Criza constituţională rusă din 1993

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Boris Elţin a fost preşedintele federaţiei Ruse în perioada în care s-a desfăşurat criza

Criza constituţinală rusă a început pe 21 septembrie, când preşedintele Rusiei, Boris Elţin, a dizolvat legislativul federal, Congresul Deputaţilor Poporului şi Sovietul Suprem, care se opunea tendinţei de consolidare a puterii prezidenţiale şi reformelor economice neoliberale nepopulare. Decretul prezidenţial din 21 septembrie contravenea prevederilor Constituţiei în vigoare de pe vremea sovietică. Pe 15 octombrie, după încheierea crizei constituţionale, Elţin a dispus organizarea unui referendum asupra proiectului noii constituţii.

Congresul a respins decretul şi a vota în favoarea îndepărtării lui Elţin din funcţia de preşedinte prin procedura punerii sub acuzare. Fostul său colaborator, acum devenit inamic politic, vicepreşedintele Alexandr Ruţkoi, a fost investit de Congres în conformitate cu prevederile constituţiei în vigore, în funcţia de preşedinte interimar. Pe 28 septembrie, au izbucnit proteste violente anti-Elţin pe străzile capitalei Moscova, având loc confruntări dintre demonstranţi şi forţele de ordine. Armata a rămas fidelă lui Elţin, această atitudine a militarilor fiind cea care a determinat rezolvarea crizei. Deputaţii s-au baricadat în interiorul Casei Albe – sediul parlamentului rus. În săptămâna care a urmat, protestele anti-prezidenţiale au crescut în intensitate, până când, pe 2 octombrie, a izbucnit o mare revoltă de masă pe străzile capitalei. Rusia era pe marginea prăpastiei războiului civil. În acest moment, armata şi forţele de securitate au trecut în mod deschis de partea lui Elţin şi au executat toate ordinele acestuia. Sediul parlamentului a fost asediat. Folosindu-se tunurile de pe tancuri, militarii au distrus o bună parte a clădirii. Forţele speciale au luat cu asalt clădirea şi au evacuat toţi deputaţii răzvrătiţi. Până pe 5 octombrie, orice formă de rezistenţă armată împotriva lui Elţin încetase. Conflictul de 10 zile au fost cel mai sângeros de la revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Conform cifrelor oficiale, 187 de persoane au fost ucise, iar 437 au fost rănite.

[modifică] Originile crizei

[modifică] Intensificarea luptei pentru putere dintre legislativ şi executiv

Preşedintele parlamentului de dinainte de criză, economistul cecen Ruslan Hasbulatov, se concentrează în zilele noastre în activitatea academică. El a revenit în viaţa publică ca un critic al celui de-al doilea război din Cecenia.

Programul de reformă al lui Elţin a intrat în vigoare pe 2 ianuarie 1992.(Pentru amănunte asupra acestui subiect vedeţi şi: Economia Rusiei#Reformele economice din anii 1990) În scurtă vreme, preţurile au început să crească necontrolat, cheltuielile guvernamentale au fost reduse drastic şi au fost introduse noi impozite. A izbucnit o criză gravă a creditului, ceea ce a falimentat numeroase întreprinderi industriale şi agricole şi a dus la instalarea unei crize economice de durată. Unii dintre politicienii ruşi au început să se distanţeze de programul de reformă, iar confruntarea politică dintre Elţin, pe de-o parte, şi oponenţii la reforme, pe de alta, a devenit nota dominantă a vieţii politice din Rusia.

De-a lungul anului 1992, opoziţia la reformele lui Elţin a început să devină din ce în ce mai puternică şi mai făţişă în rândurile celor care se arătau îngrijoraţi de situaţia industriei, dar şi în rândul liderilor regionali, care doreau mai multă independenţă faţă de guvernul central. Vicepreşedintele rus Alexandr Ruţkoi a denunţat programul economic al preşedintelui ca fiind "genocid economic."^[1] Liderii republicilor bogate în petrol, aşa cum sunt Tatarstanul şi Başkiria militau pentru independenţa totală faţă de Rusia.

În tot anul 1992, Elţin s-a luptat cu Sovietul Suprem şi cu Congresul Deputaţilor Poporului (camera legislativă din rândul cărei aproveneau deputaţii din Sovietul Suprem) pentru controlul asupra guvernului şi politicii guvernamentale. În 1992, preşedintele parlamentului rus, Ruslan Hasbulatov, şi-a manifestat în mod deschis opoziţia faţă de programul de reforme, în ciuda sprijinului general arătat politicii lui Elţin.

