Filioque
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Filioque, termen teologic care se referă la problema "purcederii" Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul (lat: filioque). Problema în cauză constituie motivul unei dispute istorice între Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) şi cea Apuseană (Catolică), ortodoxia susţinând că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, în vreme ce catolicismul consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul.
Cuprins |
[modifică] Argumentele problemei
[modifică] Poziţia Bisericii Ortodoxe
Biserica Ortodoxă îşi susţine poziţia pe baza Crezului Niceo-Constantinopolitan şi a referinţelor biblice. Astfel, definiţia Crezului, stabilită la Conciliul Constantinopol I, pe care Biserica Ortodoxă o păstrează ca atare, spune că Duhul Sfânt, ca Persoană Divină, "purcede de la Tatăl; cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit".
Astfel, Biserica Ortodoxă susţine că Occidentalii sunt vinovaţi de a fi modificat textul unui Conciliu, care are o autoritate absolută şi deci nu poate fi modificat decât de către alt Conciliu. În acest sens, Biserica Romano-Catolică ar deveni schismatică.
Ortodoxia consideră adaosul Filioque la Crez ca pe o erezie antitrinitară, întrucât afectează sau dezechilibrează relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi.
Suportul evanghelic invocat este Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 16, unde Isus Hristos spune Apostolilor (după ce, în versetul anterior, îi indeamnă să păzească poruncile Lui): "Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac". În aceeaşi Evanghelie, în capitolul următor [15, 26], Isus Hristos se referă explicit la purcederea Duhului Sfânt: "Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine".
De asemenea Biserica Răsăriteană face apel şi la gestul papei Leon al III-lea, de la începutul secolului al IX-lea, de respingere a hotărârii sinodului de la Aachen de a adăuga Filioque la Simbolul credinţei, marcând această decizie prin gravarea celor două plăci de argint.
[modifică] Poziţia Bisericii Romano-catolice
Pe de altă parte, în liturghia latină se spune că Spiritul Sfânt "purcede de la Tatăl şi de la Fiul" (în latină: "qui ex Patre Filioque procedit"). Temeiurile opţiunii catolice sunt la rândul lor dogmatice şi istorice. Dogmatic, se susţine necesitatea disjungerii ipostatice a Duhului în raport cu Fiul şi afirmarea consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl. Argumentele istorice pun accentul pe complementaritatea celor două formule, care ar exprima în esenţă o idee comună, dar în formule particulare.
Romano-catolicismul recunoaşte deschis lipsa expresiei Filioque atât din Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan cât şi din Biblie, sub forma literală (textuală). Consideră însă că expresia este subînţeleasă în Biblie, chiar şi în textul de la Ioan 15.26, întrucât la Ioan 10.30, Fiul lui Dumnezeu spune: Eu şi Tatăl una sântem. Această unitate înseamnă, conchide Romano-catolicismul, că şi Fiul este obârşie a Duhului Sfânt (Duhul Sfânt purcede şi din Fiul), ca şi Tatăl.
[modifică] Termenul Filioque
Filioque este un termen din limba latină; înseamnă şi de la fiul - cazul ablativ plurisemantic; este cunoscut mai ales sub forma şi de la Fiul, cu referire la Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, şi la raportul dintre Fiul şi Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi; prin urmare, în accepţia generală, Filioque este un termen teologic;
Termenul latin Filioque este traducerea expresiei greceşti Ekpouretai, expouresis, a purcede, dar în acelaşi timp redă şi termenul, folosit de Părinţii Bisericii, exerchetai, "a veni de la". Traducând doi termeni printr-unul singur, latina creează o falsă echivalenţă.
Astfel, s-a putut spune, în literatura de limbă greacă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl dar vine şi de la Fiul (vezi Ioan 15, 26), ceea ce în limba latină nu a putut fi echivalat decât prin expresia unică Filioque sau per Filium.
