Istoria Franţei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Franţei
Antichitate Galia Francii Evul Mediu Merovingienii Carolingienii Capeţienii Renaşterea Dinastia Valois Dinastia Burbon Epoca modernă Revoluţia franceză Primul Imperiu Restauraţia A Doua Republică Al doilea Imperiu A Treia Republică Regimul de la Vichy Epoca contemporană A Patra Republică A Cincea Republică

Din preistorie până în perioada contemporană istoria Franţei poate fii divizată în numeroase perioade, cele mai multe în funcţie de schimbările ce au avut loc, fie de regim politic, fie de dinastie.

Cuprins 1 Protoistorie şi antichitate 2 Evul mediu timpuriu 3 Perioada feudală 4 Renaşterea şi absolutismul 5 Revoluţia şi Primul Imperiu 6 Secolul XIX 7 A treia Republică 8 Franţa după al doilea război mondial

[modifică] Protoistorie şi antichitate

Prezenţa umană pe actualul teritoriu al Franţei datează de încă acum 1.800.000 de ani. De-a lungul timpului s-au dezboltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux, fiind datată la 15.000 ani î. Hr. Neoliticul apare cu 7000 ani î.Hr. iar la începutul Secolului al IX-lea î.Hr. în regiune apar galii, un trib de origine celtică.

Frontierele Franţei moderne se suprapun aproape perfect cu cele ale vechiului teritoriu al Galiei, locuit de către gali. Galia a fost cucerită de către romani în Secolul I î.Hr. aici dezvoltându-se o cultură galo-romană prosperă ce a adus Franţei un aport important de cultură latină. Creştinismul a prins de asemenea rădăcini în secolele al II-lea şi al III-lea d. Hr.

[modifică] Evul mediu timpuriu

Un secol mai târziu, frontiera estică a Galiei, de-a lungul Rinului, a fost străpunsă de triburi germanice, în principal de către Franci, populaţie de la care a derivat vechiul nume de Francia. Denumirea modernă, Franţa, derivă din denumirea domeniului feudal al Capeţienilor din jurul Parisului.

Cea mai mare parte din regiunile care formează Franţa actuală, au fost aduse sub un conducător unic de către Clovis I în anul 507. Ulterior, regatul franc a cunoscut mai multe dezbinări sub dinastia Merovingiană.

Cea de-a doua dinastie francă, a urmat primei în secolul al VIII-lea întărind considerabil regatul şi transformându-l în timp într-un imperiu a fost Dinastia Carolingiană. După moartea lui Carol cel Mare imperiului Franc este divizat în 3 entităţi statale: Francia orientală, Francia occidentală şi între ele efemera Lotharingia. Partea orientală corespunde entităţii statale care a devenit mai târziu Germania, pe când cea occidentală corespunde Franţei. Din anul 842, prin Jurămintele de la Strasbourg, datează prima atestare a folosirii a două limbi diferite de o parte şi de alta a Rinului (germana şi romana lingua, protofranceza). Acest text este considerat a cuprinde actul fondator al Franţei şi al Germaniei.

Descendenţii lui Carol cel Mare, au condus Franţa până în anul 987, când Hugo Capet, Duce de Franţa şi Conte de Paris, a fost ales drept rege al Franţei şi a fondat o nouă dinastie.

[modifică] Perioada feudală

Descendeţii celui din urmă, regii capeţieni, au consolidat în mod progresiv statul regal francez începând cu finele secolului X, fondând dinastiile Capet, Valois şi Bourbon. Capeţienii au condus Franţa până în 1792, când Revoluţia franceză a pus bazele unei republici, într-o perioadă de schimbări radicale începute pe 14 iulie 1789, o dată cu căderea Bastiliei.