Preşedintele era îngrijorat de soarta prevederile amendamentelor constituţionale propuse de el la sfârşitul anului 1991, care, neadoptate, ar fi făcut ca puterile speciale ale preşedintelui să expire la sfârşitul lui 1992. (Elţin îşi lărgise puterile speciale dincolo de limitele constituţionale în scopul ducerii la îndeplinire a reformelor). Dar deputaţii Congresului Deputaţilor Poporului şi Sovietului Suprem refuzau să adopte o nouă constituţie care ar fi legiferat setul de puteri speciale cerute de Elţin.

[modifică] A şaptea sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului

În timpul sesiunii din decembrie, parlamentarii s-au opus lui Elţin în cazul a mai multor iniţiative prezidenţiale. Conflictul a ajuns într-un punct culminant pe 9 decembrie, când parlamentul a refuzat să-l confirme pe Egor Gaidar, arhitectul reformelor neoliberale a "terapiei de şoc" de liberalizare a pieţelor, foarte nepopulare în rândul ruşilor, în funcţia de prim-ministru. Parlamentul a refuzat să-l confirme pe Gaidar, cerând modificarea programului economic şi, pe de altă parte, împuternicind Banca Centrală a Rusiei, (aflată sub control parlamentar), să continue acordarea de credite întreprinderilor aflate în pericol de faliment.^[2]

În timpul uni discurs plin de iritare ţinut pe 10 decembrie, Elţin a declarat că Congressul este o "fortăreaţă a forţelor conservatoare şi reacţionare". Ca răspuns, deputaţii au votat în favoarea trecerii armatei sub controlul parlamentar.

Pe 12 decembrie, Elţin şi Hasbulatov au căzut de acord asupra unui compromis care includea prevederi precum:

1. organizarea în aprilie 1993 a unui referendum asupra noii constituţii;
2. extinderea celor mai multe puteri excepţionale prezidenţiale până la data organizării referendumului;
3. dreptul Parlamentului de a-şi propune şi vota propriul candidat la funcţia de prim-ministru;
4. dreptul Parlamentului de a respinge numirea candidaţilor propuşi de preşedinte pentru funcţiile de minişti ai apărării, afacerilor interne, afacerilor externe şi securităţii.

Elţin la propus pe Victor Cernomîrdin pentru funcţia de prim ministru, iar parlamentarii au acceptat numirea.

Compromisul din decembrie 1992 a stins pentru ceva vreme conflictul dintre Elţin şi Parlament. La începutul anului următor, conflictul a reizbucnit însă, de data aceasta fiind vorba de data la care ar fi trebuit organizat referendumul asupra căruia se convenise şi de natura puterilor prezidenţiale. În timpul şedinţelor parlamentare, deputaţii au reuşit reducerea constantă a puterilor excepţionale care ar fi trebuit asigurate preşedintelui conform înţelegerilor de până atunci. Legislativul condus de Ruslan Hasbulatov a început să creadă că poate să încetinească sau chiar să blocheze iniţiativele prezidenţiale. Tactica adoptată viza erodarea treptată a controlului lui Elţin asupra guvernului rus. Ca răspuns la acţiunile parlamentarilor, Elţin a hotărât organizarea referendumului constituţional pe 11 aprilie.

[modifică] A opta sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului

A opta sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului s-a deschis pe 10 martie 1993 printr-un atac dur al lui Hasbulatov la adresa lui Eltin, pe care îl acuza de acţiuni neconstituţionale. La mijlocul lunii martie, în cadrul unei sesiuni extraordinare, deputaţii au votat în favoarea lipsirii preşedintelui de cele mai multe puteri speciale şi a anulării referendumului programat în aprilie, într-o încercare să încline din nou balanţa puterii în favoarea Congresului Deputaţilor. Elţin şi sprijinitorii săi au refuzat în schimb să recunoască iniţiativele parlamentare, vice prim-ministrul Vladimir Şumeico declarând că referendumul avea să aibă loc, e adevărat cu o amânare de două săptămâni, pe 25 aprilie.

