Politica Franţei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Franţa

Acest articol este parte din seria: Politica şi guvernul Franţai

Constituţie A Cincea Republică Guvernul Franţei Preşedinte Jacques Chirac Prim Ministru Dominique de Villepin Relaţiile externe Parlamentul Franţei Adunarea Naţională Senatul Subdiviziuni Consiliu Regional Consiliu General Consiliul Constituţional Curtea de Casaţie Consiliului de Stat Alegeri Partidele Politice Scandaluri politice

Politica Franţei are loc în cadrul unei democraţii reprezentative organizată ca o republică semi-prezidenţială în care Preşedintele Franţei este şeful statului iar Prim ministrul Franţei este şeful guvernului. Puterea executivă este exercitată de către guvern, iar puterea legislativă este exercitată de către guvern şi de către parlament, bicameral, format din Adunarea Naţională şi Senat. Sistemul politic este pluripartit, iar membrii parlamentului sunt aleşi prin vot: deputaţii prin vot universal direct uninominal iar senatorii sunt aleşi de către un colegiu electoral. Puterea judiciară este independentă de puterea executivă şi legislativă.

Cuprins 1 Politica franceză sub cea de a cincea republică 2 Situaţia politică recentă 3 Grupuri de presiune politică 4 Legături externe

[modifică] Politica franceză sub cea de a cincea republică

După ce Charles de Gaulle a propus spre adoptare constituţia celei de a cincea republici în 1958, Franţa a fost condusă de guverne succesive de dreapta până în 1981. În anii 1960, partidele de stânga au avut rezultate modeste în alegeri. Guvernele din această perioadă au aplicat politici Gaulliste de independenţă naţională şi modernizare într-o manieră dirijistă. Perioada Gaullistă a fost puternic criticată datorită pentru brutalitatea sa: chiar dacă alegerile erau libere statul prin monopolul asupra radio-ului şi a televiziunii a încercat să îşi impună punctul de vedere asupra evenimentelor iar politicile sociale erau foarte conservatoare. Monopolul asupra mijloacelor media nu era absolut deoarece numeroasse staţii de radio emiteau din ţările învecinate (Belgia, Luxemburg, Monaco).

În May 1968, o serie de greve muncitoreşti şi revolte studenţeşti au zdruncinat Franţa. Acestea nu au avut ca rezultat o schimbare de guvern, un guvern de dreapta fiind reales în iunie 1968. Totuşi în 1969 electoratul francez a respins un referendum pentru o serie de reforme instituţionale, o mişcare considerată drept un protest al francezilor faţă de politicile lui de Gaulle, care a demisionat în urma acestui referendum.

Georges Pompidou, unul din prim miniştrii perioadei lui de Gaulle a fost ales preşedinte dar acesta a decedat subit în 1974. Valéry Giscard d'Estaing a câştigat următoarele alegeri, dar până în momentul de faţă, este singurul preşedinte francez al celei de a cincea republici care nu a fost reales.

În 1981, François Mitterrand, un socialist, a fost ales preşedinte datorită unui program important de reforme. După ce şi-a asigurat sprijinul parlamentului în urma unor alegeri, guvernul său a implementat o serie de reforme sociale şi economice:

• Politici sociale:
  • abolirea pedepsei capitale;
  • abolirea legislaţiei ce incrimina homosexualitatea: aducând la acelaşi nivel vârsta de consinţământ pentru contacte homosexuale cu aceea pentru contacte heterosexuale (de la Revoluţia franceză, Franţa nu a criminalizat niciodată relaţiile homosexuale private între adulţi);
• Politici economice:
  • guvernul a efectuat o serie de naţionalizări;
  • scurtarea săptămânii de lucru la 39 ore, în loc de 40 ore.

Totuşi, în 1983, inflaţia ridicată şi criza economică a obligat o modificare a politicilor economice, perioadă cunoscută sub denumirea de rigueur (rigoare) – guvernul Socialisto-Comunist a demarat un program de politici fiscale şi de control al cheltuielilor. În cele din urmă majoritatea naţionalizărilor au fost anulate de guvernele următoare (fie de stânga fie de dreapta) dar reformele sociale au rămas în vigoare.

De atunci, guvernul a fost format fie de o coaliţie de stânga (formată din Partidul Socialist Francez, Partidul Comunist Francez şi mai recent de către Les Verts, Partidul Ecologist) fie de o coaliţie de dreapta (formată din partidul lui Jacques Chirac Rassemblement pour la République, ulterior înlocuit de Uniunea pentru o Mişcare Populară şi partidul de centru Uniunea pentru Democraţe Franceză). Aceste două coaliţii sunt relativ stabile neavând loc nici o reorganizare în timpul mandatului sau o răsturnare de guvern, lucru des întâlnit î timpul celei de a patra republici.

