Etnogeneza românească
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol are suportul bibliografic incomplet sau inexistent. (Vezi şi politica de verificabilitate.) |
Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european de formare a popoarelor şi limbilor neolatine, similară formării altor popoare latine, cu diferenţa că peste un element autohton (de exemplu galii in Franţa, celtiberii în Spania) venirea romanilor a fost urmată şi de un al treilea "ingredient" care în cazul popoarelor latine occidentale a fost de origine germanică (francii în Franţa, vizigoţii in Spania), pe când la poporul român, acest al treilea element l-au constituit slavii.
Formarea poporului român s-a desfăşurat, într-o lungă perioadă de timp, la nord şi sud de Dunăre. A avut drept coordonate esenţiale sinteza şi simbioza daco-romană şi apoi contribuţia slavă.
- Dintre toate regiunile locuite astăzi de Români la Nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului românesc - un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre Apus, spre Crivăţ şi spre Răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin.
Bogdan Petriceicu Haşdeu
Dacii, care probabil atinseseră un anumit grad de romanizare înainte de cucerirea traiană, au dăinuit sub stăpânirea romană şi s-au integrat în viaţa economică şi socială a noii provincii, alcătuind totodată suportul influenţei pe care imperiul a exercitat-o în timp asupra teritoriilor din afara Daciei romane. Elementele romane cu rol primordial în romanizarea dacilor au fost, în principal, soldaţii şi coloniştii. Cei mai mulţi dintre ei au rămas să vieţuiască la nord de Dunăre după retragerea aureliană (275), reprezentând baza continuităţii procesului de romanizare.
Menţinerea legăturilor cu Imperiul roman şi răspândirea creştinismului (secolul IV, dar după unii cercetători şi înainte de acest secol) şi-au exercitat influenţa romanizatoare asupra teritoriului de la nordul Dunării.
Cuprins |
[modifică] Limba română
"Torna, torna, fratre!". Aceste cuvinte însemnând "Întoarce-te, întoarce-te, frate!" par să fie prima menţiune cunoscută privitoare la limba română. Ea este legată de un episod al conflictelor militare dintre avari şi bizantini, relatat de Theophanes Confesor. La formarea limbii române, proces simultan cu cel al formării noului popor, a contribuit limba latină populară, vorbită în spaţiul fostei provincii Dacia, dar şi în alte zone, până la munţii Balcani şi Marea Neagră. Într-o primă fază, ea a integrat elemente ale limbii dacilor, limba română păstrând până astăzi în jur de 150-160 de cuvinte de substrat, presupuse a fi de origine dacă, privitoare la vechi îndeletniciri şi la cadrul natural. Cercetări mai noi, folosind mai ales studierea rădăcinilor reconstituite pentru limba indoeuropeană primitivă -- a se vedea bibliografia --, au mărit mult lista cuvintelor posibil de origine dacă din limba română.
Ulterior a suferit o puternică influenţă slavă. Această influenţă slavă, ca şi altele care i-au urmat, nu a modificat caracterul fundamental al limbii, demonstrat de fondul principal de cuvinte al limbii române (fond latin in proporţie de 60%, cuprinzând termenii pentru noţiunile de bază legate de mediu, religie, viaţă şi ocupaţii) si de structura gramaticală latină a limbii române.
[modifică] Românii în izvoarele medievale timpurii
În secolele VII-VIII apar primele menţiuni istorice despre români şi originea lor romanică, sursele străine desemnându-i cu denumirile de vlahi, valahi, volohi, blachi, blazi etc. - toate acestea fiind variante ale termenului cu care populaţiile germanice îi desemnau pe romanici.
Subelementul romanic existent la nord de Dunăre apare încă din secolul al VII-lea în lucrarea "Strategikon" a împăratului Mauricius, precum şi însemnarea de la Mănăstirea Kastamonitu din secolul al VIII-lea, care îi atestă pe "vlaho-rinchini". Constantin Profirogenetul, împărat bizantin din secolul X, făcea distincţia între "romei" -- populaţia bizantină --, şi romani, adică populaţia romanică din imperiu, iar în corespondenţa sa împăratul Vasile al II-lea îi aminteşte pe români cu termenul de "vlahi". În secolul XI, dar referindu-se la evenimente din secolul X, Kedrenos îi menţionează pe "vlahii-călători".
Prin studiul ceramicii şi prin confruntarea cu alte domenii ale cercetării istorice şi arheologice etnogenza se poate structura în două capitole.
