Tezaurul României
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Expresia Tezaurul României desemnează tezaurul Băncii Naţionale a României, precum şi alte valori aparţinând unor diverse bănci româneşti, colecţii de artă, bijuterii, arhive etc. care au fost transportate din România spre Rusia ţaristă în timpul primului război mondial spre a fi puse la adăpost de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României şi ameninţau să ocupe întreg teritoriul naţional. După Marea Revoluţie din Octombrie şi preluarea puterii de către comunişti, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul şi a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost restituit în parte, în anul 1956, ca un semn de bunăvoinţă al sovieticilor faţă de puterea comunistă din România.
Cuprins |
[modifică] Preliminariile deciziei de transferare a tezaurului în Rusia
În august 1916, România luase decizia intrării în război, alături de Antantă. Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând în toamna aceluiaşi an Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi şi să organizeze rezistenţa în faţa invadatorilor în Moldova. Pe acest fundal, în luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, ocazie cu care şi tezaurul său a fost transportat la Iaşi. Principalul activ cuprins în tezaur era stocul de aur al BNR, care, conform convenţiilor aplicabile în acea vreme, avea rostul de a garanta emisiunile monetare de lei româneşti. La începutul lunii decembrie 1916, frontul de apărare nu era încă stabilizat şi se punea în mod serios problema evacuării guvernului peste râul Prut, în Rusia. La 2 decembrie, Consiliul General al BNR aproba în principiu posibilitatea punerii la adăpost a tezaurului în Rusia, punct de vedere care, la 8 decembrie, era susţinut şi de guvern, prin vocea ministrului de finanţe Emil Costinescu, care evoca între altele şi precedentul creat de Banca Naţională a Franţei (care decisese transferarea tezaurului său în Statele Unite ale Americii. Costinescu menţiona şi varianta transferării tezaurului la Londra, dar considera că drumul ar fi fost prea periculos, dată fiind şi ameninţarea suplimentară pusă de submarinele germane. De aceea, soluţia preferată era depunerea tezaurului laolaltă cu tezaurul imperiului ţarist, la Kremlin.
La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iaşi, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât şi pe durata şederii lui la Moscova.
Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:
- acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare;
- efecte publice şi alte valori (cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);
- aurul, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naţionale a României; valoarea actuală a acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de cel puţin 1,2 miliarde dolari.
[modifică] Transferul tezaurului în Rusia
[modifică] Primul transport
Între 12 şi 14 decembrie 1916, în gara Iaşi, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul BNR, deţinut sub formă de lingouri şi monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane şi coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conţinând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operaţiunilor de încărcare s-a semnat un protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanţe român şi Banca Naţională.
Transportul a plecat imediat şi a sosit la Moscova la 21 decembrie 1916. Din partea BNR au fost delegaţi să însoţească transportul directorul Theodor Capitanovici (care avea şi însărcinarea de a rămâne la Moscova şi să păstreze două din cheile compartimentului unde aveau să se depoziteze valorile), cenzorul A. Saligny şi casierul central M.Z. Dumitrescu.
Delegaţii români şi ruşi au început inventarierea conţinutului casetelor la 9 ianuarie 1917, operaţiune care a durat până la 4 februarie, iar la 16 februarie s-a redactat un protocol definitiv în această chestiune, semnat de reprezentanţii Ministerului de Finanţe rus şi de delegaţii părţii române, la care se adăuga consulul român de la Moscova, P. Guerin. Casetele cu tezaurul erau sigilate, iar reprezentanţii BNR aveau dreptul să verifice oricând compartimentul unde acestea erau depozitate, iar restituirea valorilor urma a se face delegaţilor BNR, investiţi în mod special pentru acest scop.
[modifică] Al doilea transport
La începutul anului 1917 izbucnea la Petrograd Revoluţia rusă, început al marilor mişcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluţia din Octombrie şi preluarea puterii de către bolşevici. Deşi se reuşise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politic români erau îngrijoraţi în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane şi de înfrângerea definitivă a ţării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor şi a miniştrilor.
La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniştri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanţe, strămutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale în Rusia. S-a făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum şi a celor aparţinând Casei de Depuneri şi altor instituţii publice şi particulare. Încărcarea trenului care avea să conţină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiaşi zile pornindu-se spre Rusia.
Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naţionale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite şi alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conţinut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.
Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanţi ai următoarelor instituţii: Banca Naţională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naţionale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în care fusese depus şi stocul metalic şi bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi şi Depozite a Rusiei.
[modifică] Sechestrarea tezaurului
În februarie 1917 la Petrograd izbucnea revoluţia rusă. Porniţi la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum şi a provocărilor agenţilor germani, revoluţionarii ruşi au obţinut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prinţul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveţia şi Lenin, transportat într-un vagon plumbuit; în cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forţă guvernul provizoriu.
