Moise Maimonide

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Moise Maimonide

Moise Maimonide (n. 30 martie 1135, Córdoba - d. 13 decembrie 1204, Fustat, azi Cairo) a fost un filosof, medic şi învăţat evreu din Evul Mediu, născut în Spania (Andaluzia) si stabilit în Egipt. El este cunoscut şi sub numele ebraic de Rabbi Moshe ben Maimon (sau cu anagrama iniţialelor: RaMBaM), iar în limba arabă ca Abu Imran Musa ibn 'Ubayd Allah Maimun al Qurtubi al Israili. Maimonide este considerat cel mai important înţelept al Iudaismului din perioada medievală a istoriei. Opera sa principală, "Călăuza nehotărâţilor", publicată în limba arabă (cca. 1190), în care propune o formulă alegorică de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicţiilor dintre învăţătura lui Dumnezeu relevată în Tora, cunoştinţele oferite de ştiinţele naturii şi filosofie, a exercitat o influenţă asupra dezbaterilor religioase şi filosofice din Iudaism şi Creştinism până în secolul al XVIII-lea.

[modifică] Viaţa şi Opera

Maimonide s-a născut la 30 martie 1135 la Córdoba, pe atunci capitala unui Califat arab dominat de o ramură a dinastiei musulmană tolerante a Omeiazilor . Primele învăţături le primeşte de la tatăl său, Maimon Ben Yosef Ha'dayan,rabin dintr-o familie bine văzută din Córdoba. În plus, este iniţiat în filosofia clasică greacă şi arabă de către învăţaţii arabi. Când, în 1148, oraşul fu cucerit de seminţia Almohazilor, şi atât creştinii, cât şi evreii fură constrânşi să se convertească la islamism, familia sa alege exilul, rătăceşte prin Africa de nord, este semnalată în anul 1159 în oraşul marocan Fèz, apoi prin 1165 la Ierusalim, pentru a se stabili în cele din urmă în Egipt, mai întâi la Alexandria, apoi definitiv la Fustat (actualul Cairo), unde Maimonide va trăi până la sfârşitul vieţii. În timpul acestor peregrinări, Maimonide continuă să se instruiască, studiază şi medicina, şi publică în 1159 o "Introducere în calculul calendarului" şi un comentariu asupra logicei aristotelice. La Fustat, Moise Maimonide devine conducătorul (Naggéid) comunităţii evreeşti şi primul Rabin al oraşului, iar, în 1185, medicul personal al lui Saladin, sultanul Egiptului şi Siriei. În ciuda acestor obligaţii, Maimonide scrie şi redactează în acest timp principalele sale opere.

În "Sanhedrin Mişna", scrisă în limba arabă şi tradusă mai târziu în ebraică, comentează Mişna (Ansamblul legilor nescrise ale iudaismului rabinic transmise prin tradiţie. Mişna împreună cu comentariile sale - Ghemara - alcătuiesc Talmudul) şi stabileşte "Cele 13 principii ale Credinţei", care sunt şi astăzi recitate de evlavioşii evrei în fiecare dimineaţă, ca parte componentă a rugăciunii. Aceste principii, în formă scurtă, sunt:

Imagine:Flamme de Maimonide.gif

1. Dumnezeu a fost şi va fi de-a pururi.
2. Dumnezeu este unul singur.
3. Dumnezeu nu are formă.
4. Dumnezeu a existat înainte ca orice altceva să fi existat.
5. Dumnezeu este Domnul întregului univers.
6. Dumnezeu a ales oameni de seamă pentru a ne fi nouă profeţi.
7. Moise a fost cel mai mare profet dintre câţi au fost şi el a văzut chipul Domnului.
8. Dumnezeu ne-a dat pe Muntele Sinai, prin profetul Său, o Tora (Legea) asupra adevărului.
9. Dumnezeu nu îşi va schimba niciodată legile.
10. Dumnezeu ne cunoaşte toate gândurile ascunse.
11. Dumnezeu îl răsplăteşte pe cel bun şi îl pedepseşte pe cel rău.
12. Într-o bună zi Dumnezeu ni-l va trimite pe Mesia să ne mântuiască de păcatul originar.
13. El îi va învia pe cei morţi.

În anul 1180, Maimonide definitivează lucrul la "Mişna Tora", în 14 volume, un cod autoritar al legilor iudaice, scrise şi orale.

