Istoria limbii române în Republica Moldova

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria „limbii moldoveneşti” se referă la istoria limbii române în regiunile istorice şi politice Basarabia şi Transnistria, (unde poartă în mod oficial numele de „limba moldovenească”).

[modifică] Situaţia limbii vorbite în Moldova înainte de 1812

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca "Duce al Moldovei" printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii "au aceleaşi limbă şi obiceiuri"^[1]. Trimiteri la o aşa-numită "limbă moldovenească" pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc "moldoveni", ei îşi numesc limba "românească", nu moldovenească.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceiaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

[modifică] Rusificarea limbii în Basarabia ocupată de Imperiul Rus

În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a foat acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.

Gradual, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.^[2]

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatoriu de studiu, (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: "elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri".^[2]

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz "Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia" deoarece "în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale".^[2]

[modifică] Statutul limbii moldoveneşti în timpul stăpânirii ruseşti

Situaţia lingvistică din Basarabia din 1812 până în 1918 a evoluat de la bilingvism până la impunerea unei singure limbi oficiale – limba rusă. Limba rusă a căpatat statut de singură limbă oficială, în timp ce limba română era limba majorităţii populaţiei. Evoluţia acestei situaţii şi inventarea noii limbi moldoveneşti poate fi împărţită în cinci perioade.^[3]

[modifică] Prima fază: 1812 – 1828

Perioada 1812 – 1828 a fost una de bilingvism funcţional. Deşi limba rusă avea o poziţie privilegiată, limba română era folosită în special în domeniile administraţiei publice, învăţământului public (în special cel religios) şi culturii. În anii care au urmat imediat anexării Basarabiei, păstrarea limbii şi obiceiurilor naţionale deveniseră foarte importante. La Seminarul teologic din Chişinău, deschis în 1813, a fost publicată o gramatică a limbii române, iar imprimeriile din Chişinău au început tipărirea de carte religioasă în limba română.^[3]

[modifică] A doua fază: 1828 – 1843

Perioada 1828 –1843 a fost una a bilingvismului parţial diglosic. În această perioadă, a fost interzisă folosirea limbii române în administraţie. Româna a fost exclusă din codul civil, dar a continuat să fie folosită în învăţământ, dar numai ca un subiect separat. Au fost publicate manuale bilingve, aşa cum a fost gramatica româno-rusă Bucoavne a lui Iacob Ghinculov. Cărţile religioase şi predicile de duminică din biserici au rămas singurele forme de manifestare publică a limbii române. Până în 1843, înlocuirea limbii române din administraţie a fost completă. ^[3]

[modifică] A treia fază: 1843 – 1871

Perioada dintre 1843 şi 1871 a fost aceea a asimilării. Limba română a mai continuat să fie obiect de studiu până în 1866 la "Liceul regional", până în 1867 la "Seminarul teologic" şi până în 1871 în şcolile primare din teritoriu. După acest moment, studierea limbii române a fost interzisă prin lege. ^[3]

[modifică] A patra fază: 1871 – 1905

Perioada 1871 – 1905 a fost una de monoglotism oficial în rusă. Orice folosire publică a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă. Româna a continuat să fie folosită doar în familie şi între prieteni. Aceasta a fost una dintre perioadele cu cel mai înalt grad de asimilare din Imperiul Rus. În 1872, Pavel Lebedev a ordonat ca toate documentele bisericeşti să fie scrise exclusiv în limba rusă, iar, în 1882, tiparniţa bisericească din Chişinău a fost închisă din ordinul Sfântului Sinod. ^[3]

[modifică] A cincea fază: 1905 – 1917

Perioada 1905 – 1917 a fost una a creşterii conflictelor lingvistice, apărute odată ce redeşteptarea conştiinţei naţionale româneşti. În 1905 şi 1906 zemstvele basarabene au cerut reintroducerea limbii române ca "limbă obligatorie de studiu" şi "libertatea de studiere în limba maternă (română)". În acelaşi timp, au început să apară primele ziare în limba română: Basarabia (1906), Viaţa Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul (1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). Din 1913, Sfântul Sinod a permis "bisericilor din Basarabia să folosească limba română". ^[3]