Prestigiul internaţional al Franţei a crescut spre sfârşitul secolului al XII-lea şi pe parcursul secolului al XIII-lea, antingând un apogeu în perioada cruciadelor, sub regele Ludovic cel Sfânt. În perioada regelui Filip II August regele Franţei îşi întinde autoritatea pe întreg teritoriul dintre Pirinei şi Canalul Mânecii. Războiul de 100 de ani purtat împotriva Dinastiei Plantagenet ce controla tronul Angliei a umbrit imaginea Franţei pe plan internaţional, conflictul luând sfârşit la finele secolului al XV-lea cu victoria dinastiei Valois şi a dus la consolidarea autorităţii regale care a devenit incontestabilă în secolele următoare.

[modifică] Renaşterea şi absolutismul

Secolul al XVI-lea este marcat de dominaţia Spaniei ce se uneşte cu domeniile Dinastiei Habsburgilor, conducători ai Sfântului Imperiu Romano-German. Această nouă putere intră în repetate rândur în conflict cu regii Franţei existând succese de o parte şi de alta. Războaiele Religiilor marchează sfârşitul secolului al XVI-lea şi totodată sfârşitul dinastiei Valois.

Abia cu venirea lui Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea cu ministrul său Richelieu, Franţa a reuşit să iasă din conul său de umbră (1648 et 1659). Perioada care a urmat a fost cea mai fastă din istoria acestei ţări. De la regele Ludovic al XIV-lea la Napoleon Bonaparte (1659-1815), Franţa a dominat scena internaţională pe plan militar, diplomatic şi cultural. Această perioadă este marcată şi de debutul Imperiului Colonial Francez dar datorită nehotărârii regelui Ludovic al XV-lea Franţa nu reuşeşte să îşi impună supremaţia în anumite regiuni ale globului, în detrimentul Imperiului Britanic.

[modifică] Revoluţia şi Primul Imperiu

Dificultăţile financiare, refuzul reformelor şi nerăbdarea poporului au condus la Revoluţia Franceză între 1789 şi 1799. Acest episod naşte în primul rând Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi duce la promovarea idealurilor de libertate, egalitate şi fraternitate. Monarhia absolutistă a luat sfârşit fiind înlocuită de una parlamentară pe 3-14 septembrie 1789 care la rândul ei a luat sfârşit pe 10 august 1792.

Prima Republică a luat fiinţă pe 21 septembrie 1792, prin editarea Constituţiei anului I avînd la conducere un guvern revoluţionar. Pe 22 august 1795 Constituţia celui de al III-lea an a instaurat Directoratul, înlocuit prin Constituţia celui de al VIII-lea an, 13 decembrie 1799 de către Consulat. Pe 18 mai 1804, în cel de-al XII-lea an al republicii, a luat fiinţă primul Imperiu sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Acesta, în urma campaniilor sale militare a reuşit să controleze cea mai mare parte din Europa, puterea-i fiind însă consumată de războaiele purtate cu Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia. Episodul se încheie în anul 1815 cu revenirea pe tron a Burbonilor.

[modifică] Secolul XIX

În ciuda unei tentative de monarhie constituţională odată cu restaurarea monarhiei în 1815, tensiunile acumulate în timpul domniilor lui Ludovic al XVIII-lea şi apoi în timpul lui Carol al X-lea au condus la Revoluţia din 1830 în urma căreia Ludovic-Filip I, dintr-o ramură inferioară a familiei Burbonilor, a fost instaurat ca nou monarh şi era susţinut de burghezie. Opoziţia din partea suporterilor ramurii principale a familiei Burbonilor, a Bonapartiştilor şi a republicanilor a dus la Revoluţia franceză de la 1848 ce a instaurat un regim prezidenţial, a doua republică franceză.