Anii 1980 şi 1990 au văzut apariţia patidului de extremă dreapta Frontul Naţional al lui Jean-Marie Le Pen, un partid care consideră că principala cauză a şomajului ridicat şi a criminalităţii este imigraţia, în special cea din Nordul Africii. Din anii 1980 şomajul a rămas relativ ridicat, la aproximativ 10% din populaţia activă, în ciuda diverselor reforme introduse pentru combaterea acestuia. Criminalitatea a variat în această perioadă, cu o creştere importantă a delicvenţei infantile, cu toate că măsura creşterii acesteia este un subiect de dezbatere. Problemele din banlieue – un termen folosit pentru a descrie zonele de locuinţe suburbane sărace, cu un procentaj mare de descendenţi ai imigranţilor nord-africani – rămân o preocupare importantă. Succesul lui Jean-Marie Le Pen la alegerile prezidenţiale din 2002 a fost atribuit în mare parte sentimentului de insecuritate datorat unei aparente delicvenţe infantile intense.

[modifică] Situaţia politică recentă

Actualul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac, un fost prim ministru şi primar al Parisului, a fost ales pentru prima dată în 1995, aceasta fiind a treia sa candidatură penstu postul suprem. Pentru primii doi ani ai preşedienţiei sale, acesta s-a bucurat de un larg sprijin parlamentar (470 din 577 locuri în Adunarea Naţională) ce i-au permis formarea unui guvern, sub conducerea lui Alain Juppé, preşedintele partidului neo-Gaullist RPR. Această perioadă a fost marcată de numeroase scandaluri de corupţie şi de o serie de reforme nepopulare ce au condus la o serie de mişcări de protest. Pentru ca Franţa să poată îndeplinii criteriile Tratatului de la Maastricht pentru adoptarea monedei Euro, erau necesare o serie de reforme costisitoare din punct de vedere politic, astfel încât în iunie 1997 au fost organizate noi alegeri parlamentare.

Partidele de Stânga, conduse de Partidul Socialist Francez, au câştigat detaşat alegerile (319 locuri faţă de 289 necesare pentru a obţine majoritatea), iar guvernul a fost format de către Lionel Jospin şi a fost format din miniştrii socialişti şi aliaţii lor, partidul comunist şi verzii. Scopul guvernului a fost păstrarea Franţei pe calea integrării economice şi monetare europene, dar cu o atenţie deosebită acordată problemelor sociale. Peroada de coabitare, între preşedintele de dreapta şi guvernul de stânga, a fost una dintre cele mai durabile din istoria republicii franceze, guvernul şi preşedintele reuşind să se pună de acord asupra majorităţii problemelor.

Alegerile prezidenţiale din 2002 au reprezentat sfârşitul perioadei majorităţii socialiste, datorită înfrângerii răsunătoare suferită de primul ministru, care a obţinut un scor sub aşteptări, fiind devansat pentru poziţia a doua ce permitea accesul în al doilea tur de scruti de către Jean-Marie Le Pen, liderul partidului de extremă dreapta, Frontul Naţional, care, datorită politicilor sale izolaţioniste şi anti-imigraţie este acuzat de xenofobism.

În urma alegerilor din iunie 2002, partidele de drepta, susţinătoare ale preşedintelui Chirac, au obţinut majoritatea parlamentară, iar guvernul a fost format de către Jean-Pierre Raffarin. În urma respingerii Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa de către populaţia franceză prin referendumul din 29 mai 2005, primul ministru şi-a prezentat demisia. Motivele respingerii tratatului sunt diverse dar nu este cazul temerilor legate de pierderea suveranităţii în favoarea instituţiilor europene, deoarece Franţa şi populaţia sa este considerată printre principalii susţinători ai unei integrări mai pronunţate. Principala temere a fost considerată teama de liberalismul economic încurajat de către acest tratat, care, în viziunea susţinătorilor politicilor mai sociale, nu oferă protecţie angajatului ca individ în faţa forţelor pieţii de muncă şi a angajatorilor. Pe lângă aceasta, votul negativ a fost interpretat de unii şi ca un vot de blam împotriva preşedintelui devenit din ce în ce mai nepopular.