Abordarea izvoarelor literare, o lectură „arheologică”, cu obiective limitate şi foarte precise: identificarea populaţiilor migratoare şi a bazelor de atac asupra Imperiului, de-a lungul secolului al VI-lea. Scopul este stabilirea unui „nivel de expectaţie arheologică” şi confruntarea acestuia cu realitatea de pe teren. Se realizează astfel un cadru istoric general şi concluziile importante pentru raportul de forţe din Balcani, Dunărea de Jos ce reprezintă, de-al lungul veacului al VI-lea, un front secundar (ceea ce nu înseamnă „neimportant”), frontul principal, „punctul cheie”, reprezentându-l oraşul Sirmium şi bazinul inferior al Savei.
Situaţia se datorează vulnerabilităţii poziţiei defensive (putea fi atacată din dreapta Dunării), cât şi accesul spre ambele arii majore, din vestul şi estul peninsulei. Dimotrivă, Dunărea de Jos reprezintă o poziţie puternic fortificată, care va fi ultima părăsită. Prezumţia că majoritatea atacurilor barbare pornesc din vadurile de la Dunărea de Jos se datorează unei lecturi superficiale a izvoarelor. De exemplu, o invazie pusă sistematic în seama slavilor din bazinul Dunării inferioare (517), este reinterpretată ca datorându-se gepizilor, invazie pornită din bazinul mijlociu al Dunării.
Dificultăţile autorităţilor militare romane la Dunărea inferioară încep în 528 (presupusa invazie din 527 nu a existat), iar în următorii şapte ani se poartă lupte care, cu excepţia începutului şi a finalului, se rezumă la acţiuni de hărţuială, cu efective restrânse, probabil sub comandă cutrigură. Atacuri masive, din ambele bazine strategice, se produc în anii 539-540 şi 544, fiind primele care clatină stăpânirea romană. Prima apariţie a slavilor în Balcani, ca forţă militară independentă, se produce la 546 (acţiune limitată, de jaf), apoi la 550 (prima lovitură militară semnificativă). Acesta ar fi momentul pentru care putem presupune o prezenţă mai substanţială a slavilor la Dunărea de Jos, respectiv implantarea pe termen lung a unor războinici slavi în preajma frontierei romane. Din aceeaşi perioadă (548-552) pot fi presupuse primele implantări slave în Câmpia Tisei şi a Dunării mijlocii (sub autoritate gepidică sau longobardă).
Invazia kutrigură din 559, la Dunărea de Jos, reprezintă prima lovitură strategică gravă, care a debilitat sistemul defensiv de o manieră irecuperabilă. Numeroase cetăţi sunt abandonate, iar refacerile ulterioare stau sub semnul improvizaţiei. Debuşarea avarilor în bazinul Dunării, la 562, este un alt episod fundamental, care schimbă raporturile de forţă în zonă, producând, până la urmă, prăbuşirea limes-ului.
Momentele cheie ale acestei istorii sunt anii 567 (când avarii pun stăpânire pe Câmpia Dunării mijlocii), 582 (când avarii cuceresc cheia Balcanilor, Sirmium), campaniile din 584-587 (care au urmărit distrugerea sistematică a punctelor de rezistenţă de pe limes, de la vest spre est), războaiele continue de după 592 (singurele în care bizantinii au încercat să iasă din pasivitate), încununate cu revolta din 602, care nu este un produs al situaţiei militare (paradoxal bune), ci al dispariţiei finanţelor publice. Slavii din Câmpia Română au fost independenţi de avari, în ciuda campaniei de pedeapsă din 579, până în ultimii ani ai secolului al VI-lea.
Dacă nu există o problemă arheologică a nomazilor în Câmpia Română a secolului al VI-lea, există o problemă arheologică a slavilor, cărora li s-au pus în sarcină numeroase vestigii arheologice. Vedem însă că expectaţia stabilită, prin lectura izvoarelor, faţă de o implantare slavă semnificativă, se referă la deceniul 5.
Geneza şi dezvoltarea culturii Ipoteşti-Cândeşti nu au nici o legătură cu migraţia slavă; eventual – cu dezagregarea acestei culturi. Arheologic nu a putut fi atestată decât gruparea (tribul? confederaţia?) slavă din zona Buzăului. Izvoarele indică cel puţin patru grupuri distincte, însă numai pentru ultimul deceniu. Progresul numeric al slavilor în Câmpia Română s-a produs, probabil, după 562 (ca dislocare provocată de avari, cf. MADGEARU 1997), dar etapele acestei consolidări numerice nu pot fi precizate. Sunt de presupus mai multe valuri de migraţie. Grosul acestor populaţii a trecut în sudul Dunării cel mai târziu în anii 613-614, încât momentul maximei densităţi a populaţiei slave în Câmpia Română se poate considera ca referindu-se la un sfert de secol (cca. 590-cca. 613); ilustrarea arheologică a acestui fenomen este mai curând dezamăgitoare.
