Vaccin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

O vaccinare de prevenţie. Injectarea intramusculară (muşchiul deltoid) a vaccinului

Variolä

Rujeolä

Vaccinarea este o acţiune de prevenţie, prin inocularea unui material biologic realizând o protecţie imunologică a organismului contra unor boli infecţioase.
Vaccinarea poate fi efectuat cu

un vacccin activ ce conţine germeni patolgici vii, slăbiţi, omorâţi, sau toxine, care creează o imunitate activă de durată lungă (câteva luni sau ani) cu anticorpi specifici produşi activ de organismul vaccinat, însă imunitatea apare numai la ca. 2 - 4 săptămâni după inocularea vaccinului.
un vaccin pasiv sunt serurile imunologice ce conţin deja anticorpi (imunglobuline) contra mai multor germeni (virusuri, bacterii sau toxine), durata de protecţie imunolgică este scurtă, dar se instalează imediat după administrarea serului. Această metodă este folosită la pacienţi cu un sistem imun slăbit, sau în cazul necesităţii unei imunităţi imediate.

Aceste măsuri de profilaxie prin programe de vaccinare au redus substanţial procentul de îmbolnăviri.

[modifică] Istoric

Până în secolul XIX medicii confruntaţi cu izbucnirea unei epdemii ca de exemplu variola, cu un procent mortalitate de 30 % erau neputincioşi.
Incercări de imunizări împotriva acestei epidemii au avut loc deja cu 200 de ani î.e.n. în China şi India.
Medicii chinezi au luat probe din crustele bolnavilor cu o formă uşoară de îmbolnăvire, aceste cruste fiind măcinate şi erau introdu-se în nas ca vaccin.
Lady Mary Wortley Montagu descrie în 1718, că turcii utilizează măsuri asemănătoare de vaccinare a copiilor prin folosirea lichidelor corporale ale persoanelor cu forme uşoară de boală.
Medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823) obsearvă că persoanele care îngrijesc şi mulg vacile bolnave de variolă au forme uşoară de boală având numai vezicule de variolă pe mâini, luînd lichid din aceste vezicule.
In anul 1796 a infectat un băiat cu acest preparat obţinut de pe mâinile mulgătorilor, băiatul devenind imun la boală.
Denumirea preparatului de vaccin va fi dată de Jenner după lat.vacca.
Această metodă vaccinare a medicului englez, cu toate că agentul patogen nu era încă cunoscut, s-a extins rapid în Europa.
La sfârşitul secolulului XIX formulează în1864 Louis Pasteur teoria germenilor patogeni, Robert Koch descoperă în 1876 agentul cauzal antraxului Bacillus anthracis şi în 1881 agentul TBC (Mycobacterium tuberculosis).
Aceste descoperiri convinge definitiv lumea de existenţa şi potenţa bacteriilor de a produce boli.
Pasteur împreună cu Emile Roux reuşeşte prepararea vaccinului contra antraxului (1881) şi contra turbării (1885). Paul Ehrlich, Emil von Behring şi Shibasaburo Kitasato reuşesc cu succes să folosească seruri imune contra difteriei şi tetanusului (1890).
Prin dezvoltarea şi extinderea metodelor de preparare a vaccinelor au început la sfârşitul secolulului XIX primele programe naţionale de vaccinare, impuritatea materialului vaccinat au provocat şi o serie de accidente de vaccinare ca de exemplu mor 77 de copii vaccinaţi în Lübeck (1930) urmat de procesul Calmette datorită a accidentului postvaccinal din Lübeck, cu vaccin contra tubercolozei BCG (= Bacillus Calmette-Guérin) produs de Albert Calmette (1863-1933) şi Camille Guérin (1872-1961) , prin aceasta se conturează liniile medicinei legale.
Seria descoperirilor în domeniul vaccinului este continuată în mijlocul secolului XX] cu vaccinul contra poliomielitei şi febrei galbene Jonas Salk şi Albert Sabin

[modifică] Rezultate

[modifică] Bilanţ după vaccinare

Comparaţia îmbolnăvirilor din anumiţi ani înainte şi după introducerea programelor de vaccinare in SUA (Sursă: *The Scientist*)
Vaccin	înainte de vaccinare (anul)	după vaccinare (anul)
Difterie	175.885 (1922)	1 (1998)
Haemophilus Influenzae B	20.000 (1982)	54 (1998)
Tusă convulsivă	147.271 (1925)	6.279 (1998)
Rujeolă	503.282 (1962)	89 (1998)
Oreon	152.209 (1968)	606 (1998)
Variolă	48.164 (1904)	0 (1998)
Pojar	47.745 (1968)	345 (1998)