Între 1176 şi 1190 (sau până în 1200?), lucrează la principala sa operă, "Călăuza nehotărâţilor" (în arabă: Dalalat al-Ha'irin, tradusă apoi în ebraică: More nevuchim), în care încearcă să împace iudaismul rabinic cu principiile aristotelice trecute prin filosofia arabă, în care sunt incluse elemente neoplatoniciene. Această carte, care cuprinde concepţii asupra naturii lui Dumnezeu şi asupra Creaţiei lumii, asupra liberului arbitru şi a legăturii strânse între bine şi rău, a influenţat şi pe filosofii creştini ca Toma de Aquino şi Albertus Magnus şi, într-o oarecare măsură, gândirea lui Spinoza. În secolul al XVIII-lea, filosoful Moise Mendelssohn a prelucrat opera lui Maimonide, în încercarea de a pune de acord un iudaism modern cu ideile iluminismului.

Moise Maimonide a mai publicat lucrări în domeniul astronomiei, logicii, matematicii şi 10 dizertaţii de medicină.

Maimonide a murit la 13 decembrie 1204 la Fustat şi a fost înmormântat, conform dorinţei lui, la Tiberia,in Palestina (Eretz Israel). Mormântul său poate fi văzut şi astăzi.

Imagine:MaimonideCordoba.jpg

Statuia lui Maimonide din Cordoba

[modifică] Semnificaţia operei lui Maimonide

Marele merit al lui Maimonide este acela de a fi combinat filosofia aristotelică cu o teorie iudaică distinctă asupra preceptelor etice ale Torei. Creativitatea sa a însemnat însă şi principalul obstacol în calea acceptării ideilor sale. Într-o religie fondată pe tradiţii de nezdruncinat, punctele de vedere ale lui Maimonide au constituit timp de secole subiecte controversate, în special în cercul rabinilor ortodoxi. Impactul acestora însă nu poate fi negat. Textele sale teologice continuă să fie dezbătute şi azi în academiile iudaice. Maimonide este primul care pune accentul pe percepţia pe care omenirea o poate avea în relaţia directă cu Dumnezeu, formulându-şi celebra teză potrivit căreia oamenii l-ar vorbi pe Dumnezeu numai de rău din moment ce se discută mai degrabă despre "ce nu este" decât despre "ce este" Dumnezeu. Maimonide consideră că între Dumnezeu şi oameni s-ar interpune o categorie specială, trupurile paradisiace, pe care le numeşte "îngeri", modelul spre care aspiră oamenii atunci când încearcă să atingă acel summum bonum, cunoaşterea lui Dumnezeu. Aici Maimonide scoate la iveală "judecata", unul dintre principalele instrumente ale gândirii sale, prin intermediul căruia va cerceta toate poruncile tradiţionale iudaice. Desemantizând şi explicitând aceste porunci, separând sacrul de profan, Maimonide reuşeşte să transforme "morala divină" într-o "morală profană", de aici uşurinţa cu care preceptele sale au devenit repede puncte de referinţă pentru legile morale fireşti.

Diferenţa dintre judecată şi revelaţie nu echivalează cu diferenţa dintre ce este inteligibil şi ceea ce este "învăluit în mister". Inteligenţa este un proces treptat care tinde spre a înţelege şi explica conţinutul cuprins într-un fapt profetic. Pentru Maimonide, profeţia devină posibilă (nu oricui, fiind de fapt un dar divin) atunci când la baza acesteia se află un summum de informaţii. Filosofia este una dintre artele pe care Maimonide le consideră căi spre profeţie. Chiar dacă el este de părere că nu toţi filosofii trebuie să fie în mod necesar profeţi, consideră însă că profeţii sunt în mod absolut filosofi. Astfel nu poate exista decalaj între adevărul derivat din filosofie şi cel derivat din Tora. Cu toate acestea sarcina sa s-a îngreunat vizibil atunci când a trebuit să explice de ce uneori Tora şi filosofia nu se armonizezează. Aici Maimonide pune accentul pe moralitate, considerând morala ca unul dintre derivatele filosofiei. Pentru ca moralei să i se poată opune o lege cel puţin la fel de argumentată logic, trebuie ca aceasta să fie susţinută temeinic de precepte derivate din observaţia ştiinţifică a realităţii.