Continuă circumstanţierea, prin confruntarea cu alte domenii de interes, pentru cunoaşterea istorică. Primul subcapitol este dedicat studiilor numismatice, având suport o foarte nouă lucrare de sinteză în domeniu (OBERLÄNDER 2000).
O primă concluzie importantă este diferenţa calitativă dintre Oltenia şi Muntenia. Din punct de vedere al circulaţiei monetare, Oltenia are o situaţie perfect similară diocezei Daciilor, în special începând cu al doilea deceniu al secolului al VI-lea, fiind deci integrată lumii romane. Această situaţie se explică însă mai puţin prin argumente economice şi comerciale, ci se datorează în cea mai mare măsură prezenţei unei foarte numerose populaţii de origine latină. Din studiul istoriei legiunilor romane, se poate observa că veteranii Legiunilor a-V-a Macedonica şi a-XIII-a Gemina sunt lăsaţi la vatră şi primesc ca plată a serviciilor militare, loturi agricole în Dacia Malvensis - teritoriul Olteniei de azi. Situaţia se datorează şi garnizoanelor militare (emisiunile din capitală sunt aici mult mai frecvente decât în provincii). Dimpotrivă, Muntenia este un teritoriu barbar, în care pătrunderea de monedă are mai curând caracter accidental, iar evoluţiile sunt decorelate de tendinţele din imperiu sau din Oltenia. Această diferenţă poate fi ilustrată şi pe ceramică. Numismatica argumentează mult mai apăsat apartenenţa la imperiul târziu; studiul ceramicii a subliniat mai mult recursul la forme rezolute, dar caracterul roman al Olteniei rezultă din ambele serii de studiu.
Vârful descoperirilor de monedă de aur, în Oltenia, datează din deceniul 527-537, ceea ce reflectă efortul de consolidare a limes-ului roman (limita estică a Daciei Malvensis pe aliniamentul localităţilor de azi Turnu Magurele-Roşiori-Piteşti-Curtea de Argeş). Acest context favorabil (inclusiv prin fluiditate monetară) este cel pentru care ar trebui să presupunem vârful activităţilor economice, inclusiv al activităţior meşteşugăreşti, deci inclusiv al producţiei ceramice de atelier. Oscilaţii semnificative în jos, pentru circulaţia monetară din Oltenia, sunt evidenţiate în legătură cu invaziile din 544, 559, 578, 581-584, 586-587; alte evenimente militare, mai puţin cunscute din izvoare, par să se fi produs în 589-590, 593-594 şi 597-598. Având în vedere că aceste scăderi preced invaziile în imperiu, deducem că deşi nu s-a aflat niciodată pe direcţia loviturii principale a popoarelor migratoare, Oltenia nu a scăpat atenţiei migratorilor, care au dorit probabil să prevină loviturile laterale. Evidenţa numismatică olteană iluminează, indirect, situaţia strategică a Munteniei, care a fost teritoriu de pasaj la fiecare dintre aceste evenimente.
Anul 544 este cel care marchează începutul decăderii civilizaţiei Ipoteşti-Cândeşti. Îndesirea acţiunilor militare după 578, explică -- suficient de clar -- atât procesul de dispariţie a aşezărilor acestei culturi, cel puţin în forma lor „clasică”, identificabilă arheologic, cât şi prăbuşirea structurilor de producţie a ceramicii de atelier. Poate fi formulată şi ideea unui anume paralelism cronologic între circulaţia monetară şi densitatea aşezărilor cunoscute; paralelismul nu poate fi însă absolut, fiindcă nu putem imagina un progres demografic similar creşterii circulaţiei, la începutul sec. VI, nici un regres demografic atât de brutal, pentru finalul sec. VI.
Analiza tezaurelor oltene, îngropate în jur de 680, arată că acumulările principale au început în jur de 650, aparţinând probabil unor sclavìnii populare, aflate în relaţii clientelare cu Imperiul bizantin. Istoria primei jumătăţi a secolului al VII-lea nu poate fi deocamdată reprezentată (iar motivele ar trebui să dea de gândit).