Noul guvern a fost format de către Dominique de Villepin, fostul ministru de externe. Una dintre marile probleme întâmpinate de acest guvern au fost revoltele din suburbiile franceze din anul 2005 ce au pornit în numeroase suburbii sărace, populate de către imigranţi nord-africani şi descendenţii acestora. guvernul a invocat starea de urgenţă pentru a calma revoltele, iar ministrul de interne Nicolas Sarkozy a câştigat capital politic în urma discursului său în favoarea represiunii delicvenţei juvenile şi a imigraţiei ilegale.

Al doilea moment dificil al guvernului de Villepin a fost în anul 2006 când propunerea de reformă a pieţei muncii pentru tineri, prin introducerea unui nou contract de angajare, numit "Contract pentru Prima Angajare" (franceză Contrat Première Embauche, prescurtat CPE), a fost întâmpinată cu ample proteste de stradă care au dus la eliminarea proiectului. Acesta prevedea posibilitatea de a angaja şi a demite tineri sub 26 de ani în mod liber şi era motivat de ratele ridicate ale şomajului în această categorie de vârstă de peste 20%. Susţinătorii acestui proiect au motivat reducerea constrângerilor legate de înfiinţarea a noi posturi de muncă, iar detractorii au motivat crearea unei situaţii de insecuritate socială şi de lipsa unei reale soluţii pentru problema mai mare a şomajului ridicat. În urma acestor evenimente popularitatea preşedintelui şi a primului ministru a scăzut dramatic, nici unul nemaifiind cotat cu o susţinere suficientă pentru a-i permite o candidatură serioasă la alegerile prezidenţiale din anul 2007.

[modifică] Grupuri de presiune politică

Pe lângă partidele politice, mai multe asociaţii, sindicate şi uniuni formează o serie de grupuri cu diverse niveluri de influenţă asupra scenei politice franceze: Sindicate ale muncitorilor:

• Confederaţia Generală a Muncii (Confédération Générale du Travail prescurtat CGT), sindicat ce revendică aproximativ 2,4 milioane membrii, aliat tradiţional al Partidului Comunist Francez;
• Forţa Muncitorească (Force Ouvrière]], FO), sindicat ce revendică aproximativ 1 milion memberii;
• Confederaţia Generală a Cadrelor (Confédération Générale des Cadres) uniune de sindicate ale angajaţilor cu studii superioare sau aflaţi în poziţii de conducere, revendică aproximativ 340.000 membrii;
• Confederaţia Franceză Democratică a Muncii (Confédération Française Démocratique du Travail, CFDT), sindict ce revendică aproximativ 800.000 membrii, considerat a fi apropiat de partea reformistă din Partidul Socialist Francez;
• Confederaţia Franceză a Muncitorilor Creştini (Confédération Française des Travailleurs Chrétiens), sindicat ce revendică 160.000 membrii şi sprijină valorile creştine;
• Solidarii Unitari Democratici (Solidaires Unitaires Démocratiques), sau "Grupul celor 10", un grup de sindicate radicale;

Uniuni ale angajatorilor:

• Mişcarea Întreprinderilor Franceze (Mouvement des Entreprises de France sau MEDEF), numită uneori "patronatul" (patronat);

Uniuni ale Studenţilor:

• Uniunea Naţională a studenţilor din Franţa (Union nationale des étudiants de france, UNEF);

Sindicate ale ţăranilor:

• Federaţia Naţională a Sindicatelor Exploatărilor Agricole (Fédération Nationale des Syndicats d'Exploitants Agricoles);
• Centrul Naţional al Tinerilor Agricultori (Centre National des Jeunes Agriculteurs);
• Confederaţia Ţărănească (Confédération Paysanne), cunoscută pentru acţiunile radicale ale lui José Bové.

[modifică] Legături externe

• Situl preşedintelui Franţei - Palatul Elysée
• Situl primului ministru - Matignon
• Situl Adunării Naţionale - Palatul Bourbon
• Siteul Senatului - Palatul Luxembourg
• France-Politique.fr
• Politique.com

	Subiecte Franţa --- Francezi --- Limba franceză
	Apărare  •  Aşezări  •  Capitala  •  Climă  •  Conducători  •  Cultură  •  Demografie  •   •  Economie  •  Educaţie  •  Faună  •  Floră  •  Geografie  •  Hidrografie  •  Istorie  •  Oraşe  •  Politică  •   •  Sănătate  •  Sport  •  Steag  •  Stemă  •  Subdiviziuni  •  Turism  •  •  Cioturi  •  •  Formate  •  •  Imagini  •  •  Portal  •  •