Carl Gustaf Emil Mannerheim
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
|
|
|
| Al 6-lea Preşedinte al Finlandei | |
|---|---|
| În funcţie în perioada | |
| 4 august, 1944 – 8 martie, 1946 | |
| Precedat de | Risto Ryti |
| Urmat de | Juho Kusti Paasikivi |
|
|
|
| Născut | 4 iunie, 1867, Askainen |
| Decedat | 28 ianuarie, 1951, Lausanne, Elvetia |
| Semnătura |  |
Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim [IPA: karl gustɑv emil mɑnerhei̥m](4 iunie 1867-28 ianuarie 1951) a fost un ofiţer militar şi politician finlandez. A fost cel de al şaselea preşedinte al Finlandei (1944–1946). Şi-a început cariera militară în Armata Imperială Rusă, devenind conducător al armatei în timpul războiului civil finlandez din 1918 şi apoi in timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este primul şi singurul care primeşte titlul de Mareşal al Finlandei.
[modifică] Viaţa civilă
Mannerheim s-a născut în Askainen într-o familie fino-suedeză cu rădăcini daneze care a fost înnobilată în 1768. Tatăl acestuia, Contele Carl Robert, a fost poet şi om de afaceri. Afacerile nu au mers bine şi după un timp a dat faliment, după care a mers la Paris unde a dus o viaţă de artist. Mama sa, Hedvig Charlotta von Julin, a fost fiica unui om bogat, Johan Jacob von Julin ce era proprietarul companiei "Fiskars". Fiind cel de al treilea fiu Mannerheim moşteneşte titlul de Baron (Vapaaherra în finlandeză; doar fiul cel mare moştenea titlul de Conte).
În 1881 mama sa moare lăsând cei şapte copii în grija rudelor. Unchiul din partea mamei, Albert von Julin, îi va fi tutore lui Mannerheim. Datorită înrăutăţiri situaţiei materiale a familiei, Mannerheim a fost trimis la o şcoala militară în Hamina, la vârsta de 15 ani. Mai târziu a fost exmatriculat pentru motive disciplinare în 1886. După aceea absolvă Liceul Privat din Helsinki, trecând admiterea la universitate in iunie 1887. Imediat dupâ aceea a plecat la Sankt Petersburg, unde a fost admis la Şcoala de Cavalerie "Nicolae". În aceea vreme Finlanda era un Mare Ducat in uniune personală cu Rusia. Promovează în 1889 şi este avansat la gradul de "Cornet", lucrând în Polonia la un regiment de "Dragoni".
[modifică] Ofiţer în Armata Imperială Rusă
Pe urmă, în ianuarie 1891, Mannerheim a fost transferat sa lucreze în Garda de Cavaleri a Majestăţii Sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg. Familia sa a aranjat pentru el să se însoare cu Anastasie Arapova (1872-1936), fiica maiorului general Nikolai Arapov, în mare masură din motive economice. Au avut împreună două fiice, Anastasie (1893-1977) şi Sophie (1895-1963). Căsnicia s-a sfârşit in mod neoficial în 1902 şi apoi cu un divorţ formal in 1919.
Mannerheim a slujit în Garda de Cavaleri până în 1904. Mannerheim a devenit un expert în cai, cumpărând cai pentru armată. În octombrie 1904 a fost trasferat la regimentul 52 "Nezhin" de Dragoni în Manciuria unde a fost avansat ca locotenent-colonel. Mannerheim a luptat în războiul ruso-japonez şi a fost avansat la gradul de colonel pentru curajul în bătălia de la Mukden.
La întorcerea din război, Mannerheim a petrecut un timp în Finlanda şi Suedia 1905-1906. Ca reprezentant al ramuri de baron a familiei sale a participat la ultima întrunire a Dietei Finlandeze. De asemenea a condus o expediţie in China, călătorind de la Tashkent la Kashgar din iulie în octombrie 1906, cu omul de şţiinţă francez, Paul Pelliot. La scurt timp a condus o alta expediţie în toamna anului 1908. În aceasta calatorie l-a întalnit pe Dalai Lama. Expediţia pe lângă scopuri ştiinţifice (antropologie) a urmărit şi interese strategice.