Trecând, foarte pe scurt, la situaţia din Muntenia, vârful pătrunderii de monedă măruntă se datează între 532-537, presupunând mai mult decât nişte raiduri militare (deci legături economice). Foarte curând, însă, hiatus-ul dintre 545-553 avertizează asupra întreruperii brutale a procesului. "Ernst Oberländer" presupune că acesta este momentul implantării slavilor pe teritoriu. Coincidenţa remarcabilă a concluziilor a trei studii independente (Madgearu, pentru inventarul necropolei de la Sărata Monteoru; Oberländer pe studiul numismatic analiza proprie pe studiul izvoarelor) ne face să credem că suntem foarte aproape de adevăr. După acest moment, moneda va mai pătrunde în Muntenia cu totul sporadic. Analiza descoperirilor de monedă din metal preţios demonstrează că rolul strategic al acestui teritoriu era inferior Moldovei sau Transilvaniei; prezumţia că aici am avea o masă slavă semnificativă nu are acoperire. Cu excepţia tezaurului de la Troianul (Teleorman), celelalte trei tezaure (v. Harta 2) au fost găsite lângă lunca Dunării, la marginea Bărăganului, într-o zonă lipsită de aşezări. Se poate presupune că aceste tezaure reprezintă „importuri” (acumulări sud-dunărene), ajunse în stânga fluviului prin jaf şi îngropate cu prilejul unor acţiuni de represalii. Valoarea absolută a acestor tezaure este însă mult inferioară sugestiei izvoarelor literare, exprimând realist şi obiectiv forţa acestor migratori.
[modifică] Evidenţa arheologică colaterală
Un alt criteriu este cel care vizează „evidenţa arheologică colaterală”, respectiv scurte consideraţii despre tipul de locuinţă, forma pieselor de metal, antropologia fizică.
Dosarul prelucrării metalelor este foarte stufos, dar puţine subdomenii pot aduce astăzi concluzii fructificabile istoric. Continuitatea practicilor metalurgice la Şirna ar putea fi un subiect interesant. Studiile lui "Ştefan OLTEANU" (1997, de exemplu) referitoare la brăzdarele şi cuţitele de plug sunt interesante, însă ar trebui aprofundate, în special pe linia comparaţiei cu teritoriile slave primitive. Cercetările asupra armamentului nu par să treacă de constatarea că armele sunt o prezenţă nesemnificativă în Muntenia secolelor V-VII. Larga circulaţie, în timp şi spaţiu, a vârfurilor de săgeţi cunoscute, face să nu fie posibilă o discuţie cu relevanţă istorică.
Obiectele vestimentare şi de podoabă par, din contră, a reprezenta încă un domeniu în care se pot realiza progrese. Deşi acest gen de piese sunt departe de a reprezenta pretinsa infailibilitate cronologică (şi cu atât mai puţin culturală), domeniul este în sine foarte interesant, reprezentând, la nivelul sociologiei istorice, pandantul studiilor ceramistice. Între concluziile celor două serii de cercetare există, potenţial, conflicte greu de conciliat, sau cel puţin aşa sunt percepute lucrurile. Se poate aprecia că, din contra, cele două serii de concluzii se pot lumina şi completa reciproc. O exemplificare poate fi distribuţia fibulelor de tip Pietroasele (CURTA & 1995). Repartiţia relativ echilibrată a acestui tip de fibulă în întreaga Câmpie Română, originară în bazinul mijlociu al Niprului, în condiţiile în care ceramica niproviană este practic absentă, sugerează caracterul simbolic al acestor piese, atestând caracterul instituţionalizat al relaţiilor dintre slavii în migraţie şi populaţia locală.
[modifică] Antropologia
Un ultim domeniu de confruntare este antropologia. Cum domeniul este „îngheţat” în arheologia românească, de mai multe decenii, studii relativ recente din ţările limitrofe pot aduce sugestii interesante. De pildă, studiile pe necropolele de epocă avară (LIPTÁK 1983) confirmă, pe de o parte, structura mozaicată a imperiului avar, foarte aproape de termenii analizei izvoarelor literare, dar aduc în lumină şi termenii absenţi, respectiv existenţa unei pături de populaţie de sorginte romană, fie ca „moştenire pannonică”, fie datorită fluxului de prizonieri proveniţi din Imperiul Bizantin.
O a doua concluzie interesantă este constatarea neidentităţii antropologice a seriilor masculine şi feminine, ceea ce sugerează că înţelegerile militare erau întărite de servicii matrimoniale, element important în înţelegerea fenomenelor de aculturaţie. Situaţii similare sugerează studiile antropologice din nord-estul Bulgariei (BOEV & 1987).
Studiul ritualurilor funerare din aceeaşi zonă (STANILOV 1987) confirmă diversitatea culturală din mediul proto-bulgar. Chestiunea mormintelor cu depunerea resturilor incineraţiei direct în groapă a rămas controversată, specialiştii bulgari neputându-se hotărî între proto-bulgari şi slavi (ambele soluţii fiind nefireşti). Aceste morminte (reprezentând aproape jumătate din mormintele de incineraţie) nu pot fi atribuite decât populaţiei romanice sau unor elemente baltice aduse la remorca slavilor. Având în vedere că aportul baltic este dificil de ilustrat cu alte argumente, se poate aprecia că marea majoritate a acestor monumente arheologice este de atribuit elementelor locale, mai mult sau mai puţin romanizate. Această ipoteză este singura care explică mulţumitor „romanizarea” rapidă a formelor ceramicii slave din Bulgaria de nord.
