Independenţa României (film)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Independenţa României
Rating	Imagine:.gif
Regizor	Aristide Demetriade
Scenarist	Petre Liciu Aristide Demetriade Constantin Nottara
În rolurile principale	Ar. Demetriade C. Demetriade C-tin Nottara A. Athanasescu J. Metaxa-Doro
Producător	Leon Popescu Grigore Brezeanu Societarii TNB Pascal Vidraşcu
Distribuitor	Societatea Filmul de Artă Leon Popescu
Imagine	Frank Daniau-Johnston şi/ori Indigues
Muzică	{{{muzica}}}
Montaj	Aristide Demetriade
Premiera	1 septembrie 1912 (intl.) România: - Moldova: -
Durată	120 min / 90 sau 75 min (ulterior)
Limba originală	română
Disponibil în română
Premii
Buget	400.000 lei
Pagina Cinemagia
IMDb profile

Independenţa României (purtând pe generic subtitlul Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877) este un film istoric românesc realizat între 1911 şi 1912. Acesta are drept subiect ilustrarea Războiului de Independenţă al României. Premiera a avut loc pe 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din Bucureşti.

Filmul a reunit o distribuţie de excepţie, în majoritate actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti şi ai celorlalte mari scene din oraş. Cu toate neajunsurile tehnice şi umane ale vremii, a provocat o puternică impresie printre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor.

În 1933, ziarul „Cuvântul” a realizat o anchetă în legătură cu începuturile filmului românesc, publicată pe parcursul mai multor numere. În cazul peliculei „Independenţa României” ziaristul Quick (identificat de istoricul dr. Ion Cantacuzino ca fiind C. Zăgănescu) a publicat nişte concluzii preluate ulterior în toate mediile, dar care se vor dovedi parţial false în urma unor revelaţii de la jumătatea anilor '80^[1].

În 1985 pictoriţa Tanţi Demetriade, urmaşa marelui actor, împreună cu istoricul de teatru Ionuţ Niculescu, au descoperit într-un sertar vechi caietele ce cuprindeau scenariul filmului. Alături de alte scrisori şi documente, ele aveau să arunce o lumină nouă asupra istoriei „Independenţei României”.

Cuprins 1 Sinopsis 2 Realizarea filmului 2.1 Începuturi 2.2 Producţia 2.3 Scenariul 2.4 Regia 2.5 Imaginea 2.6 Distribuţia 2.7 Filmările 2.8 „Rostirea” 3 Premiera 3.1 Reacţiile în provinciile româneşti din Imperiul Austro-Ungar 3.2 Reacţiile din străinătate 4 Urmări 4.1 Epilog 5 Film despre film... 6 Note 7 Bibliografie 8 Vezi şi 9 Legături externe

[modifică] Sinopsis

Filmul a fost realizat prin împletirea adevărului istoric cu elemente poetice ale poeziei lui Vasile Alecsandri (Peneş şi Rodica, cei nouă şi cu sergentul zece etc.).

Acţiunea începe cu imaginea unui sat obişnuit, aflat în sărbătoare, în timp ce la Bucureşti se decide, în Consiliul de Coroană, mobilizarea armatei. Hora sătească este întreruptă de apariţia hotărârii de mobilizare. „Cei nouă şi cu sergentul zece” pleacă la război, în timp ce femeile rămân în urmă cu inima frântă de necaz. În primele scene de război ruşii sunt respinşi iar, la primele ostilităţi dintre turci şi români, artileristul Cobuz (unul din cei 10) este ucis. Se arată imagini din tabăra românească de la Poiana, apoi secvenţe din trecerea Dunării. În tablouri succesive ne sunt prezentate bătăliile de la Plevna şi Griviţa, situaţia tragică din Valea Plângerii şi din spitalele de campanie, în care regele şi regina împart medalii muribunzilor, căderea Plevnei şi predarea lui Osman. Înspre final, Peneş se întoarce acasă decorat, o companie rusească întâlnită pe drum dându-i onorul. Filmul se termină cu prezentarea unor secvenţe reale, filmate la parada militară din 10 mai 1912, ca o punte peste ani.

În lumina cercetărilor de la sfârşitul anilor '80, s-a constatat că din filmul păstrat la A.N.F. lipsesc cca. 20 de minute. Au fost de atunci descoperite încă două scene: întâlnirea de la Poradim dintre Carol şi ţarul Alexandru al II-lea şi ostilităţile româno-turce. Lipsesc însă fragmentele în care erau evocate debarcarea pe malul turcesc, cucerirea redutei Griviţa I, o ambuscadă română, urmărirea unui convoi turcesc, Osman comandând armata sa la Plevna, moartea căpitanului Mărăcineanu, înlocuirea steagului turcesc — capturat de soldatul Grigore Ioan — cu cel românesc, pus de Peneş „sus, sus, pe parapete”. De asemenea, s-a stabilit existenţa unor fragmente filmate, care la montaj au fost eliminate din film (întâlnirea dintre Osman şi Carol pe un drum, plecarea lui Osman după înapoierea spadei sale, o scenă ce necesita folosirea unui tren ş.a.).

[modifică] Realizarea filmului

Pentru a putea evalua obiectiv „Independenţa României”, trebuie mai întâi evocată situaţia generală a celei de-a şaptea arte din preajma lui 1912.

Producţiile franceze ale vremii se situau în zona „filmului de artă”, încercând să reproducă limbajul teatral în film. Cele italiene realizau montări grandioase, împinse către zona ficţionalului şi a fanteziei. Piesele de rezistenţă ale repertoriului mondial, prezente la Bucureşti în 1912 - 1913, erau „Dragostea reginei Elisabeta”, cu Sarah Bernhardt, „Din capriciile Regelui Soare”, „Mizerabilii”, „Cleopatra”, „2.000 de tablouri de Viliam Sakespeare” şi faimosul „Quo Vadis!”. Reconstituirile istorice sufereau de influenţa teatrală şi erau realizate într-o manieră estetică ce aproape că nu mai avea legături cu autenticitatea.

Durata unui spectacol normal era de 45 de minute^[2], asta nu însemna că un film dura atât, de obicei erau puse două sau mai multe titluri pe un afiş. Cercetătoarea germană Emilia Altentoch observa că media producţiei daneze era de 45 de minute, restul filmelor durând mult mai puţin (în Franţa, spre exemplu, media nu depăşea 20 de minute...)^[3]. În S.U.A. era lansat „Oliver Twist”, primul film american ce însuma peste o oră de proiecţie. În ţările învecinate României, apariţia filmul artistic autohton avea să mai întârzie. În Ungaria aceasta se întâmpla în 1913, însă sub auspiciile casei „Pathé”. Tot în acelaşi an debuta şi cinematografia de ficţiune cehă. „Gaffo”, întâiul film grec, era realizat în 1914, iar un an mai târziu apăreau şi primele producţii bulgare şi turceşti. Toate însă erau melodrame ori comedii de strânsă anvergură.