După această călătorie, în 1909 a fost trimis ca comandant în Regimentul al 13-lea "Vladimir" de Cavalerie. Următorul an Mannerheim a fost avansat la gradul de General Maior şi trimis să comande Garda Cavalerească a Majestaţii Sale în Varşovia. În 1912 ajunge să facă parte din anturajul Imperial. La începutul anului 1914, lui Mannerheim i sa acordat comanda brigadei de cavalerie din Varşovia. În scurt timp Germania a declarat război Rusiei iar trupele lui Mannerheim au luptat în sudul Poloniei unde a fost martorul distrugerii zonei rurale poloneze. [1]
În Primul Război Mondial, Mannerheim a fost comandant de cavalerie pe frontul Austro-Ungar şi Român.Mannerheim a comandat pe frontul românesc o unitate de luptă ruso-română localizată pe Carpaţi.[2] După ce dovedeşte competenţă în timpul luptelor împotriva forţelor Austro-Ungare, va fi onorat cu una din cele mai înalte distincţii ale Rusiei Imperiale, Crucea Sfântului Gheorghe, clasa IV. În 1915 Mannerheim ia comanda Diviziei a 12-a de Cavalerie şi, după Revoluţia din Februarie 1917, trece la comanda Corpului al 6-lea de Cavalerie în vara anului 1917. În aprilie 1917 Mannerheim a fost avansat la General Locotenent. Totuşi, a căzut în dizgraţia noului guvern care îl privea ca pe unii din ofiţerii ce nu a susţinut revoluţia. Mannerheim devine anticomunist convins. În septembrie este eliberat din funcţie, când bolnav fiind cade de pe cal. Acum a rămas în rezervă aşteptând să se însănătoşească în Odesa. Îşi dă demisia şi apoi se întoarce în Finlanda în decembrie 1918.
[modifică] De la victoria în războiul civil la conducerea statului
În ianuarie 1918, Senatul noii Finlande independentă, avându-l preşedinte pe Pehr Evind Svinhufvud, îl însărcinează pe Mannerheim cu comanda aproape neexistentei armate a Finlandei, care era la acea vreme nimic mai mult de câţiva soldaţi ai Gărzii Albe. Misiunea lui era să apere guvernul în timpul războiului civil. El a acceptat poziţia în ciuda discomfortului pe care îl avea ştiind influenţa germană în guvern. Şi-a stabilit sediul în Seinäjoki şi a început acţiunea de dezarmare a garnizoanelor ruseşti rămase ce dispuneau de 42500 trupe. În timpul acestui război (Război al Libertăţii, cum îl numeau Albii), Manerheim a fost promovat ca General de Cavalerie (Ratsuväenkenraali) în martie 1918.
După victoria Albilor, Mannerheim şi-a dat demisia din funcţia de comandant al armatei, dezamagit fiind de influenţa crescândă a Germaniei în politica şi armata finlandeză. Se temea de reacţia Aliaţior faţă de atitudinea progermană a Finlandei în ultimele luni ale Primului Război Mondial. Cautând o modalitate să se îndepărteze de guvernul Finlandez, Mannerheim a plecat în Suedia, în iunie 1918 să viziteze rudele. Astfel Mannerheim a fost absent în perioada ce a urmat războiului civil, perioadă nefastă, cu foamete, boli şi procese pentru judecarea Roşiilor în închisori. În timpul războiului el încercase să oprească "Teroarea albă" şi închiderea în masă a acestora.
În Suedia, Mannerheim a purtat discuţii cu diplomaţi ai Aliaţiilor în Stockholm, prezentându-şi atitudinea de opoziţie faţă de politica pro-germană a guvernului finlandez şi suportul său pentru Aliaţi. În octombrie 1918, a fost trimis în Marea Britanie şi Franţa din partea guvernului finlandez pentru a încerca să obţină recunoaştera independenţei Finlandei de către Marea Britanie şi Statele Unite. În decembrie a fost chemat înapoi în Finlanda de la Paris după ce a fost ales "Proctector al Statului" (sau Regent,Valtionhoitaja; Riksföreståndare), deţinând această funcţie din 12 decembrie, 1918 până în 27 iulie, 1919 [3]. Au fost chiar monarhişti care doreau să îl facă Rege al Finlandei.
După ce Frederick Charles of Hesse, ales rege al Finlandei ridică suspiciuni Aliaţilor, Mannerheim asigură recunoaşterea Finlandei independente din Marea Britanie şi Statele Unite. De asemenea a obţinut ajutor de alimente pentru a evita foametea în ţară. Cu toate că era un anti-bolsevic înflăcărat, el a refuzat o alianţă cu forţele Ţariste deoarece acei generali nu ar fi recunoscut independenţa Finlandei. După înfiinţarea noii costituţii, Mannerheim participă la primele alegeri prezidenţiale, susţinut de Partidul Coaliţiei Naţionale şi de Partidul Popular Suedez. El a pierdut alegerile în Parlament în favoarea lui Kaarlo Juho Ståhlberg şi ca urmare se retrage din viaţa publică.
