Jean-Honoré Fragonard
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jean-Honoré Fragonard (n. 5 aprilie 1732, Grasse - d. 22 august 1806, Paris) a fost un pictor francez, reprezentant al stilului rococo din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Totuşi, deoarece a creat în toate stilurile epocii, nu poate fi perfect încadrat într-un anumit curent. Fragonard a fost un pictor al scenelor de dragoste subtile şi frivole în genul "fêtes galantes", abordând teme îndrăzneţe, care nu dăunează totuşi înţelegerii caracterului inovator al creaţiei artistului. Când pictează portrete, impresionează prin îndemânarea extraordinară, iar tablourile sale cu teme istorice uimesc pe reprezentanţii neoclasicismului academic.
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi Opera
Jean-Honoré Fragonard s-a născut la 5 aprilie 1732 în orăşelul Grasse din sudul Franţei. Numele "Fragonard" este de provenienţă italiană, unul din strămoşii pictorului fiind originar din Milano. La vârsta de 6 ani, în 1738 familia viitorului pictor se stabileşte la Paris. După o practică de scurtă durată în cancelaria unui notar, unde îşi petrecea timpul mai mult desenând, părinţii se hotărăsc să-l prezinte în atelierul unuia din pictorii cunoscuţi ai epocii. Este iniţiat în cunoştinţele fundamentale ale desenului şi picturii de către Jean Siméon Chardin, apoi este primit în atelierul lui François Boucher, unul din pictorii cei mai preţuiţi din Paris la vremea respectivă. Boucher îi încredinţează lui Fragonard pregătirea cartoanelor de tapiserii pentru manufacturile din Gobelins şi îl susţine la concursul pentru "Marele Premiu" oferit de Académie des Beaux-Arts. Fragonard obţine "Prix de Rome" în 1752 şi intră în şcoala regală de pictură condusă de Carle Van Loo. Patru ani mai târziu ajunge la Roma unde, în afară de lucrările cerute de Academie, execută numeroase copii după operele maeştrilor italieni din bisericile şi palatele oraşului, dar şi tablouri după natură. În vara anului 1761 întreprinde o călătorie prin mai multe oraşe din nordul Italei, printre care Siena, Florenţa, Bologna, Veneţia, însoţit de protectorul său, abatele de Saint-Non.
La întoarcerea în Franţa, Fragonard era deja un pictor desăvârşit. În anul 1765, reuşeşte să treacă de prima etapă care-l desparte de titlul de membru al Academiei de Beaux Arts, prezentând tabloul Corésus et Callirhoé, o compoziţie de dimensiuni mari, în care se simte efortul şi dorinţa de a picta un tablou istoric după regulile academice prestabilite. Plictisit însă să aştepte apartenenţa definitivă şi de stilul "academic", renunţă la o carieră oficială şi se orientează către un gen frivol şi erotic cu mare acceptanţă la marele public, care îi asigură şi o independenţă materială. Pe 17 iunie 1769 se căsătoreşte cu Marie-Anne Gérard, fiica unui producător de parfumuri din Grasse. Tabloul Leagănul (1767) este replica unei compoziţii mai vechi (1752), plină de farmec, în care, în jocul aparent nevinovat, se strecoară impulsiuni senzoriale tulburătoare, operă realizată pe vremea când Fragonard lucra în atelierul lui Boucher. De data aceasta, în mijlocul unei vegetaţii abundente şi proapete, o tânără femeie îl incită pe bărbatul ascuns printre tufele de la picioarele statuii lui Cupidon, prin balansul leagănului care îi descoperă goliciunea gambelor. Dacă impresioniştii au fost foarte fascinaţi de Leagănul, compoziţia Femei la scăldat (1765) va influenţa întreaga pictură franceză modernă a secolului al XIX-lea. Este un vârtej ameţitor, impetuos, în care artistul se lasă pradă culorii, înviorând personajele feminine şi pictând abundenta vegetaţie din jurul lor. Zăvorul, o operă târzie (ca. 1780) a lui Fragonard, ne înfăţişează în mod expresiv intenţia artistului de a trata dorinţa intempestivă de dragoste nu ca pe un motiv frivol, ci ca pe o scenă plină de dramatism. Dorinţa îndrăgostiţilor este exprimată cu multă intensitate, rezultată şi din construcţia transversală a tabloului, similară construcţiei tablourilor istorice, care creează o tensiune vibrantă şi vie, caracteristică pentru operele lui Fragonard.
La începutul anilor şaptezeci, se ocupă mai ales de lucrări decorative, primeşte comenzi pentru picturi decorative în palatul "Louvre" şi palatul "Belevue". La solicitarea favoritei regelui Ludovic al XV-lea, doamna du Barry, execută ciclul de tablouri de mari dimensiuni "Les Progrès de l'amour dans le coeur d'une jeune fille" pentru reşedinţa de la Louvenciennes. Ciclul constă din 14 tablouri, împărţit în trei grupe: şase scene de dragoste, patru alegorii ale iubirii şi patru picturi decorative. Tablourile nu au fost însă acceptate de rege, pentru că nu se acordau cu stilul arhitectural neo-clasic al pavilionului. Fragonard le-a transportat mai târziu la Grasse şi le-a instalat în salonul reşedinţei unui văr al său. În prezent pot fi admirate în Camera Fragonard din Frick Collections, New York.