Realizarea filmului „Independenţa României” apărea astfel ca dificilă şi îndrăzneaţă, prin evocarea unor evenimente importante ce avuseseră loc cu 35 de ani în urmă (şi la care mulţi spectatori fuseseră martori) şi prin anunţarea unei lungimi a filmului de 2 ore.

[modifică] Începuturi

La 1 decembrie 1911, revista „Rampa” anunţă că „la noi, maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redând Războiul României pentru Independenţă, printr-un film, astfel ca generaţiile de astăzi vor învăţa istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămâne tabloul viu al vitejiei româneşti”. Anterior, se constituise o Societate cinematografică a actorilor Teatrului Naţional, ai cărei membri şi acţionari erau: Constantin Nottara, Vasile Toneanu, Nicolae Soreanu, Petre Liciu, iar la început şi Iancu Brezeanu. Acestora li se adăuga mai târziu Aristide Demetriade. Societatea a mai fost numită în epocă şi „Filmul războiului pentru independenţă”. Astfel, actori de frunte ai scenei bucureştene au pus bazele viitoarei întreprinderi.

Societarii Teatrului Naţional au solicitat sprijinul material Ministerului de Război, acesta acordându-le o subvenţie, precum şi concursul Armatei Române pentru executarea scenelor militare. De asemenea, realizatorii filmului au mai primit finanţare şi din partea Casei Regale, cei doi suverani români urmând a fi portretizaţi în film. Ulterior s-au raliat la producţia filmului şi Pascal Vidraşcu şi Leon Popescu, a căror contribuţie va fi tratată mai jos.

Una dintre primele dificultăţi ale întreprinderii a fost apariţia concurenţei, care dorea crearea unui film cu acelaşi subiect. Directorul filialei bucureştene a casei de filme „Gaumont”-Paris, Raymond Pellerin, a înjghebat o echipă cu care urma să filmeze „Războiul din 1877-1878”. „Filmul”, făcut la repezeală cu o trupă de actori de mâna a doua^[4] şi cu ajutorul generalului Constantinescu (comandant de divizie la Piteşti, de la care s-a obţinut figuraţia necesară scenelor de război), fusese programat a apărea pe ecrane la data de 29 decembrie 1911. Dar pelicula este vizionată în preziua premierei^[5] de către prefectul poliţiei din Bucureşti. Acesta decide că acţiunea nu corespunde cu adevărul istoric, confiscă şi ulterior distruge filmul. Mai mult, pelicula este interpretată ca improvizaţie subartistică şi motiv de speculaţie comercială. Raymond Pellerin devine persona non grata şi se vede chemat la Paris, iar generalul „colaboraţionist” va fi mutat disciplinar într-o altă garnizoană.

[modifică] Producţia

Producţia în primă fază a aparţinut Societăţii cinematografice a actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti. Delegaţii ale lor colindaseră instituţiile statului în încercarea de a atrage fonduri, având în cele din urmă succes. Cu banii obţinuţi astfel şi împreună cu mici sume din buzunarul propriu s-a început lucrul la film. Spiritul de afacerist al lui Grigore Brezeanu iese la suprafaţă. El devine în scurtă vreme animatorul întregii echipe, cel care a ştiut să ducă mai departe întreprinderea abia înfiripată. Tot Brezeanu a repurtat succesul de a-i atrage în combinaţie pe următorii producători ai filmului: Pascal Vidraşcu şi Leon Popescu.

Pascal Vidraşcu, născut în anul Independenţei, era înrudit cu generalul Aslan, pe atunci secretar general la Ministerul de Război. Vidraşcu reuşeşte prin relaţiile sale să obţină colaborarea Armatei^[6]. Coroborând această informaţie cu aceea că pe 29 decembrie 1911 generalul Aslan primise în audienţă delegaţia actorilor societari, pentru a discuta despre realizarea filmului, reiese că Vidraşcu intrase în echipă destul de repede după constituirea Societăţii.

Filmările încep în februarie 1912, pe când încă se mai lucra la scenariu. Pe 24 martie, „Gazeta Ilustrată” anunţă că Leon Popescu „a primit să avanseze capitalul de 200.000 lei necesar antreprizei, fără să accepte vreun câştig”. După cum se va vedea, aceasta nu va fi ultima sa contribuţie la realizarea filmului. „În acelaşi timp, — continuă «Gazeta Ilustrată» — d. N. Filipescu, Ministru de Răsboiu, apreciind utilitatea patriotică a antreprizei, în afară de o subvenţie ce i-a pus la dispoziţie, a ordonat ca ministerul de răsboiu să-i acorde sprijinul său pentru orice nevoie de trupe ce ar fi...”. Se vede astfel că relaţiile lui Vidraşcu dăduseră rod.

Pe 1 aprilie 1912 Petre Liciu moare, o dată cu el fiind înmormântată practic şi Societatea cinematografică. Trei zile mai târziu, în timpul funeraliilor, pe panglica unei jerbe apărea scris „Societatea filmul de artă Leon Popescu”. Ceea ce mai rămăsese din vechea Societate cinematografică avea să fie înglobată rapid în noua corporaţie a lui Popescu.

Se pare că Grigore Brezeanu l-a „sacrificat” pe Vidraşcu, constrâns fiind de mijloacele financiare precare avute la dispoziţie. O informaţie crucială despre situaţia filmului în acest stadiu a apărut după premieră, când Pascal Vidraşcu i-a intentat un proces lui Leon Popescu pentru a obţine drepturi de coproprietar asupra „Independenţei României”. Sentinţa nr. 1316 din 24 octombrie 1912 respinge solicitările reclamantului pe următoarele motive: „din actele depuse de pârât necontestate de reclamant, şi anume procesul-verbal cu data de 23 mai 1912 dresat de membrii Soc. Film de artă între care figurează şi reclamantul, se constată că filmul Războiul Independenţa Română care face obiectul procesului de azi a fost vândut pentru tot deauna pârâtului Leon Popescu pe preţ de 100.000 lei cu dreptul de a-l exploata la Bucureşti”. Aşadar, prin procesul-verbal menţionat în sentinţă Leon Popescu obţinuse — ulterior terminării filmărilor, la 23 mai — dreptul de proprietate exclusivă asupra filmului, dar numai în Capitală. Tudor Caranfil consideră că acest pas fusese făcut în momentul în care se punea problema lucrărilor de laborator, destul de costisitoare. Vidraşcu va fi însă nemulţumit faţă de hotărârea instanţei, introducând apel. Cauza s-a judecat cu mai multe amânări succesive.

