Colonizările forţate în Uniunea Sovietică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Colonizările (strămutările) forţate în Uniunea Sovietică au avut mai multe forme. Cea mai cunoscută era sistemul muncii penale în lagărele Gulagului. O altă formă de represiune politică era acea a strămutărilor unor întregi categorii de populaţie. Aceste strămutări au avut rolul principal în colonizarea şi exploatrea zonelor îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Acest rol a fost subliniat în mod explicit în primul decret sovietic cu privire la lagărele de muncă obligatorie.
Strămutările populaţiei din Uniunea Sovietică care au dus la crearea acestor colonii au fost îndeplinite printr-o serie de operaţii organizate conform unor criterii naţionale şi sociale de deportare.
Spre deosebire de lagărele Gulagului, coloniile obligatorii aveau aparenţele unor aşezări "normale": deportaţii locuiau împreună cu familiile lor şi se bucurau de o destul de mare libertate de mişcare. Totuşi, călătoriile erau limitate numai la anumite zone, iar deportaţii erau atent supravegheaţi de NKVD. Astfel, în fiecare lună persoana strămutată trebuia să se prezinte la ofiţerul de supraveghere, la selsoviet în zonele rurale sau la secţia de miliţie în aşezările urbane.
[modifică] Exilul intern
Domiciliul obligatoriu (ссыльное поселение) era o formă a exilului intern. Sistemul exilului politic şi administrativ exista încă din timpul Imperiului Rus. Cei mai numeroşi deportaţi cu domiciliu obligatoriu (ссыльнопоселенцы) din URSS au fost naţiunile întregi strămutate în timpul regimului lui Stalin (1928–1953). De-a lungul timpului s-au folosit mai mulţi termeni pentru definirea acestei categorii de pedepsiţi extrajudiciar: colonie specială (спецпоселение), colonie de strămutare specială (спецпереселение), exil administrativ, şa.
Exilaţii erau trimişi în zone îndepărtate ale URSS-ului; Siberia, Kazahstan, Asia Centrală şi Orientul Îndepărtat Rus.
[modifică] Populaţia coloniilor forţate
Marea majoritate a populaţiei aşezărilor obligatorii erau victime ale ceea ce azi este numit proces de purificare etnică. Guvernul sovietic se temea că anumite naţionalităţi ar fi putut acţiona ca o "a cincea coloană" subversivă în condiţiile apropierii declanşării războiului mondial. Au fost luate măsuri severe pentru a preveni această posibilă ameninţare. Deportaţii erau trimişi în închisori, lagăre de muncă, aşezări obligatorii şi în domiciliu forţat, (sub supravegherea NKVD-ului).
[modifică] Deportările din zonele de graniţă din 1939–1941
În zonele graniţelor de vest ale Uniunii Sovietice au apărut mai multe valuri de deportaţi, pe principalele direcţii de atac ale unor agresori externi. Aceste teritorii erau regiunea Murmansk şi noile regiuni anexate în urma înţelegirilor secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop: estul Poloniei, Basarabia şi Bucovina de Nord şi Ţările baltice. În timp ce bărbaţii au fost deportaţi în Siberia, femeile şi copii au fost colonizaţi în Kazahstan.
În teritoriile anexate de la Polonia (teritoriul cunoscut cu numele de Kresy şi în Voievodatul Bialystok), valul de represalii din 1939 a fost în continuarea operaţiunilor NKVD-ului împotriva polonezilor sovietici din anii mai dinainte prin care s-a luptat împotriva "duşmanilor sociali" sau a "inamicilor poporului": militarii de carieră, personalul administrativ şi poliţienesc, marii propietari de pământ, industriaşii şi comercianţii. Aceşti "duşmani" au fost condamnaţi la pedepse de 20 de ani în lagăre de muncă. În plus, populaţia de-a lungul graniţei de apus a URSS-ului, la fel ca şi lucrătorii forestieri şi muncitorii de la căile ferate au fost deportaţi. Deportările masive ale populaţiei poloneze în cele mai îndepărtate şi puţin ospitaliere regiuni ale Uniunii Sovietice au avut loc în 1940–1941. Este greu de apreciat câţi polonezi au suferit în urma acestor acţiuni arbitrare, se apreciază că au fost intre 400.000 şi 1.600.000 de oameni.
Pe 23 iunie 1940, Lavrenti Beria, şeful NKVD, a ordonat ca regiunea Murmansk să fie curăţată de "naţionalităţile străine", atât scandinavi cât şi alţi indigeni. Finlandezii, norvegienii ("norvegienii din peninsula Kola") au fost strămutaţi în RSS Karelo-Finlandeză. Germanii, coreenii, chinezii şi alţii au fost deportaţi în aşezări din Munţii Altai.
Deportările din ţările baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) şi din regiunile anexate ale României (Basarabia şi Bucovina de Nord) au avut loc în perioada mai-iunie 1941.
În 1941, un mare număr de polonezi au fost amnistiaţi şi nu au mai fost reţinuţi în aşezările obligatorii, dar nu li s-a permis să se întoarcă în regiunile de frontieră.