[modifică] Perioada interbelică
În perioada interbelică, Mannerheim nu a deţinut nici o poziţie publică. Asta sa datorat în mare masură faptului că era privit ca o persoană controversată pentru opoziţia afişată Bolşevicilor, dorinţa sa pentru intervenţia Finlandei de partea forţelor ţariste în timpul războiului civil rus şi antipatia socialiştilor finlandezi care îl vedeau ca "General Alb". În aceşti ani activităţile lui au fost mai degrabă umanitare. El a sprijinit Crucea Roşie Finlandeză şi a creat "Fundaţia Copiii lui Mannerheim".
În 1929 a refuzat dorinţa radicalilor de dreapta de a deveni dictator militar de facto, totuşi a susţinut Mişcarea Lapua, ce ducea politică semi-fascistă. După ce Pehr Evind Svinhufvud a fost ales preşedinte în 1931, el la însarcinat pe Mannerheim cu conducerea Consiliului Apărării Finlandei. În acelaşi timp Mannerheim a primit promisiunea scrisă ca în eventualitatea unui râzboi sâ devină conducător al Finlandei (succesorul lui Svinhufvud, Kyösti Kallio a reînnoit această promisiune în 1937). În 1933 Mannerheim a primit titlul de Mareşal (sotamarsalkka, fältmarskalk). În acest timp, Mannerheim a câştigat respectul publicului, inclusiv a multor socialişti care au început să îl privească ca pe o adevărată personalitate naţională. Această stare de spirit a fost menţinută de discursuri publice în care susţinea reconcilierea părţilor ce au luptat în războiul civil şi nevoia de concentrare asupra unităţii naţionale şi apărării.
Mannerheim a susţinut industria militară a Finlandei şi a încercat (zadarnic) să înfiinţeze o uniune militară cu Suedia. Totuşi, reînarmarea Finlandei nu s-a putut realiza aşa bine după cum el spera şi astfel nu privea optimist ideea de război. A avut de asemenea multe dispute cu diverşi miniştri şi a semnat multe hârtii de demisie.
[modifică] Conducător al armatei
- Vezi şi Războiul de iarnă, Războiul în continuare şi Războiul Laponiei
Când negocierile cu Uniunea Sovietică au eşuat în 1939, Mannerheim acceptă din nou poziţia de conducător al armatei Finlandei în caz de război. Şi-a reorganizat sediile în Mikkeli. În mod oficial el devine conducător al armatei după atacul sovieticilor pe 30 noiembrie. Ajutorul său strategic a fost General locotenentul (Kenraaliluutnantti în finlandeză) Aksel Airo. Generalul Rodolf Walden, prieten apropiat al lui Mannerheim, a fost trimis ca reprezentant al armatei în guvern din 3 decembrie 1939 până în 27 martie 1940 după care a devenit ministru al apărării în următorul guvern.
În timpul războiului de iarnă şi războiului de continuare, Mannerheim a stat în sediul sau de la Mikkeli dar a facut de asemenea multe vizite la front. Între războaie a continuat să fie conducător al armatei, care conform scrisori legale ar fi trebuit cedată din nou preşedintelui (Kyösti Kallio şi Risto Ryti). Războiul de iarnă s-a încheiat cu tratatul de pace de la Moscova, în 12 martie 1940. În acest război care a durat 105 zile, finlandezii aveau la dispoziţie 9 divizii de 15000 soldaţi fiecare, iar sovieticii 45 a câte 18000 soldaţi. De asemenea echipamentul militat finlandez era în total în inferioritate: 324 de tunuri vechi, 112 tunuri antitanc şi 96 de avioane. Armata roşie a angajat în luptă 3000 de tancuri şi 2500 avioane. Pregătirea superioară a soldaţilor finlandezi şi buna strategie a lui Mannerheim au învins superioritatea materială şi umană a inamicului. Pierderile acestui război se estimează la 48000 de morţi şi 158000 de răniţi pantru URSS şi 25000 de morţi şi 44000 răniţi de partea finlandeză. Finlandezii au pierdut 61 de avioane iar ruşii 872. [4]
În timpul războiului de continuare, Mannerheim a ţinut relaţiile cu Germania Nazistă cât de formale posibil şi a opus cu succes propunerile lor pentru un tratat de alianţă. Mannerheim deasemenea s-a opus cu stricteţe ca trupele lui să participe la Asediul Leningradului.
Aniversarea de 75 de ani a lui Mannerheim din 4 iunie, 1942 a fost un prilej major. Guvernul i-a acordat titlui unic de Mareşal al Finlandei (Suomen Marsalkkaîn finlandeză, Marskalken av Finland în suedeză). A fost primul şi singurul care a primit acest titlu. O vizită surpriză a lui Adolf Hitler în această zi a fost neplacută şi chiar jenantă.