Cea mai mare parte a bugetului producţiei a constat dintr-o sumă consistentă avansată de Leon Popescu (între două sute de mii şi patru sute de mii de lei^[7]) în martie 1912, care s-a adăugat subvenţiei din partea ministerului de război, uneia din partea Casei Regale, precum şi sumelor mai modeste provenite de la Petre Liciu, C-tin Nottara, Ar. Demetriade, N. Soreanu şi V. Toneanu. În faza montajului, conform documentelor, Leon Popescu a mai avut de suportat nişte cheltuieli suplimentare. Astfel, devizul total a fost apreciat la circa 400.000 lei.

[modifică] Scenariul

În ancheta din 1933, ziaristul Quick prezintă în facsimil o filă din scenariul – considerat pierdut – al filmului. Acesta era mai mult o listă:

VII. Sfinţirea drapelelor.
VIII. intrarea regelui în biserică.
XXIV. Linia a 2-a a ruşilor care înaintează dinspre dealul Plevnei
V. Cobuz, cioban în Calafat.
III. Plecatau 9 din Vaslui.
I. Satul în sărbătoare.
XIX. Prezentarea steagului, sosirea regelui.
XXVII. Peneş pe drumul de Costişe.
XXIII. Atacul convoiului.

Mai mult, fila şi scenariul erau considerate a-i aparţine tânărului Grigore Brezeanu, deşi, ulterior, Ion Cantacuzino a determinat faptul că scrisul îi aparţine poetului Corneliu Moldoveanu, pe atunci secretarul producătorului Leon Popescu.

În pofida acestor presupuneri, documentele vremii spun altceva. Dintr-o scrisoare a lui Ar. Demetriade către C-tin Nottara, datată 6 aprilie 1912, reiese că scenariul „a fost alcătuit de noi (adică Demetriade şi Nottara), împreună cu bietul Liciu.”

Coroborând aceste două informaţii, Ion Cantacuzino a concluzionat că scenariul a fost scris de către cei trei, posibil în colaborare cu Gr. Brezeanu şi C. Moldoveanu.

Istoricul Tudor Caranfil, cel care a analizat şi a publicat descoperirile din 1985, consideră că fila din 1933 nu este altceva decât „un plan de filmare”, ori mai degrabă „o listă de bobine în faza pregătitoare montajului”.

Se pare că cel care şi-a asumat rolul de a scrie scenariul încă de la începutul întreprinderii a fost Petre Liciu. El era considerat drept un om cu o vastă cultură („cel mai cult dintre actorii noştri” - N. Iorga). Însă, în februarie 1912, Petre Liciu fusese ţintuit la pat, în urma unei operaţii complicate efectuate pe 28 ianuarie. Rămas fără un rinichi (deşi nu ştia asta), actorul se arăta optimist în privinţa recuperării. A lucrat apoi febril la scenariu, timp de opt săptămâni, ilustrându-şi caietul vişiniu cu imagini din volumul „Războiul nostru pentru neatârnare” al lui George Coşbuc. Scenariul se opreşte în momentul în care soţia lui Peneş îşi caută bărbatul printre răniţi şi este secerată de un glonte. „Jalea lui Peneş...”. Atât a mai apucat Liciu să scrie, înainte de a fi secerat de o nouă criză de rinichi. Operat din nou, în condiţii insuportabile, Liciu nu rezistă bolii şi, pe 1 aprilie 1912, trece în nefiinţă.

Sarcina terminării scenariului a fost preluată de către Aristide Demetriade care, în plus, a adnotat şi refăcut anumite scene din lucrarea lui Liciu. Munca marelui actor a fost colosală, numai prima scenă, spre exemplu, fiind rescrisă de şase ori pentru a corespunde viziunii artistice pe care şi-o dorea acesta. Caietul conţine schiţe, episoade care nu au mai apărut în film (fie datorită imprimării proaste, fie datorită jocului nesatisfăcător), precum şi indicaţii de continuitate, menite să lege scenele în urma montajului.

Totuşi, la 8 aprilie 1912, Demetriade se plângea lui Nottara că, în fierbinţeala lucrului, „nu se mai ţine seama de scenariu”. Din cauza aceasta, anumite scene au fost refăcute.

Constantin Nottara a dat o tuşă de echilibru scenariului, sfătuindu-l pe Demetriade să respecte întocmai adevărul istoric şi acţiunea din poeziile lui Alecsandri. Ca urmare a acestor îndemnuri, au fost eliminate morţile melodramatice sortite lui Peneş ori Rodicăi în primele variante ale scenariului.

[modifică] Regia

Ancheta din 1933 îl prezintă pe Grigore Brezeanu drept regizor al filmului, fără însă ca vreun document al epocii să susţină această teză. Cu toate acestea, ea a fost acceptată — de cele mai multe ori fără îndoieli — de către monografiile ulterioare.

Între hârtiile descoperite în 1985, Brezeanu nu figurează nicăieri ca regizor. Dimpotrivă, ele arată că Ar. Demetriade îşi asumase o bună parte din regie. În caietul vişiniu se observă că, în vreme ce Liciu nara acţiunea, Demetriade o transpune acum vizual, în cadru. Scenariul se transformă încet-încet în caiet de regie. În ultimă instanţă, Demetriade descoperă posibilităţile montajului alternativ, asumându-şi atât regizarea cât şi, ulterior, montarea fizică a acestor scene. Tot aceste documente, însă, arată că marele actor nu a avut controlul complet asupra filmului. Deseori, în caietele de regie apare notată sintagma „conform celor stabilite de domnii ofiţeri”. Se pare că greul reconstituirilor militare fusese lăsat cadrelor militare, unele scene din film purtând o pronunţată amprentă a exerciţiului de manevră. „Gazeta Ilustrată” îi prezintă chiar şi pe ofiţerii care au realizat aceste întreprinderi: „locotenent-colonelul Scărlătescu, căpitan Tomiţă Dumitrescu şi locotenent Aslan”. La reconstituirea scenelor de asalt au participat şi consultanţi, oameni care cu 35 de ani în urmă luptaseră pe front împotriva otomanilor.

Neveridicitatea anumitor scene — mai ales a celor în care nu a avut controlul acţiunii — l-au nemulţumit profund pe Demetriade, care îi scria lui Nottara: „...decât să am o necuviinţă, mai bine tac...”

Demetriade a creat însemnări de lucru, ce conţineau şi necesităţile filmării, pentru fiecare zi, din care s-au păstrat câteva. Astfel s-a putut reconstitui un calendar parţial al filmărilor: 8 aprilie — „Valea Plângerii”, 12 aprilie — un episod de bătălie, 13 aprilie — o scenă de spital:

„— Vineri 13 aprilie, ora 8 p.m
40 de soldaţi răniţi — cu bonete în cap albe.
8 paturi în baracă spital complete
4 doctori ţivili cu uniforma de spital
Regina şi opt doamne — la cap cu voal lung pe spate.
Pansamente, instrumente de chirurgie şi cele necesare unui spital. Feşile cu crucea roşie pentru braţe: 15
Peneş—Teodoru care moare în spital.”