Limbă moldovenească a fost o inveţie a acestor timpuri, scopul statului ţarist fiind acela al creării unei limbi care să se deosebească cel puţin prin nume de limba română. Cu toate acestea, Ştefan Margeală, care publica în 1827 un dicţionar biligv, afirma în prefaţă că lucrarea sa doreşte "să ofere celor 800.000 de români care trăiesc în Basarabia,... ca şi milioanelor de români care trăiesc de cealaltă parte a Prutului, posibilitatea cunoaşterii limbii ruse şi, de asemenea, fiind destinată ruşilor care doresc să studieze limba română". În 1865, Ioan Doncev, în prefaţa abecedarului său şi a manualului de gramatică, afirma că moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuşi, după această dată, termenul "limba română" apare numai sporadic în corespondenţa autorităţilor şcolare. În mod gradual, limba moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba vorbită de majoritatea populaţiei băştinaşe. Această situaţie s-a dovedit folositoare pentru cei care doreau o separaţie culturală a Basarabiei de România. Deşi se referă la o altă perioadă istorică (cea de după 1991), afirmaţia lui Kl. Heitmann este valabilă şi pentru ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul celui de-al XX-lea: "Teoria a două limbi – română şi moldovenească – a servit atât la Moscova, cât şi la Chişinău, pentru combaterea veleităţilor naţionaliste ale Republicii Moldova, fiind în fapt o acţiune împotriva naţionalismului românesc". (Heitmann, 1965). Obiectivele ale politicii lingvistice ruseşti în Basarabia s-a schimbat de la interzicerea limbii române la dialectizarea ei. A. Arţimovici, un funcţionar superior al Departamentului Educaţiei cu sediul la Odessa, scria într-o scrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice ( 11 februarie 1863): "Opinia mea este că va fi greu de oprit populaţia românească din Basarabia să folosească limba din principatele învecinate, unde populaţia românească concentrată poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă. Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să creeze un nou dialect in Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şi Valahia... părinţii nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod curent". Deşi anumiţi oficiali, asemeni lui Arţimovici, şi-au dat seamă că dezvoltarea unui dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va fi niciodată o încercare încununată de succes, cei mai mulţi funcţionari guvernamentali ţarişti,"urărind ţelul îndeplinirii politicii guvernului, au numit în mod tendenţios limba majoritară moldovenească, chiar şi in contextele în care română se folosise întotdeauna până atunci". ^[3]

[modifică] Începuturile limbii moldoveneşti

Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească, (1924 – 1940), care este azi în cea mai mare parte regăsită în Transnistria.

Teritoriul Basarabiei, care formează cea mai mare parte a Republicii Moldova din zilele noastre, şi care reprezintă partea estică a regiunii istorice a Principatului Moldova, a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 şi a rămas sub stăpânirea ruşilor până în 1917. În 1918, Basarabia s-a unit cu România.

În Uniunea Sovietică, autorităţile comuniste au luat în 1924 iniţiativa creării RSSA Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainiene. Autorităţile au proclamat că limba vorbită de moldoveni este "limba moldovenească", după cum pare, pentru a da regiunii o identitate separată de cea română. ^[4] Alfabetul latin, care fusese folosit pentru scrierea limbii în ultimii 80 de ani a fost înlocuit cu o versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus. Justificarea autorităţilor a fost aceea că, în urmă cu 80 de ani, limba fusese scrisă cu alfabetul chirilic. (Vedeţi şi: alfabetul moldovenesc).

După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânire rusească, refugierea unei părţi a populaţiei băştinaşe în România, deportările etnicilor români din Basarabia şi încurajarea aşezării în noua republică sovietică a cetăţenilor din restul URSS-ului, a făcut ca în RSS Moldovenească să apară mari comunităţi de rusofoni. În perioada sovietică, moldovenii au fost încurajaţi să înveţe limba rusă ca premisă obligatorie pentru accesul la învăţământul superior, la un statut social şi politic superior. Toate aceste acţiuni au dus la proliferarea împrumuturilor lingvistice ruseşti în limba băştinaşilor.

[modifică] Românizatorii şi originaliştii

În perioada de existenţă a RSSA Moldoveneşti a existat o dispută între suporterii – "românizatorii" sau "româniştii" – şi oponenţii – "originaliştii" – convergenţei limbilor moldoveneşti şi române.

În particular, originaliştii încercau să pună bazele unei limbi literare moldoveneşti bazate pe graiul local. Au fost create neologisme pentru acoperirea articolelor tehnice pentru care limba locală nu avea echivalente. Ca urmare, textele ştiinţifice, de exemplu din botanică sau fizică, au devenit de neînţeles pentru neiniţiaţi.

În februarie 1932, comuniştii moldoveni au primit sarcina din partea Partidului Comunist Ucrainian să schimbe grafia limbii moldoveneşti astfel încât să se folosească alfabetul latin. Aceasta era o parte a unei mai vaste campanii în URSS, care urmărea latinizarea alfabetelor limbilor naţionalităţilor mai puţin numeroase. Acţiunea se baza pe teoria lingvistului sovietic Nicolai Marr, care postula convergenţa către o singură limbă mondială, care trebuia să fie limba societăţii fără clase – comunismul. Această directivă a fost sabotată pasiv de "originalişti", până când Stanislav Kosior (Secretar General al Partidului Comunist Ucrainian) şi o delegaţie de comunişti moldoveni au fost primiţi de Stalin – unde, după cum se afirmă, s-a insitat pe o mai rapidă latinizare, cu scopul suprem al convergenţei culturilor moldoveneşti şi română, care urmărea ca, într-un viitor apropiat, Moldova şi România să fie unite, evident sub domnia sovietică. Totuşi, rezistenţa la românizare a persistat şi, după 1933, un număr de "originalişti" reprezentativi au fost întamniţaţi, cărţile lor distruse, iar neologismele inventate de ei, interzise.