[modifică] "Deportările preventive" ale unor naţionalităţi din 1941–1942
Aceste depotrtări i-a privit pe cetăţenii sovietici membri ai unor etnii "inamice naţional". A fost vorba de germani, finlandezi, români, italieni şi greci. La sfârşitul acestui proces au fost incluşi în valul de deportaţi şi tătarii crimeeni.
[modifică] "Deportările punitive" ale unor naţionalităţi din 1943–1944
Aceste deportări i-a privit pe membrii grupurilor etnice declarate vinovate de cooperare cu ocupantul nazist. A fost vorba de un număr de popoare din Caucazul de Nord şi din Crimeea: cecenii, inguşii, turcii meskhetiani, balcarii, karaciaii, tătarii crimeeni, bulgarii crimeeni şi calmîcii.
[modifică] Deportarea germanilor din teritoriile ocupate din 1944–1945
Armata Roşie de ocupaţie a dus în deportare în Siberia mai mult de 200.000 de germani din România (aproximativ 75.000 de saşi transilvăneni), Ungaria şi Iugoslavia. Mulţi dintre ei au murit în lagărele de muncă.
[modifică] Deportările din epoca postbelică
Deportările de după încheierea celui de-al doilea război mondial nu au fost diferenţiate sau clasificate în mod special de NKVD. Au fost afectate persoane care s-au aflat vremelnic sub administraţia Forţelor Axei: membri ai familiilor persoanelor acuzate de loialitate faţa de administraţia Axei şi persoane care au luptau împotriva puterii sovietice, care au fost acuzaţi de "banditism". Un mare număr de foşti ostarbeiter au fost trimişi în exil. "Curăţarea" teritoriilor anexate a continuat până la mijlocul deceniului al şaselea. În iulie 1949, revoltele ţăranilor români din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost înăbuşite cu duritate şi au dus la deportarea a aproximativ 95.000 de oameni. (Acestea au fost cifrele prezentate in rapoartele către Stalin din 1951).
[modifică] Ukaznicii
Termenul ukaznic derivă din cuvântul rusesc "ukaz" – "decret". Acest nume era aplicat condamnaţilor conform diferitelor ukazuri sovietice, dar cea mai obişnuită interpretare se referă la o serie de decrete care priveau ceea ce legea sovietică considera că este parazitism social sau eschivarea de la obligaţia prestării unei munci utile societăţii. Printre primele astfel de decrete (2 iunie 1942) a fost cel "Cu privire la cei vinovaţi de eschivarea de la prestarea unei munci utile societăţii şi pentru un fel de viaţă antisocial parazitar în sectorul agricol" (Об ответственности за уклонение от общественно полезного труда и за ведение антиобщественного паразитического образа жизни в сельском хозяйстве). Era aplicat de obicei colhoznicilor care nu reuşeau să-şi îndeplinească zilel-muncă obligatorii (trudodni). Termenul de exil pentru o asemenea faptă era de 8 ani. Între 1948-1952, au fost înregistraţi 33.266 ukaznici. Spre deosebire de alte categorii de deportaţi, copii acestor exilaţi nu erau la rândul lor pedepsiţi cu strămutarea.
[modifică] Persecuţiile religioase
Mai multe secte religioase – Martorii lui Iehova, ("Cвидетели Иеговы"), Adevăraţii creştini ortodocşi ("истинно-православные христиане", Innokenţienii ("иннокентьевцы"), Adventiştii-reformatori ("Aдвентисты-реформисты") – au fost scoase în afara legii datorită încălcării legii "Cu privire la Separarea Bisericii de Stat şi a Şcolii de Biserică". În particular, aceste secte interziceau membrilor lor să intre în rândul organizaţiilor de pionieri, de Komsomol sau să efectueze serviciul militar în Armata Roşie. Membri ai acestor secte şi în special liderii lor erau pedepsiţi conform prevederilor codului penal, fiecare caz în parte fiind tratat separat. Pe 1 martie 1953 Consiliul de Miniştri al URSS a promulgat decretul "Cu privire la expulzarea participanţilor activi ai sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi a membrilor familiilor acestora nr 1290-467" (Постановление Совета Министров СССР о выселении активных участников антисоветской нелегальной секты иеговистов и членов их семей №1290-467 от 3 марта 1951 года). Ca urmare a acestui decret, în 1951, 9.400 de martori ai lui Iehova, inclusiv aproximativ 4.000 de copii, au fost deportaţi din ţările baltice, Basarabia şi zonele occidentale ale Belarusului şi Ucrainei.
În 1954, un alt decret al aceluiaşi Consiliu de Miniştri ridica restricţiile impuse membrilor deportaţi ai sectei.
[modifică] Alte categorii de deportaţi
Categoriile de mai sus au fost cele mai importante din punct de vedere numeric. Au existat şi alte categorii mai "puţin numeroase" în raport cu întreaga populaţie a Uniunii Sovietice, dar extrem de importante în raport cu categoriile de populaţie afectate. De exemplu, în 1950, toţi iranienii, cu excepţia persoanelor de etnie armenească, au fost strămutate din RSS Georgiană.