[modifică] Imaginea

Istoricii cinematografului românesc au socotit că operatorul aparatului de filmat fusese francezul Franck Daniau-Johnston, fără a avea însă o dovadă materială a acestei presupuneri. Mai mult, s-a opinat că Grigore (mai apoi s-a spus că Iancu) Brezeanu, împreună cu Leon Popescu, s-ar fi deplasat la Paris, de unde s-au întors împreună cu operatorul Daniau-Johnston, două aparate de filmat sistem „Prevost”, o maşină de copiat şi alta de perforat.

În revista umoristică „Furnica”, din 12 aprilie 1912, George Ranetti a publicat un articol despre evenimentele de pe platoul de filmare de la Cotroceni. El relatează despre existenţa „unui francez adus din inima Parisului, care, în timpul acesta, învârteşte de foc manivela unui aparat fotografic, de parcă ar cânta cu flaşneta”, însă nu menţionează numele său. În 1925, Marcel Blossoms opina, pentru periodicul parizian „Ciné-Magazine”, că „francezul Damian a instalat laboratorul lui Leon Popescu”. Dar, tot în articol, recunoştea că informaţiile nu proveneau de la o sursă directă, ci tot din revista accea, care publicase cu câţiva ani mai înainte o fişă biografică a operatorului respectiv. Fie că acel Damian era o formă stâlcită a lui Daniau ori nu, dosarul unui conflict judiciar dintre Leon Popescu şi Daniau-Johnston arată că acesta din urmă fusese angajat, împreună cu monteuza Paula Cambon, după 24 ianuarie 1913, adică la 5 luni după premiera Independenţei României.

Istoricul de cinema Tudor Caranfil îşi pune întrebarea de ce Leon Popescu a suportat o costisitoare călătorie la Paris, împreună cu echipa de producţie şi montaj, când ar fi avut tehnica necesară la Bucureşti. De asemenea, el pune la îndoială călătoria lui Iancu Brezeanu în Franţa, căci aceasta ar fi intervenit la începutul stagiunii; în plus, marele actor se retrăsese din Societatea cinematografică înainte ca turnarea filmului să fi început.

În octombrie 1925, Nestor Cassavan îl combătea pe Blossoms în revista sa, „Cinema”, susţinând că francezul care realizase filmările fusese un anume Indigues. Ancheta din 1933 a avut alte surse de informare, dar l-a indicat drept operator tot pe Indigues (ortografiat greşit „Indiques”).

Deoarece documentele epocii nu indică vreun nume, părerile încă rămân împărţite între istorici.

Un fragment dintr-o scrisoare de la Paris a lui Ar. Demetriade către soţia sa, în care se spunea că multe scene au fost prost imprimate şi deci au ieşit în faza montajului, l-a făcut pe istoricul Tudor Caranfil să presupună că ar fi existat doi operatori, dintre care unul cu mai puţină pregătire.

Imaginile din film sunt "teatrale", fiecare cadru (mică subdiviziune a acţiunii filmului) reprezentând o succesiune continuă de imagini înregistrate în timpul unei singure reprize cuprinse între pornirea şi oprirea aparatului de filmat, nu există nici folosirea planurilor cinematografice şi datorită tehnicilor cunoscute la acea vreme, nici transfocare (travling optic). Încadratura (sau facerea cadrului) suferă uneori în selectarea şi delimitarea în spaţiu a zonei corespunzătoare a imaginii din film (în tabloul „Sfinţirea drapelelor” toată acţiunea se desfăşoară în partea stângă a imaginii), dar are şi elemente inspirate (la trecerea Vidinului, confruntarea de pe pod ce a fost surprinsă în partea superioară a imaginii, se reflectă artistic în apă). Mişcările tactice ale trupelor conferă planului secund o mobilitate permanentă, rezultând frumoase compoziţii de diagonală.

[modifică] Distribuţia

Schiţe de distribuţie fuseseră alcătuite încă de la începutul scrierii scenariului, de către Petre Liciu, acesta notând: „Peneş: T. Bulandra; Catrina: T. Barbu; moşul: I. Petrescu...”. Demetriade a realizat şi el câteva variante, în cele din urmă ajungând la cea finală. Datorită însemnărilor lui, s-au putut identifica anumiţi actori ce iniţial nu au fost recunoscuţi, sub măştile atât de veridice create de Pepi Machauer. Astfel, M. Vîrgolici a fost interpretul lui Ion C. Brătianu, C. Nedelcovici a fost gen. Manu, M. Ţancovici-Cosmin — col. Berindei, Gh. Melişeanu — col. Anghelescu, N. Bulandra — col. Cerchez, I. Merişescu^[8] — gen. Davilla. Alte distribuiri, care nu apar nici în însemnările lui Demetriade, rămân o enigmă (d. ex. col. Candiano-Popescu). Rolul domnitorului Carol I a fost luat de chiar Aristide Demetriade, iar doamna Elisabeta a fost jucată de către soţia acestuia, Constanţa. Constantin Nottara a primit rolul lui Osman Paşa. Pepi Machauer, priceputul machior al Teatrului Naţional^[9], l-a interpretat pe ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea.

Protagoniştii principali ai filmului, Peneş Curcanul şi soţia lui, Rodica, au fost interpretaţi de către Aurel Athanasescu şi Jeni Metaxa-Doro. Iniţial, aceste roluri fuseseră rezervate altor actori (Tony Bulandra şi T. Barbu, după cum dorea Liciu), dar probabil că aceştia nu fuseseră disponibili la momentul filmărilor. În cazul lui Peneş, documentele descoperite în 1985 menţionează, de mai multe ori, pe un anumit Teodoru: „Peneş-Teodoru care moare în spital”, etc. Motivul pentru care acesta era prezent în indicaţii a ridicat un mare semn de întrebare istoricului Tudor Caranfil. Singura explicaţie pe care a găsit-o a fost că, în scenele generale, unde Peneş este mai mult ghicit decât identificat, Teodoru l-ar fi dublat pe Athanasescu. Necesitatea unei asemenea fapte o găseşte într-una din precizările lui Ioan Massoff: în cursul anului 1912 Athanasescu se împuşcase din imprudenţă în plină scenă. Plecând de la premisa că pistoalele folosite în teatru au gloanţe oarbe, Caranfil se întreabă dacă acest incident nu s-a petrecut pe platoul de filmare. De asemenea, el menţionează că, la 24 februarie Athanasescu îl juca pe Laert, iar la 16 aprilie pe Chiriac din „O noapte furtunoasă” — ambele în timp ce filmul se turna din plin.