[modifică] Istoric
Din punct de vedere istoric, termenul Filioque a fost introdus ulterior faţă de Conciliul Constantinopol I, dar este la fel de cert faptul că această adăugire a avut loc într-un timp când, pe de o parte, cele două biserici erau încă unite (fără ca la momentul respectiv adăugirea să reprezinte o problemă) iar pe de altă parte, în acel moment liturghia conţinea diferenţe locale şi regionale însemnate, pe tot cuprinsul Imperiului.
Înainte de secolul al V-lea, discuţiile trinitare erau orientate cristologic, problema purcederii Duhului neavând dezoltări speciale decât în măsura în care era presupusă de chestiunea economiei mântuirii, în raport cu care Duhul era dăruit de Fiul.
În acest sens, termenul "Filioque" se găseşte la autori mai vechi precum Ambrozie, Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, fără ca la aceştia să apară discuţia cu privire la vreo diferenţă dogmatică. Ei îl foloseau cu sensul de purcedere de la Tatăl prin intermediul Fiului. Pentru Chiril al Alexandriei, Duhul este al Tatălui şi al Fiului, iar pentru Grigore de Nisa Duhul vine de la Tatăl, prin intermediul Fiului. De asemenea, pentru Maxim Mărturisitorul, Tatăl şi Fiul sunt izvorul consubstanţial al purcederii Duhului (Sf. Maxim folosea însă expresia dya tou Hyiou, adică prin Fiul).
[modifică] Contextul latin
"Filioque" se afirmă explicit mai întâi în simbolul de credinţă "Quicumque" al lui Athanasie, secolul al V-lea. Este asumat de biserica latină prin Conciliul de la Toledo, din 589, apoi în Italia, prin Conciliul de la Aquileia, în 796, iar în Europa Centrală, în 809, prin Conciliul de la Aquisgrana.
Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia întărirea poziţiei antiariene şi afirmarea clară a credinţei că Isus Hristos este Dumnezeu, de aceeaşi substanţă cu Tatăl. Scopul era apărarea dreptei credinţe faţă de arianism, iar accentul pus pe Filioque voia să facă mai explicit ceea ce în crezul niceo-constantinopolitan era conţinut deja, anume că Hristos nu primeşte Duhul (aceasta ar fi însemnat că devine sfânt) ci, fiind El însuşi Dumnezeu, participă şi la originarea Duhului. Astfel, Filioque avea drept menire afirmarea divinităţii Fiului. Astfel, Filioque a fost introdus de latini în contextul luptei împotriva arianismului.
Papa Leon al III-lea (795-816), pus în faţa alegerii, a afirmat că formula Crezului trebuie rostită fără Filioque şi ordonă imprimarea versiunii Orientale a Crezului, pe două plăci de argint, puse pe porţile Palatului Lateran. Pe ele, sub textul Simbolului credinţei stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă. Plăcile au fost depozitate ulterior la San Pietro. Prin acest gest Papa se opunea poziţiei împăraţilor franci, favorabili iconoclasmului şi lui Filioque.
Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) determină introducerea termenului Filioque în crezul latin, în anul 1014, cu prilejul încoronării solemne a împăratului Henric al III-lea (973-1024).
Odată cu Conciliul de la Florenţa (1438-1439), expresia lui Maxim Mărturisitorul, dia tou Hyiou (per Filium) este prescurtată şi afirmată ca atare: Filioque. Se voia astfel evitarea considerării Fiului ca un simplu "canal" de trecere al Sfântului Duh.
[modifică] Contextul bizantin
În aceeaşi perioadă, Biserica Orientală lupta împotriva pneumatomahilor, care profesau erezia opusă arianismului, spunând că numai Fiul este Dumnezeu iar Duhul Sfânt este o simplă creaţie a Fiului, primindu-şi divinitatea de la El. În acest context, în orient s-a simţit nevoia accentuării ideii că Duhul Sfânt provine numai de la Tatăl, pentru a se arăta mai clar că divinitatea Duhului este egală cu cea a Fiului. Astfel, pentru bizantini era importantă, în context, afirmarea divinităţii Duhului.