[modifică] Coloniile de muncă
Coloniile de muncă (трудопоселение) erau metode ale exilului intern. Cea mai mare categorie a "coloniştilor pentru muncă" (трудопоселенцы) a fost cea a culacilor şi membrilor familiilor lor deportaţi mai înaintea marilor epurări staliniste din deceniul al patrulea. Coloniile de muncă erau parte a Gulagului, dar nu aveau un regim atât de strict ca lagărele de muncă.
Primul decret oficial cu privire la "deculacizare" a fost decretul comun al Comitetului Central Executiv al CC al PCUS şi al Sovnarkomului din 1 februarie 1930. La început, familiile de culaci au fost deportate în zonele îndepărtate pentru "colonizare specială" fără vreo măsură specială de urmărire sau de relocare a pedepsiţilor. În 1931-1932, problemele deculacizării şi a planificării teritoriale pentru exil au fost urmărite de o comisie specială a Politburo cunoscută cu numele de comisia Andreev-Rudzutak (комиссия Андреева-Рудзутака). Comisia purta numele lui Andrei Andreev şi a lui Janis Rudzutaks. Noţiunea de "colonii de muncă/colonişti pentru muncă" a fost introdusă in 1934 şi a fost folosită oficial până în 1945. Din 1945, terminologia a fost unificată, iar culacii exilaţi au fost denumiţi "strămutaţi speciali - culacii".
[modifică] Colonizările voluntare
Coloniile voluntare (вольное поселение) erau aşezări desemnate pentru condamnaţii eliberaţi mai înainte de termen din lagărele de muncă ca şi pentru cei care îşi ispăşiseră toată condamnarea, dar fuseseră obligaţi să respecte regula celor 101 kilometri. Aceste persoane erau cunoscute cu numele de colonişti liberi (вольнопоселенцы).
Termenul era folosit încă de pe vremea Imperiului Rus, având două întelesuri: colonii libere ale ţăranilor sau a cazacilor (în sensul că erau libere de iobăgie), sau de aşezare în exil a persoanelor care fuseseră eliberate după o condamnare in katorga.
În Uniunea Sovietică, un decret al Sovnarkomului din 1939 specifica:
- "Pentru colonizarea treptată a regiunilor în care sunt înfiinţate lagăre de concentrare, se sugerează OGPU şi Narkomatului pentru Justiţie să planifice de urgenţă activităţi bazate pe următoarele principii: (1) să transfere condamnaţii cu purtare bună în aşezările libere mai înainte de termen (2) să-i oblige pe condamnaţi să ispăsească toată condamnarea, dar să-i oblige la domiciliu forţat în anumite aşezări şi să le asigure pământ (3) să permită aşezarea voluntară a condamnaţilor eliberaţi. "
"Coloniştii liberi" din prima categorie erau obligaţi să efectueze munci similare celor din lagărele de muncă sau unele asemănătoare. Mai târziu, persoanele eliberate puteau fi desemnate pentru "colonizare liberă" în alte locuri decât în apropierea lagărelor, inclusiv în oraşe, fiind obligati să presteze munci oriunde era cerută mână de lucru.
[modifică] Statistici
Pentru o lungă perioadă de timp, numărul celor persecutăti in Uniunea Sovietică s-a bazat pe diverse estimări care variau mult, ordinul de mărime fiind de ordinul milioanelor sau al zecilor de milioane. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, cercetătorii au avut acces la arhivele NKVD-ului. Numărul de persoane persecutate se apropie mai mult de limita inferioară a estimărilor. În particular, la data de 1 ianuarie 1953, existau "numai" 2.753.356 de deportaţi şi strămutăti speciali. Dmitri Volkogonov în cartea sa despre Stalin amintea că documentele oficiale aminteau de 2.572.829 de deportaţi pe 1 ianuarie 1950. Atât cifrele de arhivă cât şi activitatea cercetătorilor au fost puternic contestate. Ca răspuns la aceste critici s-a afirmat că cifrele sunt mai degrabă exacte, lucrătorii NKVD-ului având tot interesul la momentul raportării să-şi demostreze "eficienţa". Mai mult, aceste date sunt greu de falsificat, de vreme ce ele se sprijină pe întreg fondul arhivistic şi nu doar pe câteva rapoarte.
[modifică] Vezi şi:
- Deportarea românilor în Uniunea Sovietică
- Gulag: Colonizarea
- Transport penal
- ZATO
- Al o sută unulea kilometru
[modifică] Bibliografie
- Павел Полян, Не по своей воле... (Pavel Polyan, Împotriva voinţei lor... O istorie şi geografie a migraţiei forţate în URSS), ОГИ Мемориал, Moscow, 2001, ISBN 5-94282-007-4
- V.N.Zemskov, Condamnaţi, strămutaţi speciali, colonişti exilaţi, exilaţi şi evacuaţi (Aspect statistico-geografic). În: Istoria URSS, 1991, no.5, pag. 151-165. (în limba rusă)
- Cicerone Ioniţoiu, Genocidul din România, Repere în procesul comunismului (în limba română)
- International Socialism Journal, Migraţia forţată în secolul al XX-lea în Balcani, 1995