Parlamentul şi-a extins treptat controlul asupra guvernului. Pe 6 martie, preşedintele a semnat un decret prin care acorda rangul de ministru preşedintelui Băncii Centrale, Victor Gheraşcenko, şi altor trei oficiali ai băncii, în conformitate cu deciziile parlamentului. Conducătorii parlamentului au declarat de altfel că, deşi cei patru erau membri ai cabinetului, rămâneau în continuare subordonaţi Congresului Deputaţilor.

[modifică] "Regimul special"

Răspunsul preşedintelui a fost violent. Pe 20 martie, Elţin s-a adresat direct naţiunii, declarând că va institui "regimul special", ceea ce însemna că îşi asuma puteri executive excepţionale în ceea ce priveşte rezultatele referendumului cu privire la termenul pentru noile alegeri legislative, cu noua constituţie şi în legătură cu votul de încredere acordat cuplului preşedinte – vice-preşedinte. Elţin îşi declara publică opoziţia faţă de parlament, pe care îl acuza de încercare de restaurare a stătilor de fapt din epoca sovietică.

Vice-preşedintele Ruţkoi, unul dintre adversarii cei mai importanţi ai lui Elţin, a condamnat declaraţiile preşedinetelui ca pe o tentativa nedemocratică de acaparare a unor puteri discreţionare. După ce Curtea Constituţională a hotărât că Elţin a acţionat într-un mod neconstituţional, preşedintele s-a văzut nevoit să cedeze.

[modifică] A noua sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului

În cadrul celei de-a noua sesiuni, care s-a deschis pe 26 martie, s-au luat în discuţie adoptarea unor măsuri de urgenţă pentru apărarea constituţiei, inclusiv demiterea lui Elţin după punerea sa sub acuzare. Elţin a admis că a făcut greşeli şi a reuşit să câştige un număr de sprijinitori dintre deputaţi, reuşind să supravieţuiască din punct de vedere politic votului pentru punerea sub acuzare în parlament pe 28 martie, adversarilor săi lipsindu-le 72 de voturi.

[modifică] Referendumul naţional

Referendumul urmă să aibă loc, dar de timp ce punerea sub acuzaţie a prşeedintelui căzuse la vot, deputaţii au încercat să amâne data la care avea să se desfăşoare consulatarea populară. Versiunea de referendum a legislativului urma să chestioneze populaţia asupra chestiunilor privind încrederea în preşedinte, aprobarea reformelor iniţiate de el şi convocarea de alegeri prezidenţiale şi legislative anticipate. Parlamentul a hotărât că, pentru ca Elţin să obţină câştig de cauză în problema alegerilor prezidenţiale anticipate, el trebuia să obţină aprobarea a 50% din numărul persoanelor cu drept de vot, iar nu a jumătate a celor care se prezintă la urne.

De acestă dată, Curtea Constituţională a dat câştig de cauză preşedintelui, hotărând că Elţin are nevoie doar de 50% dintre voturile celor care se prezintă la urne în următoarele probleme: încrederea în preşedinte şi politica socială. În schimb, el ar fi avut nevoie de aprobarea a 50% dintre cei cu drept de vot pentru convocarea de noi alegeri parlamentare sau prezidenţiale.

Elţin a reuşit să iasă câstigător în cadrul consultării populare de pe 25 aprilie. Majoritatea celor care au votat şi-a exprimat încrederea în preşedinte şi a cerut noi alegeri legislative. Deşi Elţin a putut afirmă că populaţia Rusiei îl sprijină, lui îi lipseau mecanismele constituţionale ca să-şi folosească victoria. Ca şi până atunci, el s-a văzut nevoit să ceară sprijinul populaţiei pentru a ocoli deciziile deputaţilor, aceiaşi populaţie care votaseră şi pe membrii legislativului.

[modifică] Convenţia constituţională

În încercarea să neutralizeze Parlamentul, Elţin a hotărât convocarea liderilor din instituţiile guvernamentale, regiunile administrative, organizaţiile publice şi partide politice în iunie, în "Convenţia specială constituţională", care ar fi avut ca sarcină schiţarea proiectului legii fundamentale care urma să fie supusă votului popular în aprilie. După ceva ezitări, Comitetul Constituţional al Congresului Deputaţilor Poporului a decis să-şi prezinte propria versiune a proiectului de constituţie. Astfel au apărut două versiuni pentru constutuţie, funcţie de tabăra care ale cărei interese le reprezentau: a executivului, respectiv a legislativului.