După Plenara CC al PC al URSS din februarie-martie 1937, care a exacerbat epurările staliniste, atât romanizatorii, cât şi originaliştii au fost declaraţi "spioni imperialişti": primii ca"agenţi ai României boiereşti" ("Боярская Румыния"), iar cei din urmă datorită sabotării latinizării alfabetului.

In februarie 1938, comuniştii moldoveni au emis o declaraţie prin care treceau încă o dată modul de scriere la alfabeltul chirilic, această declaraţie fiind oficializată printr-o lege a republicii autonome. Motivul invocat de această dată a fost acela că latinizarea a fost folosită de "elementele burghezo - naţionaliste" pentru "îndepărtarea populaţiei moldoveneşti de cele ucrainiene şi ruse, cu scopul final al separării Moldovei Sovietice de URSS".

[modifică] Limba moldovenească în RSS Moldovenească

În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat URSS-ul, ca parte a Planului Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944 şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991.

În 1956, în timpul reabilitării victimelor represiunilor staliniste, a fost făcut un raport special cu privire la statutul limbii moldoveneşti, prin care se afirma că discuţiile dintre romanizatori şi originalişti din deceniul al patrulea au fost în mare parte neştiinţifice, de vreme ce în republică erau foarte puţini lingvişti, iar gramatica şi vocabularul de bază al limbilor literare română şi moldovenească erau practic identice, în timp ce diferenţele erau neesenţiale. Planul de convergenţă al limbilor română şi moldovenească a fost aprobat încă o dată, în substrat fiind situaţia din Republica Populară Română.

Cu toate acestea, ultimul plan nu a fost pus niciodată în practică. Mai mult, pentru a justifica ocuparea Basarabiei, teoriile eliberării poporului moldovenesc de sub jugul otoman de către ruşi, a trădării naţionale a burghezo-moşierimii moldovene reprezentate în Sfatul Ţării, care a proclamat Unirea din 1918, a ocupaţiei româneşti, ca şi teoria aberantă a existenţei a încă unui popor neolatin în răsăritul Europei (ceea ce ar fi implicat existenţa a încă unei limbi romanice – limba moldovenească), născut prin romanizarea separată a dacilor şi a geţilor, au fost ridicate la rang de politică oficială în RSS Moldovenească.

Diferiţi reprezentanţi ai lumii ştiinţifice sovietice, istorici sau lingvişti, s-au străduit în cadrul unor diferite întâlniri internaţionale să obţină recunoaşterea teoriilor desnaţionalizatoare.

[modifică] Revenirea la grafia latină

În 1989, versiunea din acel moment al alfabetului român a fost proclamată alfabet oficial în RSS Moldovenească, unde limba oficială se numea în continuare moldovenească.

După proclamarea independenţei Moldovei din 1991, "româna" a fost proclamată limbă oficială, (alături de alte simboluri oficiale de inspiraţie românească: imnul naţional Deşteaptă-te, române!, steagul tricolor albastru-galben-roşu, stema naţională), pentru ca, în 1994, prin noua constituţie să se revină la denumire oficială din perioada sovietică, aceea de "limbă moldovenească".

Când în 1992, Academia Română a schimbat unilateral ortografia oficială a limbii române, Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei nu a făcut schimbări asemănătoare.

În 1996, o încercare a preşedintelui Mircea Snegur de schimbare a numelui limbii oficiale în "română" a fost respinsă de Parlamentul moldovenesc, sub motivul că ar încuraja expansionismul românesc.

În 2002, o încercare a guvernului de la Chişinău de a acorda limbii ruse statutul de a doua limbă oficială şi de obiect obligatoriu de studiu în şcoli a provocat un val de indignare populară în capitală şi în numeroase localităţi ale republicii. În faţa valului de proteste, s-a renunţat la această hotărâre.

În 2003, a apărut la Chişinău un Dicţionar Moldovenesc-Românesc al cărui autor, Vasile Stati, relua practic multe dintre teoriile lingvistice sovietice. Lingviştii Academiei Române au demonstrat că toate cuvintele moldoveneşti din dicţionar sunt şi cuvinte româneşti, iar cele câteva care nu-şi au corespondent sunt neologisme rezultate în urma rusificării. La Chişinău, preşedintele Academiei Moldovei, Ion Bărbuţă, a descris dicţionarul ca pe "o absurditate, servind interease politice". Stati, a acuzat pe membrii celor două academii naţionale de promovarea "colonialismului românesc".

La recensământul din 2004, presa a afirmat că două treimi din populaţia moldovenească a republicii a declarat că limba lor maternâ este "româna", iar o treime - "moldoveneasca", acesta fiind motivul pentru care rezultatele oficiale ale recensământului oficial au întârziat să fie publicate.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Grenoble, Lenore A (2003) Language Policy in the Soviet Union, Springer Science and Business Media, ISBN 1402012985
• Grigore Ureche. Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă
• Miron Costin. De neamul moldovenilor
• Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldaviae
• M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor - Istoria României. Ed. Corint, 2004, ISBN 973-653-514-2