În Constantinopol, unul din marii oponenţi ai lui Filioque a fost Fotie (810-892). Sf. Grigore Palamas avea o poziţie nuanţată. În contextul doctrinei energiilor necreate, el afirma că Duhul purcede doar de la Tatăl, dar îşi capătă consubstanţialitatea şi de la Fiul.
La 1054, când cele două biserici se excomunică reciproc, latinii îi acuzau pe greci de eliminarea lui Filioque din Crez, în timp ce grecii îi acuzau pe latini de infidelitate faţă de Concilii. Nici unii, nici alţii, nu înţelegeau, se pare, motivaţiile dogmatice ale celuilalt pentru opţiunea privitoare la Filioque. Acesta este, după teologul Paul Evdokimov, cel mai mare paradox din istoria bisericii.
[modifică] Problema reconcilierii ecumenice
[modifică] Poziţia exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea
Papa Ioan Paul al II-lea a exprimat în mai multe rânduri dorinţa de a se clarifica problema lui Filioque, în sensul explicării armoniei Crazului latin cu Conciliul Ecumenic din Constantinopol I.
Astfel, în cadrul unei liturghii solemne, celebrate în prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomei I (29 iunie 1995), Papa Ioan Paul al II-lea a enunţat cinci directive, adoptate de Biserica Catolică.
- atestarea unicităţii credinţei trinitare a bisericii, anume că Tatăl este unică origine a Fiului şi Duhului Sfânt.
- profesarea fidelităţii faţă de simbolul niceo-constantinopolitan
- risipirea neînţelegerii care i-a divizat pe catolici şi ortodocşi
- constituirea unei comisii mixte pentru a defini semnificaţia expresiilor lingvistice tradiţionale
- afirmarea voinţei catolice de clarificare a tradiţiei occidentale cu privire la Filioque
Aceste directive au dus la publicarea unui document al Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor.
[modifică] Documentul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor
Consiliul Pontifical de Promovare a Unităţii Creştine a publicat un document [1] care exprimă poziţia actuală a teologiei şi magisteriului catolic. Documentul propune abandonarea vechilor prejudecăţi adeseori rău-voitoare şi politice prin lămurirea dificultăţilor care au dus la neînţelegerile istorice dintre cele două biserici.
Documentul explică şi ambiguităţile lingvistice care au stat la baza disputelor, arătând că traducerea latinească a grecescului εκπορευσις (Ioann 15,26) prin procesio/procedere urmează un viciu lingvistic, fără suport teologic şi istoric. Eroarea de traducere constă în aceea că processio nu redă întocmai grecescul εκπορευσις.
Diferenţa dintre εκπορευσις şi processio este aceea că primul atestă calitatea de obârşie eternă(izvor, πηγη) a Sfintei Treimi, în vreme ce "processio" semnifică, în accepţia sa teologică, comunicarea substanţei divine eterne asupra Duhului Sfânt de la Tatăl şi Fiul, unde ουσια divină este aceeaşi.
Introducerea adaosului filioque în traducerea latină a Crezului a fost şi o măsură de ortodoxie antiariană, în vremea marilor încercări eretice din Imperiul Roman de Apus. Prin filioque nu mai există putinţă de tăgadă că Fiul este de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în perfectă comuniune şi împărtăşire a Dumnezeirii, a fiinţei eterne. Filioque este, astfel, o întărire a poziţiei homoousiene şi o lovitură dată ereziei ariene.
Retroversiuena corectă a latinescului processio în limba greacă a sinoadelor ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi ar fi το προιεναι.
Dovada istorică a bunelor intenţii şi a ortodoxiei Bisericii Romane este chiar refuzul acesteia de a opera modificări în însuşi corpul Crezului original redactat în limba greacă, astfel încât textul Credo-ului latinesc păcătuieşte doar prin aceea că s-a dorit a fi o traducere a originalului grecesc.
[modifică] Bibliografie
- Michelina Tenace, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, traducere de Al. Cistelecan, editura Cartier Istoric, 2005.
- THE GREEK AND LATIN TRADITIONS REGARDING THE PROCESSION OF THE HOLY SPIRIT. Pontificial Council for Promoting Christian Unity (on-line).