Întrebarea dacă această populaţie romanizată provine de la nordul sau de la sudul Dunării este departe de a primi un răspuns convingător. E posibil ca majoritatea acestor elemente să aibă origine nord-dunăreană, reprezentând familiile războinicilor slavi, sau alte elemente subordonate, dar analogiile directe dintre ceramica de la Capidava şi formele grupului Garvăn-Popina sugerează supravieţuirea unor elemente sud-dunărene. Dacă este aşa, atunci se poate deduce că după prăbuşirea autorităţii bizantine – inclusiv a celei ecleziastice –, populaţia locală a abandonat practicile creştine.
Aceste aspecte de „simbioză” (KRANDŽALOV 1965) nu vizează istoria românilor; ele se referă la istoria timpurie a poporului bulgar. Episoadele istorice care au determinat etapele de sinteză etnică a poporului român par să se fi produs mai târziu.
Creşterea numărului de aşezări, la începutul secolului al VI-lea, apoi descreşterea acestui număr, spre finalul aceluiaşi veac, precum şi cvasi-absenţa lor de-a lungul veacului al VII-lea, reflectă probabil doar parţial evoluţii demografice reale; în fapt, ar trebui să înţelegem aceste modificări (aşa cum sunt ele percepute arheologic) ca adaptări la contexte politico-militare distincte. Leitmotivul caracterului sedentar şi agricol al populaţiei romanice duce într-o fundătură, privându-ne de explicaţii istorice reale. Absenţa unor aşezări stabile pentru lungi perioade de timp, ca şi pandantul apariţiei "ex nihilo" a unor culturi arheologice (Ipoteşti-Cândeşti este doar un exemplu), după cercetări asidue de jumătate de veac, conduc la concluzii a căror formulare nu mai putea fi întârziată. Populaţia locală, care cu greu ar putea fi considerată totdeauna romanică, a trăit în aşezări stabile atâta vreme cât a fost posibil, dar şi-a schimbat modul de trăi ori de câte ori imperativul supravieţuirii a dictat alte soluţii. Locuinţele de suprafaţă par a reprezenta momente de tranziţie de la şi spre traiul nomad.
În privinţa studiului ceramicii, studiul grupurilor de obiecte poate produce rezultate relativ mulţumitoare în domeniul stabilirii originii culturale a producătorilor. În privinţa judecăţilor cronologice, însă, lucrurile sunt mult mai nesigure. Aportul direct al numismaticii la cronologia siturilor este aproape nul, în timp ce utilitatea pieselor „bine databile” (fibule, de exemplu) este o tristă iluzie. Studiul ceramicii a putut preciza câteva tendinţe, care însă nu sunt de absolutizat, evidenţiindu-se numeroase aspecte locale.
Raportul dintre tehnicile de modelare este un element cu fluctuaţii mari, de-a lungul secolului al VI-lea; momentul calitativ maxim pare a se suprapune momentului maximei influenţe bizantine, în deceniile 3-4, fără a fi vorba despre un import direct (de piese sau meşteşugari). Un al doilea element major în judecata cronologică este adus de capacitatea medie a recipientelor (care tind să scadă), cât şi distribuţia pieselor în clase de capacitate (preferinţa pentru clase de capacitate mică este sensul evolutiv), care – ambele – argumentează criza societăţii nord-dunărene. Elementele secundare de judecată cronologică sunt constituite de creşterea frecvenţei decorului (pentru ceramica de atelier), de tendinţele de aglomerare, cât şi de statistica prezenţei tipsiilor (prezenţa acestora este tot mai slabă spre finalul intervalului.
Peisajul cultural al Câmpiei Române, este destul de eteroclit. Evaluarea corectă a specificului fiecărei micro-regiuni se loveşte de inegalitatea cunoaşterii lor. Nici unul dintre obiectivele arheologice importante din nordul câmpiei (Sărata Monteoru, Cândeşti, Budureasca, Târgşor, Şirna, Băleni) nu este publicat, decât eventual în proporţii nesemnificative. Diversitatea cea mai bulversantă o constatăm în zona oraşului Bucureşti, pentru care constatăm faciesuri atât de distincte (Străuleşti, Ciurel, sau chiar Soldat Ghivan) încât conceptualizarea lor în interiorul aceleiaşi culturi este dificilă.