Aproximativ 700 de reprezentanţi la conferinţă au adoptat o versiune a proiectului de constituţie pe 12 iulie, care prevedea înfiinţarea unui parlament bicameral şi dizolvarea vechiului Congres. Dar, datorită faptului că acest proiect prevedea dizolvarea Congresului Deputaţilor Poporului, devenea evident că deputaţii nu vor vota împotriva intereselor proprii. Sovietul Suprem a respins imediat proiectul de constituţie şi a declarat că Congresul Deputaţilor Poporului este singurul corp legiuitor şi, ca atare, este singurul care poată să decidă asupra noii constituţii.

Parlamentul era încă în sesiune în august, în timp ce preşedintele se afla în vacanţă, şi a votat o serie de hotărâri care revizuiau politicile economice, care ar fi avut ca scop "oprirea divizării societăţii". De asemenea, deputaţii au hotărât cercetarea principalilor consilieri prezidenţiali, pe care îi acuzau de corupţie. Preşedintele s-a întors în august din concediu şi a declarat că este gata să se folosească de toate mijloacele, inclusiv prin ocolirea prevederilor constituţionale, pentru a declanşa alegerile parlamentare.

[modifică] Lupta pentru putere din septembrie

Preşedintele a lansat o nouă ofensivă pe 1 septembrie, când a încercat să obţină suspendarea vicepreşedintelui Ruţkoi, unul dintre cei mai puternici adversari ai săi. Ruţkoi, ales odată cu Elţin în 1991, i-at fi succedat în mod automat la putere preşedintelui. Un purtător de cuvânt al preşedintelui a afirmat că vicepreşedintele urma să fie suspendat datorită "acuzaţiilor de corupţie". Pe 3 septembrie, Sovietul Suprem a repins cererea făcută de Elţin pentru suspendarea vicepreşedintelui, şi a prezentat chestiunea Curţii Constituţionale.

După două săptămâni, preşedintele a declarat că este de acord cu convocarea unor alegeri prezidenţiale anticipate, cerând în schimb ca şi parlamentul să fie de acord cu alegeri legislative anticipate. Parlamentul a ignorat propunerile prezidenţiale. Pe 8 septembrie, Elţin l-a numit pe Egor Gaidar, care fusese obligat să demisioneze de opoziţia parlamentară în 1992, ca adjunct al primului ministru şi vice prim-ministru pentru problemele economice. Sovietul Suprem a respins în mod demonstrativ această numire.

[modifică] Elţin dizolvă Parlamentul

Pe 21 septembrie 1993, Eltin a răspuns impasului apărut în relaţia executiv-legislativ prin anunţarea referendumului asupra constituţiei, dar de această dată a continuat prin dizolvare parlamentul şi anunţarea de noi alegeri legislative în decembrie. El a suspendat constituţia în vigoare, înlocuind-o cu o lege fundamentală care-i dădeau puteri executive excepţionale. În conformitate cu planurile prezidenţiale, noua cameră inferioară a parlamentului avea să aibă 450 de deputaţi, urmând să fie numită Duma de Stat, iar camera superioară Sovietul Federaţiei, urma să fie formaţi din reprezentanţii celor 89 de subdiviziuni administrative ale Rusiei.

Elţin a pretins că acţiunea sa deschide calea pentru tranziţia rapidă către economia de piaţă funcţională. Datorită acestei declaraţii, Elţin a primit sprijinul celor mai puternice ţări capitaliste occidentale. Cea mai mare realizare politică a lui Elţin s-a dovedit tot timpul a fi strânsa relaţie cu puterile occidentale, în mod special cu Statele Unite, dar acest fapt l-au lăsat vulnerabil la acuzaţiile venite din Rusia, cum că ar fi fost agent al intereselor străine, sau că s-ar ploconi în faţa aceluiaşi occident.