Distribuţia a fost completată de elita scenei româneşti, unii actori fiind chiar retraşi din viaţa artistică: Ion Niculescu (M. Kogălniceanu), Ion Dumitrescu (gen. Cernat), Constantin Orologea (gen. Todtleben), Tudor Popescu (adjutantul ţarului), Gheorghe Ciprian (moşul), Alexandru Mihalescu, Achile Popescu (doctori), Aristizza Romanescu, Agepsina Macri, Maria Ciucurescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu, Ecaterina Zimniceanu, Olimpia Bârsan, Nelly Santa, Angela Luncescu, Lulu Cruceanu (sătence sau surori de caritate). Însă, din cele aproximativ 50 de scene ale filmului, cele de prim-plan şi joc sunt mai puţin de 20, restul fiind secvenţe de bătălie, realizate cu figuraţie. Astfel, de cele mai multe ori, marii actori apăreau în scene episodice, ori în planuri generale: Nicolae Soreanu şi Vasile Toneanu erau flăcăi de ţară, iar Iancu Brezeanu un ţăran, în primele scene; Ar. Romanescu apărea într-un grup de doamne de la Crucea Roşie etc.

Scenele de luptă au avut ca protagonişti şi cadre militare (aproximativ 80.000 de oameni în total^[10]). Alte surse ale vremii menţionează şi aportul figuraţiei civile, anume articolul din revista umoristică „Furnica”.

[modifică] Filmările

Filmările au avut loc iniţial împrejurul Bucureştiului (la Cotroceni, Herăstrău, Ciurel, Bolintin, Băneasa, Otopeni etc.), apoi la Brăila şi Măcin (unde pionierii din armată au construit un pod peste Dunăre) şi în cele din urmă la Turnu Severin.

Primul tur de manivelă a fost dat în februarie 1912, filmarea fiind terminată în jurul datei de 20 mai. La 24 martie 1912, „Gazeta Ilustrată” îşi anunţa cititorii că „de vreo lună, pe platoul de la Otopeni se reprezintă luprele de la Griviţa şi Plevna”. În martie fusese filmată trecerea Dunării, la Măcin, iar la începutul lui aprilie, după nefericitul incident cu Liciu, se relua acţiunea, fiind filmate Valea plângerii şi chinurile răniţilor. Anterior acestei date a fost fixată pe peliculă întâlnirea dintre Osman Paşa şi Carol I, însă jocul actorilor nu a ieşit potrivit dorinţelor lui Demetriade. Drept urmare, secvenţa a fost refilmată în aprilie; totuşi a fost ulterior înlăturată la montaj.

O altă secvenţă „tăiată” la final a fost aceea în care Osman, după ce îi era înapoiată spada, pleca spre captivitate. Operatorul Eftimie Vasilescu povestea cum această scenă fusese filmată în faţa unei case din Bucureşti, pe unde treceau şi nişte şine de tramvai. Pentru a le camufla, strada a fost acoperită cu paie. Tudor Caranfil îşi pune întrebarea dacă acestea nu vor fi rămas vizibile totuşi, necesitând eliminarea scenei la montaj.

Una dintre anecdotele filmului îl vizează tot pe Osman-Nottara. Se spune că în momentul predării, Osman trebuia să rostească nişte cuvinte pline de amărăciune. Nottara a improvizat o turcă atât de expresivă, încât toţi actorii şi figuranţii au izbucnit în râs. Scena a trebuit să fie filmată din nou, într-o epocă în care „dubla” era un lucru neobişnuit.

Personajele lui Alecsandri aveau rolul de a cristaliza un joc cinematografic specific. Deşi unele gesturi sunt convenţionale, de operetă (spre exemplu, pentru a-şi exprima durerea în primele tablouri, Jeni Metaxa-Doro îşi duce mâna la inimă, apoi la tâmplă), anumite scene atrag atenţia prin jocul expresiv: aproape de finalul filmului, Peneş intră în cadru şchiopătând şi fiind susţinut de Rodica. Din cauza durerii, Athanasescu îngenunchiază, actul reprezentând totodată şi un tablou simbolic: o închinare în faţa altarului posterităţii.

Un rol important în filmări l-a avut Armata. Tablourile în care aceasta e prezentă (controlate de către ofiţeri şi nu de Demetriade) nu sunt întotdeauna printre cele mai reuşite. Pe lângă faptul că în multe e prezent exerciţiul de manevră militară (antagonic cu momentele agitate ale războiului), uneori ele înfăţişează şi elemente vizibil neveridice. Astfel, trebuind să captureze o santinelă, ostaşii români operau asupra unui manechin de poligon.

În opinia lui Tudor Caranfil, regizorul filmului a subapreciat importanţa repetiţiilor de dinaintea filmării. Astfel, figuraţia se prezintă slab, mulţi dintre componenţi uitându-se la cameră şi zâmbind în momentele cele mai dramatice ale acţiunii. Un reportaj din revista „Furnica” (ediţia 12 aprilie 1912) prezenta câteva evenimente din timpul filmărilor: „în goana mare, caii se năpustesc sforăind asupra «convoiului turcesc». Ba unii armăsari, neputând fi stăpâniţi la timp, s-au ridicat, nechezând, pe picioarele dinapoi, proptindu-se cu cele dinainte pe coviltirele căruţelor. Înspăimântaţi, «soldaţii turci» au rupt-o la fugă [...] Cărăuşii, cărora li se recomandase multă «rezistenţă», s-au risipit ca puii de găină, unii ascunzându-se pe sub căruţe, alţii căutând adăpost sub burţile cailor”. Eftimie Vasilescu, prezent la Măcin, a povestit o altă întâmplare legată de nestăpânirea suficientă a figuraţiei (fie ea chiar din rândurile soldaţilor). În tabloul în care armata turcă se retrage în dezordine peste râul Vidin trebuia ca anumiţi voluntari să sară «disperaţi» de pe pod, în apă. Din nefericire, prima încercare s-a soldat cu o accidentare, ostaşul respectiv sărind prea aproape de stâlpii podului. Alţi voluntari întârziau să apară iar soarele stătea să apună, spre disperarea regizorului şi a operatorului de imagini. Actorul Ion Merişescu, îmbrăcat în uniforma generalului Davilla, a avut însă prezenţa de spirit să-şi îmbărbăteze soldaţii: „nu vă fie teamă, vitejii mei! săriţi niţel mai la dreapta...” Aşa cum a fost ea păstrată, scena a ieşit în cele din urmă spectaculos.