Câmpia Română poate fi descrisă ca un spaţiu în care, în secolul al VI-lea, romanizarea era încă un proces; desăvârşită în Oltenia (unde formele de tradiţie romană reprezintă peste 90% din ceramică), în mare măsură este încă imatură la Soldat Ghivan (pentru care doar circa două cincimi din forme au această origine) şi este doar iniţiată la Străuleşti (unde formele de sorginte carpică sunt cele mai caracterizante). Formele tipice aspectului Străuleşti nu se găsesc izolate, doar în aşezările de la Lunca, Măicăneşti, sau Căţelu Nou, ci se distribuie şi în aşezări unde elementul romanic este mult mai bine configurat, ca de pildă la Soldat Ghivan sau Budureasca, ceea ce pare să demonstreze că aspectul Străuleşti, străin civilizaţiei romane în forma sa genuină, era în curs de romanizare. Nu se poate demonstra – cel puţin deocamdată – că unele aspecte regionale – ca aspectele culturale Străuleşti sau Târgşor – au consistenţă teritorială şi cronologică, parcurgând paralel secolul al VI-lea, separat de elementele „Ipoteşti-Cândeşti” tipice. Acestea fiind spuse, deşi este evident că înţelesul noţiunii de „cultură Ipoteşti-Cândeşti” se cere reevaluat, nu există motive suficient de serioase pentru a propune dizolvarea ei. Caracterizarea de „cultură romanică” (sau post romană) va trebui reinterpretată, de aici, în sens procesual (p. 259-261).
Necropola de la Sărata Monteoru, cât şi ceramica din cuprinsul ei, nu sunt considerate fenomene ale culturii Ipoteşti-Cândeşti. Această cultură se termină acolo unde se termină şi aşezările sale. Cu alte cuvinte, nici Bărăganul nu poate fi considerat ca făcând parte din arealul acestei culturi.
[modifică] Etnogeneza poporului român în funcţie de regiune
Ca un rezumat al concluziilor apărute în urma descoperirilor arheologice şi al studiilor culturale, antropologice si morfologice precum si a celorlalte izvoare istorice (cronici şi diverse relatări) se deduce că etnogeneza poporului român a fost diferită în funcţie de regiune.
[modifică] În Oltenia
Ea a fost timpurie şi perfect desăvârşită in Oltenia încă din primele secole, ceea ce explică diferenţele de înfăţişare ale oltenilor, cu debit verbal mult mai alert şi gesticulări frecvente, colerici, expansivi, caracteristici prezumtive a fi fost moştenite direct de la veteranii coloni romani într-un teritoriu în care populaţia geto-dacă a descrescut din diverse motive (războaiele daco-romane, luarea în sclavie a multor bărbaţi daci, migrarea unei părţi a bastinaşilor spre dacii liberi, există chiar teorii care susţin că o parte a tribului dacic al burilor ar constitui elementul catalizator în Olanda). Descoperirile masive de monedă romană, unelte agricole, fibule şi ustensile de tot felul, arme, castre sugerează că în regiune romanizarea a fost extrem de accentuată.
Relativa izolare a Olteniei în comparaţie cu restul regiunilor (Oltenia nefiind niciodată pe axul principal al năvalirilor barbare din cauza poziţiei strategice, izolată de restul lumii de Dunăre, Carpaţi şi de nesfârşitele păduri ale Teleormanului care se întindeau de la Roşiori până in preajma zonei unde astăzi este Bucureştiul şi de la Turnu Măgurele până la Piteşti) precum şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Bizantin pentru o perioadă, după retragerea aureliană, a permis formarea în relativă linişte a limbii protoromâne provenită din latina vulgară, un grup de cuvinte de origine slavă venit, în cazul Olteniei, prin intermediul unor triburi de slavi-sârbi care au traversat Oltenia spre podul de la Drobeta şi păstrarea câtorva cuvinte de origine geto-dacă.
Urmarea directă a acestui proces a fost apariţia unor formaţiuni statale (voievodatele lui Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş) care, odată unficate, sub Litovoi, apar ca destul de puternice pentru a respinge invaziile maghiare dinspre munţi, care ocupaseră Transilvania şi a celor tătare dinspre est,care reuşisera sa ocupe în perioada lui Litovoi, toată zona de câmpie din Muntenia şi întreaga Moldovă. Litovoi (după moartea lui Seneslau), Bărbat (voievod), Tihomir (Iancu) şi Basarab I domneau deja peste un voievodat care cuprindea toate cele patru mici voievodate, deci domneau peste o regiune în care procesul de formare al poporului şi a limbii române era practic încheiat, lor rămânându-le sarcina întemeierii primului stat românesc şi omogenizării la nivelul populaţiei. Şansa s-a ivit după victoria asupra armatei maghiare la Posada, luarea Câmpulungului din mâinile saşilor şi înstăpânirea peste teritoriile din Muntenia, sudul Moldovei si al Basarabiei care erau, intermitent, sub stăpânirea tătarilor.