În data de 2 decembrie 1851, preşedintele republicii, Louis-Napoléon Bonaparte, nepotul lui Napoleon Bonaparte, organizează o lovitură de stat în urma căreia este numit împărat sub titlul de Napoleon al III-lea. În timpul celui de Al doilea Imperiu Franţa cunoaşte o dezvoltare industrială puternică, bazată pe o economie liberală. În planul politicii externe, Franţa îşi asigură susţinearea din partea Regatului Unit în urma Războiului Crimeii ce îi permite să îşi alipească regiuni din Piemont (Nisa şi Savoia). În ciuda acestui fapt, unele acţiuni ale regimului îi aduc numeroşi opozanţi interni şi externi, iar decizia de a se angaja într-un război contra Prusiei, în 1870, a dus la căderea Imperiului în urma Bătăliei de la Sedan. Pierderea regiunilor Alsacia şi Lorena precum şi numeroasele indemnităţi cerute de către nou formatul Imperiu German au creeat un resentiment naţional puternic.

[modifică] A treia Republică

În urma căderii Imperiului organizarea statului evoluează către un regim parlamentar cunoscut sub numele de A Treia Republică Franceză. Sub aceasta Franţa cucereşte un vast Imperiu Colonial în Africa occidentală şi ecuatorială (Maroc, Tunisia, Mali, Guineea, Mauritania, Senegal, Coasta de fildeş, Madagascar) şi în Indochina.

În urma Primului război mondial Franţa iese victorioasă dar suferă pierderi demografice şi economice imense. Criza economică şi politică din anii 1930 facilitează capitularea Franţei la începutul celui de al doilea război mondial în 1940 ce duce la dizolvarea celei de a treia republici şi la instaurarea Regimului de la Vichy, regim fascist aliat al Germaniei Naziste aflat sub conducerea Generalului Pétain. Regimul este contestat de către guvernul Franţei libere din exil la Londra, sub conducerea generalului Charles de Gaulle, şi rezistă până în 1944.

[modifică] Franţa după al doilea război mondial

În urma celui de al doilea război mondial, din data de 27 octombrie 1946 intră în vigoare cea de A Patra Republică Franceză fondată după principiile celei de a treia republici. Instabilitatea guvernamentală datorată regimului puternic parlamentar cu un număr mare de partide precum şi problemele din Imperiul Colonial sub forma Războaielor din Indochina şi din Algeria au condus la o criză ce a necesitat schimbarea constituţiei. În ciuda aceste instabilităţi şi a schimbărilor frecvente de guverne, Franţa a manifestat o coerenţă puternică în ceea ce a însemnat construcţia europeană, fiind printre principalii susţinători ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi apoi a Tratatului de la Roma ce a pus bazele Pieţei Comune. De asemenea dezvoltarea industriei nucleare a permis Franţei să desfăşoare o politică independentă în anii 1960.

Constituţia celei de A cincea republici franceze din 1958, redactată sub influenţa lui Charles de Gaulle pune bazele unui sistem parlamentar ce se va dovedi mai stabil decât precedentul. Ulterior constituţia este modificată şi puterile preşedintelui sunt sporite astfel încât republica este considerată ca fiind semi-prezidenţială. Revoltele din mai 1968 au avut importante consecinţe asupra situaţiei social economice şi culturale din Franţa. Din anii 1950 reconcilierea şi apoi cooperarea cu Germania i-au permis Franţei să joace un rol important în cadrul construcţiei europene, aceasta, în ciuda respingerii Tratatului Constituţional European în mai 2005, fiind considerată o ţară partizană conceptului de o Uniune Europeană puternic integrată din punct de vedere politic.

	Subiecte Franţa --- Francezi --- Limba franceză
	Apărare  •  Aşezări  •  Capitala  •  Climă  •  Conducători  •  Cultură  •  Demografie  •   •  Economie  •  Educaţie  •  Faună  •  Floră  •  Geografie  •  Hidrografie  •  Istorie  •  Oraşe  •  Politică  •   •  Sănătate  •  Sport  •  Steag  •  Stemă  •  Subdiviziuni  •  Turism  •  •  Cioturi  •  •  Formate  •  •  Imagini  •  •  Portal  •  •