[modifică] Sfârşitul războiului şi o scurtă preşedinţie
În iunie 1944, Mannerheim şi-a dat seama că acceptarea pactului pe care îl cerea ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop era necesară, întrucat ofensiva sovieticilor devenea tot mai ameninţătoare. Chiar şi în acest moment Mannerheim reuşeste să păstreze distanţă faţă de acest tratat şi astfel sarcina de semnare a tratatului a cazut pe preşedintele Risto Ryti iar tratatul este cunoscut sub numele de Pactul Ryti-Ribbentrop. Acest pact preciza printe altele ca Finlanda să continue războiul cu URSS. În scurt timp Ryti demisionează şi este urmat de Mannerheim în poziţia de preşedinte.
Aceasta manevră a fost făcută întrucât se ivise posibilitatea Finlandei de a ieşi din razboi folosind diplomaţia şi Mannerheim era în măsură să asigure acest lucru dată fiind prestaţia sa. De asemenea Germania era slăbită, iar ofensiva de vară a URSS fusese oprită. Iniţial Mannerheim a refuzat postul deoarece nu erau posibile alegeri generale dar în final a acceptat în urma unui vot parlamentar.
În scurt timp războiul de continuare se sfârşeşte iar condiţiile de pace impuse Finlandei au fost dure. Totuşi nu la fel de dure ca acelea impuse statelor ce urmau să sfârşească după Cortina de Fier, în ciuda concesiilor teritoriale masive Finlanda păstrându-şi independenţa precum şi democraţia şi economia de piaţă. De asemenea, Finlanda a fost nevoită să achite reparaţii de război masive şi să lupte în războiul din Laponia împotriva trupelor germane din nordul ţării.
Mannerheim demisionează din funcţia de preşedinte pe 4 martie 1946 având ca motiv deteriorarea sănătăţii. A fost urmat în funcţie de prim ministrul său rusofil Juho Kusti Paasikivi.
[modifică] Ultima parte a vieţii
După demisia de la preşedinţie, Mannerheim pleacă în Lohja intenţionân să-şi petreacă restul vieţii acolo. Din păcate în iunie 1946 a trebuit să facă o operaţie de urgenţă din cauza perforării ulcerului iar în octombrie acelaşi an a fost diagnosticat cu ulcer duodenal. La începutul anului 1947 i sa recomandat să meargă în sanatoriul Valmont din Montreux, Elveţia pentru refacere şi pentru a-şi scrie memoriile. Valmont urma să fie principala reşedinţă a lui Mannerheim pentru restul vieţii. Totuşi se întorcea regulat în Finlanda şi a vizitat Suedia, Franta şi Italia.
Carl Gustaf Emil Mannerhein a murit pe 28 ianuarie, 1951 în spitalui din Lausanne, Elvetia. A fost înmormantat pe 4 februarie în cimitirul Hietaniemi din Helsinki în cadrul unui funeraliu de stat. A rămas în memoria finlandezilor până în ziua de astăzi ca unul dintre cei mai mari oameni ai Finlandei.
[modifică] Cariera militară [5]
- Colonel Locotenent, 7 octombrie 1904
- Colonel, 29 noiembrie 1905
- General Maior, 13 februarie 1911
- General Locotenent, 25 aprilie 1917
- General al Cavaleriei, 7 martie 1918
- Feldmareşal (distincţie între generali, a nu se confunda cu mareşal), 19 mai 1933
- Titlul de Mareşal al Finlandei (la aniversarea de 75 ani), 4 iunie 1942
| Predecesor: Risto Ryti |
Preşedinte al Finlandei 1944–1946 |
Succesor: Juho Kusti Paasikivi |
| Preşedinţi ai Finlandei |  |
||
|---|---|---|---|
| Kaarlo Juho Ståhlberg • Lauri Kristian Relander • Pehr Evind Svinhufvud • Kyösti Kallio • Risto Ryti • Carl Gustaf Emil Mannerheim • Juho Kusti Paasikivi • Urho Kekkonen • Mauno Koivisto • Martti Ahtisaari • Tarja Halonen | |||
[modifică] Galerie foto
 Surorile şi fraţii lui Mannerheim |
 Mannerheim în timpul Războiului de Iarnă |
 Mannerheim privind o hartă |
 Ceremonia de înmormântare a lui Carl Gustav Emil Mannerheim |
 Mormântul lui Carl Gustav Emil Mannerheim |
 Statuie ecvestră |
 Statuia lui Mannerheim din Mikkeli |
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
- ↑ en Timpul petrecut în Polonia. www.mannerheim.fi
- ↑ ro Mannerheim a condus divizii româneşti. AlterMedia România
- ↑ en Regent al Finlandei. www.mannerheim.fi
- ↑ ro Războiul de iarnă. Gazeta de Maramureş
- ↑ en Military Ranks. www.mannerheim.fi
[modifică] Legături Externe