[modifică] În Transilvania
Prezenţa militară romană a avut ca urmare şi un număr de copii cu băştinaşele. Dacii au fost nevoiţi să suporte influenţe culturale şi economice extrem de importante. Chiar şi după retragerea romană, în regiune rămâne un important contingent de populaţie supusă influenţelor romane. Pe lângă acest contingent de daci romanizaţi şi daci liberi influenţaţi de cultura romană, în secolul al-VII-lea are loc un puternic exod de populaţie romanizată provenită din sudul Dunării, mai precis din provincia Illyricum, unde, odată cu invazia avarilor, aceştia au deportat, potrivit cronicii "Sfântului Demetrius" peste 270.000 de romanofoni din Dalmaţia în estul Pannoniei. Aceştia s-au contopit cu populaţia dacă romanizată şi cu triburi slave (sârbi, croaţi, sloveni) în drumul lor spre sudul Dunării. Astfel că, în momentul invaziei maghiare, existau deja mici cnezate şi o populaţie suficient de romanizată, încât să reuşească păstrarea identităţii naţionale cu toată presiunea exercitată de maghiari.
[modifică] În Banat
Banatul a urmat în mare măsură situaţia populaţiei daco-romane din Transilvania, numai că Banatul a devenit pentru mult timp o placă turnantă a popoarelor migratoare, care preferau să traverseze Dunărea prin dreptul Belgradului de azi, unde mai multe insule şi vadul permiteau construirea de poduri din ambarcaţiuni uşoare, fără ca zona să beneficieze de o apărare militară romană adecvată. Astfel, Banatul a fost un mozaic etnic în care populaţia română a reuşit mult mai târziu să se impună demografic şi lingvistic.
[modifică] În Muntenia
Nefăcând parte din Imperiul Roman, teritoriul Munteniei era locuit de triburi relativ dispersate de triburi geto-dace, apropierea Imperiului şi numeroasele zone nelocuite (întinsele păduri ale Teleormanului, Bărăganul, o zonă,pe atunci, aridă, semideşertică care se termina brusc spre sud cu întinderi de nisipuri mişcătoare apoi mlaştinoase în jurul Dunării). Populaţia geto-dacă, destul de restrânsă numeric a intrat în contract cu civilizaţia romană datorită schimburilor economice cu imperiul şi a jurămintelor de vasalitate făcute de căpeteniile triburilor din zonă.
Odata cu năvălirea goţilor (veniţi prin Moldova şi Dobrogea) pe teritoriul Munteniei, populaţia geto-dacă este ruptă de lumea romană pentru o perioadă. Dar goţii erau atacaţi în permanenţă de huni, care îi împinseseră pe goţi din câmpiile Ucrainei de azi până la Dunăre. Odată cu trecerea Dunării de către goţi şi stabilirea unor patriarhii creştine pentru creştinarea goţilor la Silistra, se reiau şi legăturile cu lumea romană. Numai că Muntenia devine un culoar de trecere a popoarelor migratoare. Cum s-a exemplificat mai sus, trecerea bulgarilor lăsând suficiente urme, apoi invaziile cumane şi tătare având şi ele un important aport la menţinerea unei populaţii stabile extrem de reduse în zonă. Populaţia avea să crească prin venirea treptată a mai multor grupuri de populaţie romanică sud-dunăreană care fugeau din calea atacurilor hunilor şi avarilor asupra Imperiului Bizantin. Astfel că în secolul al XII-lea cronici bizantine şi slave considerau populaţia un amestec de triburi geto-dace care intraseră în contact cu civilizaţia romană, vlahi sud-dunăreni şi slavi creştinaţi de bizantini. Acest amestec de populaţii avea ca element comun de cultură, filonul roman.
O populaţie puţin numeroasă de origine majoritar geto-dacă nord si sud-dunăreană romanizată, amestecată cu slavi într-o proporţie mult mai mică, şi câteva grupuri ale altor popoare migratoare (cumani, goţi, pecenegi), însă într-un număr destul de restrâns.
Problema demografică a regiunii a fost rezolvată mult mai târziu, începând cu Mircea cel Bătrân şi continuând cu toţi domnitorii, în special, Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, atât prin sporul natural cât şi prin atragerea unor importante grupuri de vlahi din Bulgaria, care fugeau de turci şi cărora li se acordau terenuri în estul şi sudul Munteniei.
Spre deosebire de Muntenia, Dobrogea avea o populaţie relativ numeroasă, raportată la suprafaţă, Dobrogea făcând parte din Imperiul Roman, exista o puternică comunitate daco-romană, prima creştinată de pe teritoriul României, existau încă comunităţi greceşti, năvălirile popoarelor migratoare încetinind dar nereuşind să oprească procesul de cristalizare a limbii proto-române.