[modifică] Destituirea lui Elţin de către Parlament

Ruţkoi a declarat că acţiunea lui Elţin este un pas spre lovitura de stat. În ziua următoare, Curtea Constituţională a hotărât că Eltin a încălcat Constituţia şi că preşedintele poate fi pus sub acuzare. De-a lungul unei şedinţe prezidată de Hasbulatov, şedinţă care a ţinut o întreagă noapte, parlamentarii au declarat că decretul prezidenţial este nul şi neavenit. Ruţkoi a fost proclamat preşedinte interimar, acesta depunând jurământul pe constituţie. El i-a demis pe Elţin şi miniştrii Pavel Graciov (apărare), Nicolai Goluşko (securitate) şi Victor Erin (interne). În acest moment, Rusia avea câte doi preşedinţi şi câte doi minişti ai apărarii, securităţii şi internelor. Deşi Ghennadi Ziuganov şi alţi lideri de frunte ai Partidului Comunist nu au participat la evenimente, comuniştii de rând au sprijinit activ acţiunile deputaţilor.

Pe 24 septembrie, preşedintele Elţin, netulburat, a anunţat organizarea de alegeri prezidenţiale pentru iunie 1994. În aceiaşi zi, Congresul Deputaţilor Poporului a votat să se organizeze alegeri simultane parlamentare şi prezidenţiale în martie 1994.^[3] Elţin a luat în derâdere propunerile Parlamentului pentru alegeri legislative şi prezidenţiale şi a răspuns prin tăierea alimentării cu apă, electricitate şi a legăturilor telefonice ale clădirii parlamentare.

[modifică] Protestele populare din Moscova

Demonstraţii anti-Elţin în faţa clădirii Casei Albe, mai înainte ca aceasta din urmă să fie luată cu asalt de armată pe 4 octombrie.

Elţin a provocat declanşarea a o serie de tulburări populare, după ce a dizolvat parlamentul. Între 21 şi 24 septembrie, opinia publică s-a schimbat încet-încet în favoarea deputaţilor baricadaţi în Casa Albă, (sediul Parlamentului). În Moscova, demonstraţiile anti-prezidenţiale au crescut neîncetat în intensitate, adunând zeci de mii de persoane, care demonstrau pe străzile capitalei şi încercau să-i sprijine pe apăraătorii clădirii Congresului Deputaţilor Poporului. În schimb, armata şi cei mai importanţi comandanţi militari au rămas loiali preşedintelui Elţin.

Demonstranţii protestau împotriva condiţiilor de viaţa care se deteriorau neîntrerupt de când Elţin venise la putere. Din 1989, produsul intern brut scăzuse la jumate. Corupţia atinsese cote necunoscute până atunci în Rusia, iar criminalitatea avea tensinţa să scape de sub control. Sistemul de stat pentru ingrijirea sănătăţii se prăbuşea, combustibilul şi alimentele se găseau tot mai greu şi la preţuri tot mai mari, iar speranţa de viaţă avea o tendinţâ descendentă îngrijorătoare. De cele mai multe ori, pentru toate relele era făcut responsabil Elţin.^[4] În afara capitalei, masele de ruşi erau confuze şi dezorganizate. Nu e mai puţin adevărat că şi în provincie nemultumiţii au încercat să-şi facă auzite vocile. Au avut loc greve sporadice în întreaga ţară.

În Moscova au avut loc pe 28 septembrie primele ciocniri sângeroase între forţele speciale ale poliţiei şi demonstranţii anti-prezidenţiali. Reprimarea demonstranţilor din Moscova a avut aproximativ acelaşi efect cu cel al acţiunilor poliţiei franceze împotriva studenţilor în timpul rebeliunilor din mai 1968, care aproape că au dus la căderea regimului lui Charles de Gaulle. Acţiunile poliţiei au dus la concentrarea şi radicalizarea protestatarilor, care au fost in cele din urmă învinşi. Pe 28 septembrie, ministerul afacerilor interne a reuşit izolarea clădirii parlamentului. În jurul clădirii au fost montate bariere şi garduri de sârmă ghimpată. Pe 1 octombrie, acelaşi minister aprecia că aproximativ 600 de oameni înarmaţi se alăturaseră adversarilor lui Elţin din Casa Albă. Pe 30 septembrie au fost construite primele baricade.

Liderii parlamentului încă mai sperau că pot găsi un comppromis cu Eltin. Biserica Ortodoxă Rusă a acţionat ca mediator şi gazdă a discuţiilor neoficiale dintre reprezentamnţii parlamentului şi ai preedintelui. Negocierile duse cu ajutorul medierii patriarhului Bisericii ortodoxe Ruse au continuat până pe 2 octombrie. În seara zilei de 3 octombrie, însă, poliţia nu a mai putut controla demonstranţii din preajma Casei Albe, iar impasul politic s-a transformat în confruntare armată.

