiu Roman se înţelegea pe sine ca fiind continuatorul deplin al civilizaţiei romane.

Odată cu afirmarea naţionalismului, la denumirea "Sfântul Imperiu Roman" (care era o structură supranaţională) au fost adăugate cuvintele "de Naţiune Germană", făcându-se de atunci încolo eforturi pentru transformarea acestuia într-un stat naţional german.

Sfântul Imperiu Roman a fost instrumentalizat de naţionaliştii germani, care au vrut să vadă în el "Primul Reich" german.

[modifică] Caracteristicile imperiului

Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat-naţiune ("stat naţional"), ci un imperiu. În ciuda faptului că majoritatea populaţiei sale şi a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi se vedeau ca cetăţeni romani, continuatori ai tradiţiei statale a Romei antice. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului care astăzi se află în Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Republica Cehă, Slovenia, la fel ca şi partea estică a Franţei, o parte din Italia, şi părţile occidentale ale Croaţiei şi Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronǎrii lui Carol cel Mare (denumit si Charlemagne - 742/814) cu ocazia Craciunului din anul 800, de cǎtre papa Leo al III-lea şi a durat pânǎ la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în timpul rǎzboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea. Alături de latină şi germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate şi limbile slave, precum şi franceza şi italiana.

[modifică] Începutul imperiului

În secolul al optulea era noastră Imperiul carolingian se dezmembrase. Împăratul Ludovic cel pios îşi împărţise imperiul în trei între fii săi: Francia era a lui Carol cel pleşuv, Germania aparţinea lui Ludovic germanicul (fără teritoriul dintre Elba şi Oder) iar teritoriul dintre Francia şi Germania odată cu Italia erau în stăpânirea lui Lothar. Cu timpul teritoriul franco-german va fi alipit la Germania iar Italia va deveni regat. Burgundia va deveni şi ea regat independent. Astfel în secolul al nouălea în Apus existau: Regatul Franciei, al Burgundiei, al Germaniei şi al Italiei.

Otto cel Mare, regele Germaniei cucereşte Boemia şi Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba şi Oder. Atraşi de bogăţiile Italiei, feudalii germani în frunte cu Otto cuceresc nordul şi centrul peninsulei iar statul papal, Veneţia şi Genova erau independente. Otto a obţinut la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955 o splendidă victorie împotriva ungurilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (aşezată în Italia de nord) rege al Italiei şi în 962, la Roma, papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Naţiune Germană (962-1804).

Urmaşul lui Otto, împăratul Heinrich al patrulea, intră în conflict cu papa Grigore al şaptelea şi va fi înfrânt la Canossa. Aceasta va marca decăderea Imperiului german. După moartea împăratului Friedrich al doilea, ce reuşise temporar sa unifice Italia, obţinând şi titlul de rege al celor două Sicilii, şi după stingerea dinastiei Hohenstaufen, titlul de împărat romano-german va desemna un suveran lipsit de orice putere. Principii, înalţii prelaţi, oraşele Imperiului, marea mulţime de nobili (chiar de rang inferior) vor urmări doar satisfacerea propriilor ambiţii şi interese: fapt care va duce la anihilarea autorităţii pe care o deţinea în Europa apuseană Sfântul Imperiu Roman De Naţiune Germană.

Apoi titlul de împărat roman îl va păstra ambiţioasa casă de Habsburg cu toate că era un titlu lipsit de orice putere. Imperiul se va fărâmiţa în aproximativ 360 de state independente. El a continuat să existe pe hârtie şi va fi desfiinţat oficial abia în 1806 de către Napoleon Bonaparte. Austria va rămâne sub autoritatea Habsburgilor multe secole de-a rândul. Numele dinastiei de Habsburg se leagă de istoria Imperiului German şi Austriac

[modifică] Austria şi Habsburgii

Numele dinastiei este dat de castelul Habsburg din Suabia. Castelul a fost ridicat în secolul al-X-lea de un senior suab, Gortrand cel Bogat. Un urmaş al contelui pe nume Werner şi-a luat numele de conte de Habsburg transmiţându-l urmaşului său. În 1271 Rudolf de Habsburg devine împărat roman de naţiune germană şi intră în conflict cu regele Boemiei. Rudolf iese victorios şi ia în stăpânire Austria şi Tirolul. Urmaşii săi vor alipi alte teritorii, ca în 1526 când Ferdinand I cucereşte Boemia.

În 1700 Austria devine stat monarhic independent desprinzându-se de Germania. Ea va alipi în urma războaielor cu Turcia noi teritorii balcanice (Iliria, Dalmaţia, Banatul de Timişoara etc.). Vecinul ei, Imperiul Musulman Otoman este supranumit "Bolnavul Europei". Deci nu are competiţie serioasă în balcani afară de tânăra Rusie care se erijează ca apărătoare a ortodoxismului în Est, Austria duce o politică continuă de lupte pentru acapararea de noi teritorii. În cursul războiului de şapte ani Prusia obligă pe Habsburgi la cedarea bogatei regiuni Silezia. În anii 1789-1797 va lupta cu Franţa. Acolo o revoluţie a maselor populare sprijinită de burghezie a răsturnat monarhia Bourbonă instaurând o republică efemeră şi măcinată pe dinăuntru de luptele interne. Austria, Spania, Prusia, Anglia puterile dominante ale Europei se proclamă apărătoare ale Bourbonilor dar vor suferi numai neajunsuri datorită unui general francez tânăr şi capabil: Bonaparte.