Un tablou recent descoperit este cel al „Ostilităţilor”. În acesta se arată ofensiva cavaleriei române, surprinsă din spatele primei linii turceşti. După ce întâiul val de călăreţi este respins — unii dintre actori dovedind reale aptitudini pentru cascadoriile cu cai — al doilea val vine şi mai furtunos, măturând frontul turcilor. Următoarea scenă este legată logic prin montaj de cea precedentă: turcii rămaşi se adăpostesc în sat, fiind urmăriţi de cavaleria îndrăzneaţă. „Atacul, ca şi mişcarea mulţimilor sunt admirabil compuse”, remarcă Tudor Caranfil.

„Interioarele” au fost filmate în curtea Teatrului Liric, la lumina soarelui (pentru că nu-şi puteau permite reflectoare, ori acestea nu erau disponibile). Deşi pentru fundaluri au fost folosite decorurile de pânză pictată ale teatrului, ele apar veridice pe peliculă. Această constrângere materială a dat însă naştere şi la tablouri distonante. Spre exemplu, în scena consiliului de la Poradim, interiorul biuvacului princial este tapisat numai cu rafturi de cărţi.

Finalul filmului a fost căutat cu înfrigurare de către Demetriade, aşa cum se poate observa în scenariul său. Iniţial, dorea reprezentarea alegorică a României, descătuşată prin forţa armelor şi cu braţele ostaşilor. Totuşi, se pare că ideea finalului care există pe peliculă a venit din partea lui Grigore Brezeanu. La 10 mai 1912, acesta deschidea cinematograful de vară „Rex”, în care prezenta publicului, printre altele, şi „Serbarea de Zece Mai”. Tudor Caranfil o consideră drept soluţia cea mai economică şi mai neglijent filmată a producţiei. Astfel, ca o punte peste ani, la final era prezentată parada de 10 mai din Bucureşti.

Filmul fusese terminat la timp pentru plecarea în Franţa.

[modifică] „Rostirea”

O dată terminate filmările, pe 26 mai 1912 o echipă formată din Leon Popescu, Aristide Demetriade, Grigore Brezeanu, Vasile Toneanu şi Pascal Vidraşcu a plecat la Paris, în căutarea unei case cinematografice care să le developeze bobinele şi să le asigure condiţiile necesare montajului, inserării titlurilor şi verificării finale. Această etapă a producţiei a fost pe deplin conturată din scrisorile lui Ar. Demetriade trimise soţiei sale. Astfel, la 30 mai/12 iunie echipa vizitase casele „Gaumont”, „Lux” şi „Alter ego”, iar în ziua următoare casa „Pathé”. În cele din urmă au acceptat oferta casei „Alter Ego”, care pentru toate operaţiile de editare enumerate mai sus cerea 0,55 Fr/metru.

La 14 iunie^[11], Demetriade mărturiseşte că peste două zile speră să poată vedea tot pozitivul, pentru ca mai apoi să se poată apuca de montaj. Într-adevăr, la 7/20 iunie, actorul scrie fericit că „în sfârşit am terminat cu rostirea scenariului. Am aranjat şi lipit scenă cu scenă şi le-am pus titlurile aşa cum trebuia, ca să poată înţelege toată lumea. [...] După sfaturile tuturor, am redus lungimea la vreo 2.000 de metri. Am fost siliţi şi de faptul că multe erau rău imprimate”. Se cunosc doar câteva scene filmate care nu se află în varianta finală a filmului, ele fiind enumerate şi descrise mai sus. A doua zi, Leon Popescu a plecat cu acea primă copie în ţară, iar echipa rămasă la Paris a fost vizitată de către o delegaţie rusească. Aceştia au solicitat 20 de copii a 1.500 de metri fiecare, oferind 2,50 Fr/metru. Demetriade a pregătit o listă de montaj („La bande spéciale pour la Russie”) în care sunt incluse toate tablourile filmului cu metrajele corespunzătoare şi, pentru a reduce lungimea, a marcat cu X scenele menite spre ştergere. Negocierile au durat vreo opt zile (în mare parte pentru că nu aveau ce să le arate deocamdată) dar, neprimind de la Bucureşti acceptul lui Popescu, Demetriade se vede nevoit să îi refuze pe ruşi.

În această vreme, Demetriade şi echipa lucrează la varianta filmului pentru străinătate, ce trebuia să aibă între 1.000 şi 1.200 m. Sunt trimise telegrame către reprezentanţi străini, pentru a-i invita să cumpere copii. De data aceasta, însă, lucrul nu mai merge atât de uşor ca în cazul primului exemplar. La 16/29 iunie Demetriade mărturiseşte cu necaz că a stat toată ziua singur să lucreze, titlurile fiind puse anapoda. A doua zi situaţia nu era mai îmbucurătoare, actorul exclamând exasperat: „cu filmul nu cred că mai terminăm!”.

Oferte tentante au mai primit şi din partea casei Pathé, care solicitase iniţial 25 de exemplare a 1.500 metri bucata, cu preţul de 3,25 Fr/metru, iar ulterior doar 15 bucăţi la 3 Fr/metru. Demetriade se lovea de tărăgănările casei „Alter Ego” şi răspunsul tranşant al lui Leon Popescu: „se tratează la Bucureşti!”.

Pusă în imposibilitatea de a vinde un exemplar măcar, echipa se vede nevoită să se întoarcă în ţară. Grigore Brezeanu face un ocol prin Berlin, iar Aristide Demetriade se îndreaptă, extenuat şi dezamăgit, spre băile de la Lamalou.

Istoricul Tudor Caranfil remarcă plasticitatea termenului pur românesc „rostire”, regretând faptul că acesta a fost uitat pentru a fi înlocuit ulterior cu împrumutul franţuzesc „montaj”.

[modifică] Premiera

Înainte de premiera oficială, filmul a fost proiectat de trei ori în ţară. Prima dată s-a întâmplat cu câteva zile înainte de 3 iulie, pentru societarii ce nu fuseseră la Paris. Nicolae Soreanu s-a declarat foarte mulţumit de calitatea filmării „interioarelor”, păstrându-se rezervat în ceea ce priveşte exterioarele. Cea de-a doua proiecţe s-a desfăşurat la Castelul Peleş, special pentru familia regală, în ziua de 17/30 iulie. Ultima avanpremieră a avut loc la 30 august, Leon Popescu invitând la ea „pe toţi ofiţerii garnizoanei, pe d. prefect al Capitalei, pe d. prefect al Poliţiei şi întregul batalion de vânători [...] care aniversau, în acea zi, luarea Griviţei”. Operatorul Eftimie Vasilescu îşi aminteşte că acest ultim spectacol a beneficiat şi de o reprezentaţie sonoră, fiind adusă fanfara regimentului II Vânători, două tobe, douăzeci de soldaţi cu arme şi cartuşe oarbe, precum şi un ofiţer comandând o companie ce avea rolul să strige „Uraaa!” la fiecare asalt. Aceştia au fost plasaţi în spatele ecranului cinematografic, „stârnind un efect impresionant”.

