Evul Mediu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Evul mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între antichitatea târzie şi epoca modernă.
Noţiunea "evul mediu" derivă din limba latină (medium aevum) şi provine din filologia umanistă a Renaşterii, unde definea sub forma media latinitas intervalul de timp cuprins între împaratul roman Constantin cel Mare (307-337) şi cel franc Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fost preluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura şi în istoriografia occidentală, având iniţial sensul peiorativ de evul mediu întunecat caracterizat prin, cruzimile inchiziţiei cu arderea pe rug a vrăjioarelor şi ereticilor, o perioadă de obscurantism, iadul fiind în picturi reprezentat ca un loc de groază.
Reabilitarea noţiunii şi includerea sa în circuitul ştiinţific se petrec abia în secolul al XIX-lea, în epoca romantismului, atunci când evul mediu devine o perioadă idealizată în literatură şi în artă.
Cronologia evului mediu are o valoare prevalent orientativă, fiind disputată şi în prezent în literatura istorică. În consecinţă, reperele în funcţie de care este fixată cronologia evului mediu sunt variate. Această epocă istorică cuprinde, într-un sens general, perioada de timp scursă între data căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) şi data ocupării de către turci a Constantinopolului (1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioară de datare a evului mediu este fixată uneori de Renaştere, în secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revoluţia franceză (1789-1794), atunci când s-ar termina epoca feudală.
Evul mediu constituie o sinteză între antichitate şi creştinism şi reprezintă o perioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.