[modifică] Premizele luării cu asalt a televiziunii

Conflictele de pe 2 şi 3 octombrie au fost zilele cu cele mai violente confruntări ale demonstranţilor cu poliţia. Pe 2 octombrie, demonstrantii au construit baricade care au blocat traficul pe mai multe străzi principale din Moscova. În după-amiaza zilei următoare, demonstrantii pro-parlamentari au luat cu asalt cordoanele poliţiei din jurul casei Albe. Membri ai unităţilor paramilitare a organizaţiei de extremă-dreapta Unitatea Naţională Rusă şi militari ai unităţilor de luptă ale ministerului de interne au trecut de partea parlamentarilor.

Alexandr Ruţkoi, baricadat în Casa Albă, a salutat mulţimile protestatare de la unul dintre balcoanele clădirii. El a îndemnat protestatarii să ia cu asalt centrul televiziunii naţionale Ostankino. Hazbulatov a cerut mulţimii să ia cu asalt Kremlinul. În condiţiile în care se înregistraseră primele victime pe străzile Moscovei, Elţin a proclamat starea de urgenţă în capitală.

În seara zilei de 3 octombrie, după ocuparea biroului primarului Moscovei, demonstranţii au început marşul spre centrul de televiziune Ostankino. Demonstranţii au fost întâmpinaţi în faţa televiziunii de trupele ministerului de interne. A urmat o confruntare violentă, în timpul căruia o marte parte a centrului de televiziune a fost serios deteriorată. Emisiunile postului de televiziune au fost întrerupte şi 62 de persoane au fost ucise. Până la miezul nopţii, trupele ministerului de interne au restabilit situaţia în zona postului de televiziune.

Când emisia postuluil de televiziune au fost reluate în aceiaşi seară, Egor Gaidar a chemat cetăţenii capitalei în sprijinul preşedintelui. Mai multe sute de simpatizanţi ai lui Elţin şi-au petrecut noaptea în piaţa din faţa primăriei capitalei, pregătindu-se pentru confruntare cu sprijinitorii parlamentarilor. A doua zi, lor li s-a alăturat armata.

[modifică] Luarea cu asalt a Casei Albe din Moscova

Între 2 şi 4 octombrie, poziţia armatei a fost factorul hotărâtor în criză. Armata a oscilat pentru câteva ore, neştiind cum să răspundă la chemarea la acţiune lansată de preşedinte. Între timp, mai multe zeci de persoane fuseseră ucise iar mai multe sute fuseseră rănite în luptele de stradă.

Ruţkoi, ca general de rezervă, a făcut apel la unii dintre foştii săi camarazi. În acea perioadă, mulţi ofiţeri şi soldaţi de rând nu-l simpatizau pe Elţin. Dar sprijinitorii parlamentarilor nu au trimis emisari la cazărmi ca să ceară sprijinul ofiţerilor inferiori şi subofiţerilor, cei mai afectaţi de reformele neoliberale, ci au făcut greşeala să negocieze numai cu oficialii de rang înalt ai armatei, care aveau deja legături strânse cu liderii parlamentarilor. Până la urmă, o bună parte a generalilor s-au temut de viitorul lor într-un regim Ruţkoi-Hasbulatov. Câţiva dintre generali şi-au exprimat dorinţa de a-i sprijini pe parlamentari, dar, până la urmă, au trecut de parte lui Elţîn.

Până la primele ore ale zilei de 4 octombrie, armata rusă încercuise clădirea parlamentului şi, câteva ore mai târziu, tancurile începuseră să bombardeze Casa Albă. Până la prânz, trupele intraseră în clădirea parlamentului şi începuseră să ocupe etajele unul câte unul. Ostilităţile au fost oprite de câteva ori pentru a permite câtorva persoane să părăsească clădirea, dar Ruţkoi şi Hasbulatov au rămas până la sfârşitul luptelor, când s-au predat. Până seara, toate centrele de rezistenţă populară de pe străzi au fost eliminate, dar au mai avut loc câtorva incidente datorate unor lunetişti.