Premiera a avut loc la 1 septembrie 1912, la cinematograful Eforiei din Bucureşti. Deşi acest spectacol nu a mai avut parte de aceeaşi coregrafie sonoră („doar un clavir şi câteva flaşnete”), succesul la public a fost triumfal, după cum observă toate sursele vremii. Filmul a rulat neîntrerupt 22 de zile la acelaşi cinematograf. Ulterior, a fost prezent pe afiş o săptămână la „Castelul cu Flori”, după care a fost rechemat la „Eforie”. Mai apoi a rulat şi la „Gloria”. În martie 1913, filmul a fost relansat la cinema „Rahova”, cu muzică militară, apoi a continuat să ruleze la „Basarab” şi „Marconi”. În aprilie acelaşi an trecea iarăşi în centru, la „Grădina Blanduziei”. Ulterior, a mai rulat la „Arenele Romane” şi la „Gioconda”. În vara lui 1914 îl găsim la cinema „Palace”. Pentru a prezenta filmul publicului, Leon Popescu a tipărit o broşură bogat ilustrată, totalizând 16 pagini. Aceasta era realizată în spiritul epocii, în care doar numele producătorului conta la public. Restul echipei era menţionată în două rânduri: „executat cu concursul Armatei Române şi al Artiştilor Teatrului Naţional din Bucureşti”. Momentele esenţiale ale filmului erau prezente în program alături de data exactă la care acestea avuseseră loc, în 1877.

Aprecierile criticilor au fost şi ele unanim pozitive la început: „o grandioasă înviere a unei pagini de istorie”, „operă de patriotism luminat” etc. Cronicarul ziarului „Adevĕrul” nota în 3 septembrie: „am convingerea că filmul Independenţei va sluji României, făcând lumii din ambele continente un curs emoţionant al istoriei Renaşterii noastre la viaţa de stat liber şi de factor însemnat în politica din Balcani”. Ulterior, criticile au adopat un ton mai rezervat, filmul fiind reevaluat după ce trecuse puterea primei impresii. În ziare precum „Viitorul”, sunt subliniate minusurile filmului: figuraţia neconvingătoare, şarjele reduse la 10-20 de călăreţi, morţii care învie doar pentru a muri din nou, după ce se feresc din calea cavaleriei.

Toţi istoricii de astăzi sunt unanimi în a considera că este uimitor ce s-a putut realiza în acele condiţii. Trebuie subliniată lipsa aproape totală a experienţei, ţinând cont că doar Grigore Brezeanu şi Ar. Demetriade au mai avut contacte anterioare cu producţia de film — însă şi acesta cinematografieri de piese de teatru şi feerii pentru proiecţie teatrală. De asemenea, nici una dintre producţiile străine nu se îndreptase înspre direcţia apucată de ei.

Cu toate acestea, succesul covârşitor la public a arătat că realizarea merită o notă bună, fiind făcută cum s-a putut mai bine în condiţiile date. Succes a cunoscut şi peste munţi, la românii ungureni, şi în străinătate.

[modifică] Reacţiile în provinciile româneşti din Imperiul Austro-Ungar

În 1913, filmul de două ore a fost achiziţionat de către casa de filme „Apollo” din Budapesta. Aceasta l-a distribuit şi în principalele oraşe din Banat şi Transilvania, traducând şi răspândind totodată programul de 16 pagini al lui Leon Popescu. Relatările ziariştilor locali surprind reacţia românilor: „de mult nu s-a mai pomenit la noi, românii ungureni, un entuziasm ca cel ce s-a ridicat prin reprezentaţiile filmului...”^[12] „În aceste două zile a dat publicul năvală asupra teatrului Olympia, având loc, la zi, 4 - 5 reprezentaţii. Mai ales marţi, fiind şi zi de târg, au venit şi mulţi săteni cari, desigur, au dus acasă la ai lor vestea minunei ce au văzut.”^[13]. Din Braşov, Petra Popescu scria că, pe lângă succesul pe care l-a avut producţia, „cu filmul acesta facem mai mult decât zece volume în popor. E un delir la reprezentaţie...”.

Mai mult chiar, Manuela Gheorghiu relatează într-un studiu al său^[14] că „s-a întâmplat ca elanul transilvănenilor să se transforme la ieşirea din sălile de cinema în adevărate manifestaţii de stradă.”

[modifică] Reacţiile din străinătate

Casa de producţie „Alter Ego” a realizat, în iunie-iulie 1912, mai multe vizionări de presă. Un publicist francez specializat în cinematografie, nota că toţi realizatorii „au adus în arta de a grupa grafic, o măiestrie demnă de marii maeştri ai studiourilor noastre, în special în reconstituirea luptelor din jurul Griviţei şi ale Plevnei...”. Cronicarul revistei franceze „Ciné-Journal” scria în 29 iunie 1912 despre cinematograf că „cel mai frumos exemplu al nobilelor sale virtuţi se afirmă cu o operă prodigioasă realizată în România de artiştii şi regizorii Societăţii Filmelor de Artă din Bucureşti”, iar „Le Figaro” nota în aceeaşi perioadă că „producţia este ameţitoare, marcând o epocă în cinematografie”.

După premieră, filmul — acum doar de 1.500 m — a rulat şi la Budapesta, Viena şi Paris. După Georges Sadoul, Leon Popescu a realizat o mare publicitate acestuia şi în Anglia. Astfel, filmul a repurtat succes în Europa Centrală, fiind interzis însă în Italia (conform lui Tudor Caranfil). Însă, în lucrarea sa, Manuela Gheorghiu-Cernat menţionează că filmul a rulat şi în Italia, alături de Austria, Germania, Rusia, Ungaria şi Franţa.

[modifică] Urmări

După ce echipa plecată la Paris a terminat montajul filmului, Popescu profită de lipsa temporară a lui Nottara, Demetriade şi Gr. Brezeanu din Bucureşti, şi le propune lui Soreanu şi Toneanu răscumpărarea drepturilor totale asupra filmului. În schimb, le oferea fiecăruia 15.000 de lei. La discuţie a participat şi generalul Aslan, fie doar în calitate de arbitru, fie şi de părtaş la venituri. Constanţa Demetriade îi scria soţului pe 3/16 iulie despre acceptul celor doi, spunând că motivul principal al lui Toneanu fusese acela că „nu are cine să se ocupe cu exploatarea filmului în provincie, fiind cu toţii prinşi la teatru”. În plus, dialogul purtat între Soreanu şi Popescu se desfăşurase pe un ton intolerabil, ce făcea imposibilă continuarea unei colaborări. În aceeaşi zi, Demetriade telegrafia la Bucureşti că primeşte cei 15.000 cu condiţia ca toţi să fie „degajaţi de partea Liciu”. În scurtă vreme, Leon Popescu devenea proprietar peste film, singura problemă având-o ulterior cu Pascal Vidraşcu, aşa cum am văzut mai sus.