Se constituise o formaţiune statală prosperă sub o elită militară de origine sârbească (probabil un grup disident) ajunsă în împrejurări necunoscute să conducă statul. Cert este că în cronicile bizantine, bulgare şi turceşti, contemporane lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea este prezentată ca un stat cu o viaţă economică înfloritoare, devenit în scurt timp concurent comercial al Bizanţului, în care jumătate din populaţie era de origine daco-romană, iar restul greci, turci, bulgari, sârbi, armeni, evrei, mulţi negustori veneţieni, genovezi, germani, un adevărat mozaic etnic în care însă, elementul daco-roman constituia aproximativ jumătate din populaţie. Statul lui Dobrotici devine obiectul disputelor între bizantini, turci şi români. Mircea cel Bătrân îl ajută pe Dobrotici să învingă armata imperială bizantină, apoi Dobrogea este cucerită de turcii otomani, dar numai pentru scurt timp. Mircea cel Bătrân intervine, îi zdrobeşte pe turci şi ia în stăpânire Dobrogea cu acordul lui Dobrotici, care devine vasalul lui Mircea. După moartea lui Dobrotici, Dobrogea este încorporată Ţării Româneşti, Mircea este acuzat de turci că realizează o adevarată epurare etnică dirijată împotriva turcilor, pe care îi taie sau îi vinde ca sclavi. Însă, tocmai după trecerea Dobrogei în stăpânire otomană, se produce un adevarat exod, mulţi trec în Muntenia şi Moldova, iar negustorii veniţi din toata Europa, precum şi grecii, armenii şi evreii, se risipesc. Viaţa economică se reduce drastic, localităţi altădată înfloritoare devin acum simple cătune de pescari. Nivelul de populare a scăzut dramatic, doar câţiva negustori turci vin să înlocuiască mulţimea negosturilor veniţi de peste tot. În aceste condiţii, Dobrogea ajunge în foarte scurt timp cea mai depopulată regiune, folosită de turci mai mult în scopuri strategice şi atacuri militare atât spre Muntenia cât şi spre Moldova şi Ucraina, dar populaţia română reuşeşte să-şi păstreze şi să-şi desăvârşească profilul. După războiul de independenţă şi plecarea turcilor precum şi schimburile de populaţie aromâni-bulgari după războaiele balcanice desăvâşesc procesul de românizare.
[modifică] În Moldova şi Basarabia
În Moldova şi Basarabia se pare că procesul de romanizare a durat câteva sute de ani mai mult decât în Ţara Românească şi Transilvania. Teritoriul era locuit în perioada cuceririi romane de numeroase triburi dacice, au sosit şi numeroase triburi de daci liberi care fugiseră din calea romanilor. Unele triburi, cel mai bun exemplu, carpii, intraseră în contact direct cu romanii, suferind influenţe culturale. Pe lânga daci, în Moldova au locuit şi alte triburi, roxolani, cimerieni, chiar sciţi. Probabil latina a fost folosită şi ca limbă comună între triburi cu limbi atât de diferite. Dar Moldova a fost foarte puternic afectată de năvălirile popoarelor migratoare, fiind poarta de intrare a tuturor năvălitorilor veniţi din stepe. În Moldova, timp de mai bine de 1.200 de ani, mai mult decât în oricare altă regiune, populaţia a fost nevoită să se adăpostească în munţi, câteodată dincolo de ei, fugind frecvent de năvălirile barbarilor. Contactul cu populaţia daco-romană din Transilvania, care începând cu secolul VI-VII se cristalizase destul de bine, a înrâurit decisiv profilul unei populaţii şi aşa provenind din acelaşi trunchi tracic. Au existat şi mai multe transferuri de populaţie. Dragoş şi oamenii lui vin din Maramureş şi întemeiază un stat, organizare menită să oprească navălirile anuale ("secerişul") ale tătarilor, apoi Bogdan vine şi el cu oamenii lui, parte din vlahii de la sud de Dunăre fugind de avari se aşează în Vrancea. În Moldova se stabilesc şi un număr destul de mare de slavi, mult mai mulţi decât în celelalte regiuni. Astfel că, peste populaţia majoritar dacică, un contingent slav a fost asimilat culturii de origine romană, în acest creuzet intrând şi alte grupuri de populaţii cu pondere neînsemnată care au fost asimilate rapid în marea masă dacică romanizată.
Bibliografie:
-Ioan I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
-Mihai Vinereanu, Originea traco-dacică a limbii române, Chişinău, Pontos, 2002