După zdrobirea celei de-a doua "Revoluţii din Octombrie", în timpul căreia au murit civili în luptele de stradă prima dată după 1917, s-au făcut primele estimări ale pierderilor de vieţi omeneşti. Rapoartele oficiale ale poliţiei de pe 8 octombrie au vorbit de 187 de morţi şi 437 de răniţi. Surse neoficiale dau cifre mult mai mari: peste 1.500 de morţi, dintre care, cei mai mulţi în Casa Albă. De asemenea, trebuie spus că marea majoritate a victimelor au fost ucise de militarii loiali lui Elţin. Armata rusă a pierdut 12 soldaţi, dintre care 9 au fost ucişi de proprii lor camarazi, din greşeală. Adevărul este că Elţin şi-a datorat victoria armatei, serviciilor de securitate şi ministerului afacerilor interioare, în nici un caz sprijinului populaţiei capitalei sau a celei din provincie.

De asemenea trebuie remarcat că preşedintele nu a fost sprijinit de armată decât în silă şi în al 12-lea ceas. Generalii, pentru a-l sprijini pe preşedinte, au fost supuşi la presiuni mari, sau, oportuinişti, au cedat pentru că s-au aşteptat la recunoştinţa lui Elţin după victoria în confruntarea cu parlamentarii. Un exemplu este cel al generalului Pavel Graciov, care şi-a demonstrat loialitatea în timpul crizei. Graciov a devenit o personlitate politică de prim rang, în ciuda numeroaselor acuzaţii de corupţie, care veneau din rândurile cadrelor armatei ruse.^[5]

Criza este un exemplu grăitor al problemelor balanţei puterii executiv-legislativ în sistemul prezidenţial din Rusia şi al probabiliţii izbucnirii unui conflict în care nu există învingători, în condiţiile în care nu exista mecanismele rezolvării lui.^[6] Până în cele din urmă, este vorba de o bătălie legitimităţilor aflate în competiţie a legislativului şi executivului, câştigată de tabăra care poate conta pe cele mai puternice instrumente de coerciţie.^[7]

[modifică] Opinia publică şi criza

Un institut rus pentru sondarea opiniei publice a făcut o cercetare a părerilor cetăţenilor, după încheierea crizei din octombrie 1993, şi a aflat că 51% dintre cei intervievaţi au considerat că folosirea forţei armatei de către preşedinte a fost justificată, iar 30% au considerat că a fost un abuz din parte lui Elţîn. Sprijinul pentru acţiunile lui Elţin a scăzut odată cu trecerea timpului, atunci când a fost pusă aceiaşi întrebare în 2003, numai 20% dintre respondenţi mai erau de acord cu folosirea forţei de către preşedinte, în timp ce 57% erau împotrivă.

Când au fost întrebaţi asupra cauzelor evenimentelor din octombrie, 46% din cei intervievaţi dădeau vina în 1993 pe Ruţkoi şi Hazbulatov. După 10 ani de la încheierea crizei, principalii vinovaţi ai crizei au fost considerat Mihail Gorbaciov şi moştenirea sa politică (31%), urmat îndeaproape de Elţîn şi politica lui (29%).

În 1993, majoritatea ruşilor considera că evenimentele din septembrie – octombrie au fost o încercare de revanşă a comuniştilor sau un rezultat al dorinţei de putere a lui Ruţkoi sau Hasbulatov. După zece ani, ruşii considerau că aceste evenimente au fost generate de politica de privatizare promovată de Elţin şi guvernul lui, care a dus la acaparara unei însemate părţi a averii naţionale de către un număr redus de magnaţi, cunoscuţi mai târziu ca oligarhi, în calea îmbogăţirii cărora Parlamentul devenise principalul obstacol.

[modifică] Consolidarea puterii lui Elţin

[modifică] Urmările imediate ale conflictului

În săptămânile care au urmat asaltului asupra Casei Albe, Elţin a emis o serie de decrete prezidenţiale menite să-i consolideze puterea. Pe 5 octombrie, preşedintele a interzis partidele politice de stânga, pe cele naţionaliste, ca şi ziarele care susţinuseră cauza rebelilor parlamentari. Într-un discurs către naţiune de pe 6 octombrie, preşedintele a luat atitudine şi faţă de sovietele regionale care i s-au opus. Marea majoritate a acestora au fost dizolvate. Valeri Zorkin, preşedintele Curţii Constituţionale, a fost silit să-şi dea demisia. Preşedintele Sindicatelor Independente a fost de asemena atacat, iar Elţin a profitat de moment pentru a anula multe dintre drepturile sindicatelor, astfel încât să slăbească legăturile dintre lideri şi membrii de rând al sindicatelor.