Tulburările aveau să cuprindă şi Moscova; garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluţiei. Pentru a asigura siguranţa valorilor româneşti depozitate la Kremlin au fost trimişi 20 de jandarmi rurali îmbrăcaţi în civil, plecaţi de la Iaşi la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităţilor bolşevice nu au putut să-şi îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliaţii însă nu puteau garanta siguranţa transportului; lucrul nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.
Între timp, situaţia se complica şi în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolşevizare, iar comandantul său, generalul Scerbacev nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iaşi, se instalase un adevărat Stat Major bolşevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România şi asasinarea lui Scerbacev. Împotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie; acesta eşuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolşevic de la Socola. Consiliul de Miniştri, după multă chibzuinţă, a aprobat cererea, dezarmând soldaţii ruşi şi expediindu-i peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolşevică ce se instalase la Petrograd, care, cu încălcarea regulilor diplomaţiei, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, pe care l-a ţinut în detenţie vreme de trei zile.
Mai mult însă, nu s-a rezolvat problema cauzată de bolşevizarea armatei. La 15 martie 1917, în Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească, dar armatele ruseşti în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. În aceste condiţii, Sfatul Ţării cerea intervenţia armatei române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troţki, comisarul afacerilor externe, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România, iar generalul Scerbacev era scos în afara legii şi declarat ca duşman al poporului. Tot atunci, Troţki declara că „fondurile româneşti depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi ia răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în mâinile poporului român” .
În urma ruperii relaţiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franţei la Petrograd (Noulens), respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeaşi ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naţionale şi respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum şi cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat şi expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei şi apoi celui al Norvegiei. În septembrie 1918 ultimii reprezentanţi ai României părăseau Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.
[modifică] Restituirea unei părţi din tezaur în 1956
După preluarea puterii de forţele comuniste în 1945 şi a prezenţei trupelor sovietice în ţară, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autorităţile române, fiind aproape uitată. În mod neaşteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică şi artistică. Guvernul URSS şi poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un inalienabil al poporului român însuşi”.
Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri şi desene), vase liturgice din aur şi argint, cărţi şi miniaturi vechi, bijuterii etc. În total, expoziţia deschisă la Bucureşti în august 1956 cu obiectele sosite din URSS include nu mai puţin de 39.320 de piese, dintre care 35.000 de monede şi medalii, 1.350 de tablouri şi desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane şi stofe vechi.
Literatura vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri „spontane şi amicale” din partea URSS şi acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informaţie care era incorectă.
[modifică] Demersuri pentru restituirea tezaurului
[modifică] Perioada interbelică
Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internaţional de România la Conferinţa de Pace de la Paris în şedinţa Comisiei Reparaţiunilor, ţinută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania şi alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum şi valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană şi că starea de lucruri existentă în Rusia era – şi ea – imputabilă tot Germaniei.
Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea menţiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania şi asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparaţiunilor, care, deşi sesizată de România, a respins pretenţiile de despăgubire ale acesteia. Obligaţia Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluţia Conferinţei Economice Internaţionale de la Genova (1922).
Şi după aceasta s-au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s-a reuşit. În 1936, în contextul unei uşoare încălziri a relaţiilor dintre România şi URSS, au fost restituite o serie arhive româneşti, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeaşi ocazia însă au fost repatriate şi rămăşiţele pământeşti ale lui Dimitrie Cantemir.
[modifică] Perioada comunistă
Date fiind relaţiile frăţeşti dintre guvernele României comuniste şi cel sovietic, problemele potenţial litigioase dintre cele două ţări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puţine eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative – probabil cea mai importantă - s-a consumat în 1965, când Nicolae Ceauşescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român. Reacţia sovietică a fost însă brutală; potrivit declaraţiei lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era „veche de 50 ani”, „ţinea de raporturile dintre Rusia ţaristă şi România regală” şi că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov şi Kazan pentru a se păstra, informaţiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea şi ea datorii faţă de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparaţiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică şi nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuţiilor cu guvernul sovietic.
[modifică] Perioada actuală
La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuşi constituirea unei comisii de istorici români şi ruşi care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la Bucureşti, copreşedinţii acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganivici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.
[modifică] Vezi şi
- Tezaurul de la Pietroasele
- Tezaurul de la Sânnicolau Mare
- Participarea României la primul război mondial
[modifică] Bibliografie
- Mihail Gr. Romaşcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000 (reeditare a ediţiei originale de la 1934)
- Studii asupra tezaurului restituit de URSS, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958