Casa Regală a recunoscut meritele şi succesul lui Gr. Brezeanu, conferindu-i acestuia medalia Bene-Merenti, clasa a II-a^[15]. Ar. Demetriade, P. Liciu şi N. Soreanu fuseseră decoraţi şi ei în 1910 cu aceeaşi medalie, dar cu o clasă superioară.

Filantropia imprevizibilă a lui Leon Popescu îl făcuse pe acesta să acorde lui Vasile Toneanu, drept recompensă pentru efortul depus în realizarea filmului, un inel de aur masiv. Acesta avea gravată pe el stema ţării şi legenda „Film de Artă Român + Leon Popescu”. Constanţa Demetriade primise în schimb un medalion de argint încrustat cu safir, ce avea scris pe o parte „Patria” (cu urmarea subînţeleasă „recunoscătoare”), iar pe cealaltă „Muma Răniţilor — Societatea Leon Popescu”.

[modifică] Epilog

În urma descoperirilor făcute în 1985 şi a interpretării lor, Tudor Caranfil concluziona despre rolul lui Aristide Demetriade în realizarea filmului: „se dăruise timp de aproape un an creaţiei filmului, îi scrisese scenariul, se frământase în căutarea unor idei şi soluţii, se zbătuse pentru a obţine necesarul filmărilor, dusese o bună parte din povara regiei până în faza finisării la montaj, se luptase — exasperat de inerţia şi suspiciunea lui Leon Popescu — pentru a difuza peste hotare mărturia gloriei faptelor de arme a poporului său şi artei actorilor români”. Avea să se mai dedice doar unor proiecte cinematografice de anvergură mai mică, în 1913: feeria „Scheci cu Jack Bill” şi filmul de succes în epocă „Oţelul răzbună”.

Grigore Brezeanu avea idealuri mari: „visul meu ar fi să întemeiez o casă mare de filme. M-am încredinţat însă că aceasta e imposibil”. În următorii doi ani nu a renunţat însă la cinematograf, fie deschizând cinematografe sau perfecţionându-le tehnica, fie realizând câteva documentare despre România.

Leon Popescu a continuat producţia de filme, în 1913 realizând cel puţin 12 titluri cu echipa Marioarei Voiculescu, în paralel cu jurnale periodice de ştiri. El vroia „a face o editură de filme româneşti lucrate după scenarii româneşti [...], a deschide un nou teren de muncă şi manifestare pentru artiştii noştri...”. Îşi dotase Teatrul Liric cu un studio şi un cu laborator având aparatură modernă şi oameni pricepuţi în meserie, aduşi din străinătate. Strânsese actori şi scriitori de primă mână în jurul lui: Marioara Voiculescu, Gh. Storin, Ion Manolescu, Liviu Rebreanu, Emil Gîrleanu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, N. D. Cocea, Mihail Sorbul. Dar, cu excepţia „Cetăţii Neamţului” (lansat în 1914), restul filmelor au fost sortite eşecului. Mai multe surse de epocă^[16] sugerează că refuzul angajării unui regizor profesionist a dăunat foarte mult acestei întreprinderi. În 1917, la Teatrul Liric, izbucneşte un incendiu — gurile rele spun că focul a fost pus de mâna lui Popescu, nebun deja — care îi distruge acestuia toate peliculele filmate, cu excepţia unei copii a „Independenţei României”. Graţie acestui fapt au supravieţuit pe peliculă şi prin ea forţele creatoare ale unor artişti de mare clasă.

[modifică] Film despre film...

Acest articol este de actualitate. Informaţiile se pot schimba rapid odată cu desfăşurarea evenimentelor.

La 6 iulie 2006, regizorul Nae Caranfil (fiul lui Tudor Caranfil) a dat „primul tur de manivelă” filmului său „Restul e tăcere”. În acesta sunt istorisite peripeţiile actorilor TNB legate de realizarea filmului, prin împletirea documentelor de epocă cu ficţiunea. Filmul beneficiază de un buget record pentru ultimii 25 de ani în România, anume 2,4 milioane de euro, fiind de fapt un proiect vechi de 13 ani al lui Caranfil. Conform spuselor regizorului^[17], cartea din 1988 a tatălui său l-a introdus în atmosfera Bucureştiului acelor ani: „Ce vremuri! Un enfant prodige de 19 ani, care amestecă frustrări şi orgolii într-un proiect cinematografic de o ambiţie gigantescă, invers proporţională cu statura lui! Un «producător» mesianic şi vizionar care conversează direct cu Dumnezeu [...]! Ce vremuri”. Este de remarcat că în pofida informaţiilor documentate din acea carte, Caranfil propagă la rându-i mitul „Grigore Brezeanu - regizor şi scenarist”.

Filmul îi are ca protagonişti principali pe Marius Florea Vizante (Gr. Brezeanu), Ovidiu Niculescu (L. Popescu), Ioana Bulcă (Ar. Romanescu), Radu Bânzaru, Valentin Popescu (Catargiu), Silviu Biriş (Raoul), Florin Zamfirescu şi Nicu Mihoc (Anton V.).

În martie 2007, peliculei i s-a realizat mixajul sonor la Hollywood, după care a revenit în ţară pentru ultimul montaj. Producţia este programată a apărea pe marile ecrane în toamna lui 2007.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Caranfil, Tudor – „În căutarea filmului pierdut”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988
• Caranfil, Tudor – „Vârstele peliculei”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984
• Căliman, Călin – „Istoria filmului românesc 1897 - 2000”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000
• Gheorghiu-Cernat, Manuela – „Filmul şi armele”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983
• Mihail, Jean – „Filmul românesc de altădată”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1967
• *** – „Contribuţii la istoria cinematografiei în România. 1896 * 1948”, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971

[modifică] Vezi şi

• Filmul românesc
• Listă cu filmele artistice româneşti din perioada 1911-1947
• Războiul de Independenţă (1877-1878)

Filme anterioare	Independenţa României (1912)	Filme ulterioare
Amor fatal (1911) Înşir'te mărgărite (1911)		Scheci cu Jack Bill (1913) Oţelul răzbună (1913)

[modifică] Legături externe

• Fragment din film aflat pe site-ul A.N.F.
• Filmul pe IMDB

Restul e tăcere

• Articol „Maxim”
• Articol „Cotidianul” 07.07.2006
• Articol „Cotidianul” 30.11.2006
• Articol „Viva”

---