Biserica Ortodoxă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în 2005. |
Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă creştină. Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), însă aflate în comunitate de credinţă cu Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului. Prin număr de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica Catolică.
Numele ortodoxiei vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) si δοξα (doxa - învăţătură, cunoaştere), traducându-se deci prin „dreaptă învăţătură“. Este de menţionat că şi celelalte biserici creştine îşi consideră propriile învăţături ca fiind drepte sau chiar singurele drepte.
Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioşilor creştini. Istoric şi cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiţii bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viaţă creştină într-o largă zonă geografică.
Fundamentele teologiei creştine ortodoxe, ca şi ale celei catolice, au fost stabilite în primele şapte concilii ecumenice, ţinute între secolele al IV-lea şi al VIII-lea. Din motive politice, geografice, culturale, şi religioase, biserica occidentală (catolică) şi cea răsăriteană (ortodoxă) s-au separat formal în 1054 prin Marea Schismă. Ca urmare a acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (catolică) şi apostolică, ca şi depozitara credinţei corecte (ortodoxia). Spre deosebire de biserica romană, ce pune accentul pe universalitate (catolicism), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinţei, de unde diferenţa de nume.
Conform tradiţiei, bisericile ortodoxe au la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.
Prezenţa Bisericii Ortodoxe este pregnantă în zone ce s-au aflat în spaţiul cultural al imperiilor bizantin şi rus: Europa de Est şi de Sud-est, Asia, şi părţi ale Orientului Mijlociu şi ale Africii. În prezent, numărul de credincioşi ortodocşi este foarte important (ca procentaj din populaţie) în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru şi Ucraina. Prezenţe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte ţări din America de Nord, Europa de Vest, etc., datorate în special comunităţilor formate prin emigrarea est-europenilor.
Cuprins |
[modifică] Dogma ortodoxa
| Acest articol este parte a seriei Creştinism.  |
| Sfânta Treime Mărturisiri de credinţă (crezuri)
Simboluri
|
Bisericile Ortodoxe ale celor şapte concilii, la fel ca şi celelalte biserici şi denominaţiuni creştine, au la bază Vechiul şi Noul Testament. Ele sunt conduse de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioşii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Bisericile Ortodoxe ale celor şapte concilii recunosc un acelaşi Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în persoane, dar unul în fiinţă, Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii şi complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.
Ca ramură a creştinismului, teologia Bisericilor Ortodoxe ale celor şapte concilii are la bază dragostea, căci "Dumnezeu este iubire", I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) şi este reluat în scrierile unor teologi ortodocşi cum ar fi Christos Yannaras, care afirmă că Dumnezeu este chiar iubirea. Iubirea a fost propăvăduită şi arătată prin fapte de Isus din Nazaret, considerat una din cele trei persoane ale Sfintei Treimi, care s-a coborît la nivelul de om, şi-a jertfit viaţa şi a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat. Prin vorbă şi faptă el a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) şi a redus cele zece porunci, dificil de urmat, la doar două, dar care cuprind totul şi care îl fac pe cel care le îndeplineşte să le facă în mod automat şi pe restul: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele („El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii.”, Matei 22, 37-40).
Teologia acestor Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiţia Bisericii şi pe trăirea vieţii religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înţeleasă. El acordă o mare importanţă Sfintei Euharistii, eveniment în timpul căruia se retrăieşte viaţa apostolică.
Faptele bune au o importanţă soteriologică, acestea făcând parte din procesul de sfinţire (teologie). Teologii de ieri şi de astăzi se referă la episodul judecăţii universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV. Credinţa nu implică automat iubirea, iubire cerută însă de Dumnezeu mereu, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.
Între ortodoxia celor şapte concilii pe de o parte, şi catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menţiona doar una: ortodocşii consideră că Biserica este formată din mulţimea credincioşilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca şi clădire şi ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viaţa duhovnicească a mulţimii credincioşilor conduse de „Păstorul cel bun”.
Conform istoricului Eusebiu, creştinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima menţiune scrisă privind martiriul unor creştini pe teritoriul românesc datează din anul 290 şi se referă la doi martiri orientali, Epictet şi Astion. Trăirea în spiritul învăţăturii lui Iisus a devenit însă mod de viaţă şi pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor româneşti. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulţi sfinţi şi martiri, ultimul dintre aceştia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind aniversat pe 3 decembrie).