Pe 12 octombrie, preşedintel a emis un decret prin care ambele camere ale parlamentului urmau să fie alese în decembrie. Pe 15 octombrie, el a hotărât ca în decembrie să se desfăşoare un referendum pe tema noii constituţii. Ruţkoi şi Hazbulatov au fost acuzaţi pe 15 octombrie de "organizarea de dezordini de masă" şi au fost întemniţaţi. Au fost eliberaţi în 1994, când Elţin a considerat că poziţia lui este suficient de sigură.

Elţin a declarat într-un discurs la televizuine în noiembrie, când şi-a prezentat proiecatul de constituţie: "Rusia are nevoie de ordine!" Noua lege fundamentală asigura concentrarea puterii în mâinile preşedintelui. Legislativul bicameral, care urma să fie ales numai pentru un mandat de doi ani, avea puterile puternic limitate în chestiunile cele mai importante. Preşedintele putea alege un prim-ministru, chiar dacă Parlamentul nu era de acord cu candidatul desemnat şi, de asemenea, putea numi în fruntea armatei comandanţi fără a mai avea nevoie de aprobarea legislativuluil. Preşedintele urma să fie şeful şi totodată cel care numeşte membrii consiliului de securitate. Dacă parlamentarii reuşeau să voteze o moţiune de neîncredere în guvern, preşedintele era împuternicit să păstreze neschimbat acel executiv încă trei luni, şi putea dizolva parlamentul dăcă votul de neîncredere era repetat. Preşedintele îşi putea exprime dreptul de veto faţă de orice lege care era votată cu majoritate simplă în camera inferioară, după care Duma avea nevoie de votul favorabil a două treimi din numărul deputaţilor pentru aprobarea respectivei legi. Preşedintele nu putea fi pus sub acuzare pentru încălcarea constituţiei. Banca Centrală devenea o instituţie independentă, dar preşedintele avea nevoie de aprobarea Dumei de Stat pentru numirea guvernatorului băncii centrale, care era independentă faţă de parlament. În acele timpuri, numeroşi observatori politici au considerat că proiectul de constituţie era conceput anume petru nevoile de moment ale lui Elţin şi că legea fundamentală nu avea să-i supravieţuiscă preşedintelui.

[modifică] Sfârşitul primei perioade constituţionale

Pe 12 decembrie, Elţîn a reuşit să-şi impună proiectul de constituţie, creând o preşedinţie puternică, caracterizată prin capacitatea foarte mare de guvernare prin decrete.

Parlamentul ales cu aceiaşi ocazie a dat o lovitură năucitoare programululi de reformă a lui Elţin. În adunarea legislativă au pătruns prea puţin candidaţi identificaţi ca sprijinitori ai programului neoliberal de reforme. Votul popular, exprimând nemulţumirile electoratului, a trimis în parlament un grup masiv de comunişti (care câştigaseră sufragiile muncitorilor industriali, funcţionarilor şi pensionarilor) şi de ultranaţionalişti (sprijiniţi de elementele nemulţumite ale clasei de mijloc). În mod neaşteptat, grupul cel mai imprevizibil s-a dovedit a fi cel al Partidului Liberal Democrat, (al cărui program nu era nici liberal, nici democrat). Ei au câştigat 23% dintre voturi, în timp ce partidul lui Gaidar a obţinut sprijinul numai 12,4% dintre participanţii la scrutin. Vladimir Jirinovski şi camarazii săi neofascişti şi şovini au pătruns în parlament, spre neliniştea observatorilor din occident ai scenei politice ruseşti.

Referendumul a marcat sfârşitul perioadei constituţionale în care societatea rusă era guvernată de legea fundamentală a RSFS Ruse din 1978, care fusese amendată de mai multe ori de-a lungul timpului, în special în perioada în care URSS-ul fusese condus de Mihail Gorbacionv. (Pentru mai multe detalii cu privire la democratizarea Uniunii Sovietice, vedeţi şi: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991).) Deşi, cel puţin în teorie, Rusia avea un sistem dual prezidenţial-parlamntar, în mâinile preşedintelui era concentrată cea mai mare parte a puterii. .

[modifică] Note şi bibliografie

[modifică] Vedeţi şi:

• Istoria Rusiei postsovietice