 Leagănul, 1767 |
 Femei la scăldat, 1765 |
 Declaraţia de dragoste, 1771 |
 Zăvorul, ca. 1780 |
În portrete, paleta lui Fragonard se concentrează în jurul albului, la care se adaugă tonurile de cafeniu, auriu, roşu intens şi verde întunecat. Culoarea este atât de diluată, încât pe alocuri devine transparentă. Când pasta este groasă, se observă urmele firelor de pensulă după fiecare trăsătură energică. Printre cele mai cunoscute se numără portretul lui Denis Diderot, unul din cei mai mari reprezentanţi ai Iluminismului, pictat în aceeaşi tehnică vibrantă. Inspiraţia, sau Portretul unui tânăr artist, unul dintre cele mai frumoase şi mai vii portrete ale lui Fragonard, prezintă un artist în momentul inspiraţiei, presupus a fi filosoful şi poetul Jacques-André Naugeon (1738-1810). Mult mai elaborat este Portretul Doamnei de Guimard, cunoscută dansatoare atât pentru talent şi supleţe, cât şi pentru numărul amanţilor.
 Portretul lui Diderot, 1765-1769 |
 Inspiraţia, 1769 |
 Portretul Doamnei de Guimard, ca. 1770 |
 Fată citind, 1773-1775 |
[modifică] Ultimii douăzeci de ani din viaţa artistului
Reputaţia solidă de care se bucură ca pictor de scene frivole, peisagist, portretist şi decorator îi garantează multe comenzi, Fragonard angajează ucenici, se îmbogăţeşte. În toamna anului 1773, împreună cu soţia lui, Anne-Marie, întreprinde o călătorie în Italia. În luna decembrie sosesc la Roma, unde vor petrece iarna în Villa Medicis. O dată cu venirea primăverii, se duc la Neapole. Întoarcerea la Paris se face în ritm lejer, călătoria fiind întreruptă de popasuri dese. După Florenţa şi Veneţia, călătorii se îndreaptă spre Viena. Se opresc şi la Praga, Dresda, Frankfurt şi Mannheim. Pe la jumătatea lunii septembrie 1774 revin la Paris. Fragonard începe iniţierea fiului său, Alexandre-Evariste Fragonard în arta picturii. Tânărul va deveni apoi ucenicul lui Louis David, iar în anul 1793 va participa pentru prima dată la expoziţia Salonului Oficial.
După izbucnirea Revoluţiei Franceze (1789), Fragonard părăseşte Parisul, în luna ianuarie a anului 1790 se află cu familia sa la Grasse. Se întoarce totuşi în 1791 la Paris. Protejat de prietenul său, pictorul Louis David, membru al "Convenţiei", intră în "Commune des Arts", care luase fiinţă în 1793 în locul Academiei Regale de Pictură şi Sculptură. Devine membru al Conservatorului de Arte şi Meserii pentru ştiinţe aplicate şi se ocupă cu administrarea şi organizarea colecţiilor de artă ale viitorului muzeu Louvre. Începând din 1797 preia expedierea operelor de artă către un nou muzeu, ce va fi organizat la Versailles. În această perioadă pictează numai câteva portrete şi o serie de desene, ilustraţii pentru fabulele lui Jean de La Fontaine. În anul 1806 trebuie să părăsească Louvre-ul şi se mută într-o locuinţă din grădinile de la Palais-Royal. Pe 22 august iese după cumpărături, este foarte cald, intră într-un local şi comandă o îngheţată. Începe să mănânce şi decedează subit, probabil în urma unei congestii cerebrale. Este înmormântat în vechiul cimitir din Montmartre.
[modifică] Influenţa lui Fragonard
Fragonard a exercitat o influenţă indiscutabilă asupra unor pictori din epoca sa, fără să fi avut însă urmaşi în adevăratul sens al cuvântului. Dintre toţi discipolii săi, doar cumnata lui, Marguerite Gérard, şi fiul, Alexandre-Evariste Fragonard, îi calcă pe urme. Operele târzii ale lui Fragonard vor exercita o influenţă certă asupra unuia din cei mai mari pictori ai epocii, Pierre-Paul Prud'hon (1758-1823), care păstrează delicateţea stilului rococo, ce nu mai era deja la modă, fiind totodată considerat precursor al simbolismului. Fragonard are câţiva admiratori frecvenţi printre pictorii secolului al XIX-lea. Mai ales Pierre-Auguste Renoir îi va aprecia pictura.
[modifică] Bibliografie
- P. Rosenberg: Tout l'oeuvre peint de Fragonard. Paris 1989
- C.-A. Klein: Le grand Fragonard: du berceau de Grasse aux galeries du Louvre. Paris 1996
- J.-P. Cuzin: Jean-Honoré Fragonard. Vie et oeuvre. Paris 2003