[modifică] Diferenţe confesionale
[modifică] Faţă de Biserica Anglicană
Între 1 şi 8 iunie 1935 o comisie mixtă anglicană-ortodoxă, la Palatul Patriarihiei de la Bucureşti, a căzut de acord cu privire la punctele doctrinale importante, şi s-a ajuns la un statut care exprimă un crez comun al celor două Biserici.
Între timp, părerile teologilor de cele două baricade au evoluat, chiar la nivel intraconfesional, încât în ziua de astăzi e greu de văzut dacă se mai poate vorbi de un crez comun.
Teologul episcop ortodox Kallistos Ware încă e de părere că ramura anglo-catolică şi ramura ortodoxă greacă au aceeaşi credinţă.
[modifică] Faţă de Bisericile celor trei concilii
[modifică] Faţă de Biserica Catolică
În mod normal diferenţele de rit nu pun problemă. Din acest punct de vedere, Bisericile ortodoxe ale celor şapte concillii, şi Bisericile catolice orientale sunt, în teorie cel puţin, foarte similare în rit, dar în doctrină diferenţele sunt relative, atâta vreme cât pe de o parte aceste Biserici din urmă recunosc deopotrivă ortodoxia Romei, cât şi ortodoxia Bisericilor ortodoxe ale celor şapte concillii.
Între Biserica Romană şi Bisericile Ortodoxe ale celor şapte concilii există anumite diferenţe doctrinale, ce poartă numele de puncte florentine. Acestea sunt:
- Recunoaşterea Episcopului Romei ca episcop universal
- Filioque
- Consacrarea Trupului Domnului folosind pâine azimă, adică nedospită, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaşte ca validă atât folosirea pâinii azime cât şi a celei fermentate)
- Existenţa Purgatoriului (statul sufletelor celor decedaţi până la intrarea în Rai); Biserica Ortodoxă nu o recunoaşte.
Potrivit Romei, singura diferenţă semnificativă ar fi faptul că Bisericile ortodoxe ale celor şapte concilii nu recunosc papei de la Roma un episcopat universal, ci poate fi considerat cel mult primus inter pares («primul între egali»).
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în clauza filioque, care a fost adăugată la Simbolul Credinţei definit de cele şapte Sinoade Ecumenice de către Biserica Catolică. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt şi afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan [Ioan, 15 26], în care Iisus Christos învaţă ucenicii spunându-le: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine". Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocşii subliniază faptul că trimiterea nu este acelaşi lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că în mod obligatoriu El ar fi şi purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă în realitate un argument definitiv nici uneia dintre concepţii, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este de altfel normal să se procedeze – apare întrebarea că de ce Iisus Christos odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menţionat şi purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că dacă Duhul Sfânt ar purcede şi din Fiul, El ar apare a Îi fi subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare şi între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma că cele Trei Persoane sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că în epoca în care s-a formulat doctrina filioque Vestul era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorinţa de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înţelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen şi a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deşi ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuşi în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede şi mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăbliţe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină şi greacă, pe care a dat ordin să fie aşezate pe pereţii Catedralei Sfântul Petru din Roma.
Bisericile ortodoxe se consideră pneumatice ("spirituale", din greacă).
- Vezi articolul principal: Punctele florentine.
[modifică] Faţă de Bisericile Lutherane
[modifică] Faţă de Bisericile Calvine
[modifică] Faţă de Bisericile neoprotestante
[modifică] Legături externe
- Situl Patriarhiei Române
- Legăturile către Patriarhatele ortodoxe. Observaţie: deoarece adresele pentru patriarhatele României şi ale Moscovei au fost modificate faţă de această listă, noile lor adrese au fost actualizate şi legăturile către ele au fost evidenţiate în mod distinct.
- en Patriarhatul Moscovei. Aceasta este adresa catedralei. La adresa patriarhatului, furnizată chiar la această adresă, se află în prezent informaţii de cu totul altă natură.
- Biserica Ortodoxă din India
- Crestinism-Ortodox.ro - învăţătură, istoric, etc
- CrestinOrtodox.ro - articole ortodoxe
- Credo.ro - portal ortodox
- SfaturiOrtodoxe.ro - articole şi cărţi ortodoxe
- OrtodoxMedia.com - înregistrări conferinţe, predici şi muzică
- www.ortodox.as.ro
- en Eastern Orthodox Churches
[modifică] Mănăstiri
[modifică] Biserici şi parohii
- Biserica Sf. Mahrama a Domnului şi Sfinţii Martiri Bucovineni
- www.myriobiblos.gr
- Parohia ortodoxa româna din Berlin
- en Eastern Orthodox Churches
- en Culegere de texte patristice
- en Christian Classics Ethereal Library
