Criza dinastică din România
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Criza dinastică din România desemnează problema succesiunii la tronul României, creată prin renunţarea la drepturile dinastice de către prinţul moştenitor Carol. Criza dinastică a debutat în anul 1925, când Carol a notificat renunţarea sa la dreptul de a moşteni tronul şi s-a încheiat la 8 iunie 1930 prin revenirea acestuia pe tron.
Cuprins |
[modifică] Preliminarii
Conform Statutului Casei Regale din România, tronul se transmitea pe baza legii salice, respectiv, putea avea calitatea de moştenitor numai fiul cel mai vârstnic al regelui în exerciţiu sau, în lipsă de descendenţi, ruda cea mai apropiată de sex bărbătesc a acestuia. Regele Carol I nu a avut descendenţi masculini, ci numai o singură fiică, decedată la vârsta de 6 ani, astfel că tronul a revenit nepotului său, Ferdinand I. Acesta, căsătorit în anul 1892 cu prinţesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a avut şase copii, dintre care trei de sex masculin, respectiv Carol, născut în 1893, Nicolae, născut în 1907, respectiv Mircea, născut în 1913.
Regele Ferdinand i-a succedat la tron lui Carol I în toamna anului 1914 şi a fost încoronat ca rege al României întregite la Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922.
[modifică] Prima renunţare la tron
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
În cursul primului război mondial, la 27 august/9 septembrie 1918, Carol, deghizat în uniformă de ofiţer rus, a părăsit unitatea militară pe care o comanda (aflată la Târgu Neamţ) şi, în ziua de 31 august/13 septembrie 1918 s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Maria Valentina Lambrino (Zizi Lambrino), ceea ce era o încălcare a Statutului Casei Regale, care permitea numai căsătoria cu persoane din alte case regale. Ferdinand a ezitat însă să aplice o pedeapsă fermă, ordonând arestarea lui Carol vreme de 75 de zile la mănăstirea Horaiţa (judeţul Neamţ), începând cu data de 9/22 septembrie 1918.
Demersurile făcute de familia regală şi de oamenii politici pentru despărţirea lui Carol de Zizi Lambrino nu au reuşit (deşi la începutul anului 1919 Tribunalul Ilfov anula căsătoria celor doi, pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal), astfel încât acesta, la 1 august 1919 a trimis regelui Ferdinand o declaraţie scrisă de renunţare la calitatea de principe moştenitor al Coroanei României, după care lui Carol i s-a impus domiciliu forţat la Bistriţa. Eforturile familiei regale de a determina răzgândirea lui Carol au fost în cele din urmă încununate de succes, acesta revenind, la 20 februarie 1920 asupra renunţării la tron şi promiţând că nu se vă căsători decât cu învoirea regelui Ferdinand.
Între timp, la 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino dăduse naştere unui fiu, botezat Mircea Grigore. Aceasta a fost nevoită să părăsească ţara împpreună cu copilul său, în schimbul unei pensii viagere subtanţiale. Astfel, Zizi Lambrino primea o sumă egală cu dobânda de 5% la un capital de 2.200.000 franci francezi, adică 110.000 franci francezi, începând cu 1 iunie 1920. Pentru "cheltuielile din trecut", ea primea "o dată pentru totdeauna" suma de 500.000 lei. În schimb, Zizi Lambrino se obliga să nu facă niciun demers vătămător pentru vreun membru al familiei regale şi să predea toate scrisorile primite de la Carol (obligaţie neîndeplinită).
La 10 martie 1921, la Atena, Carol se căsătorea cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, iar la 25 octombrie 1921 din această căsătorie se năştea Mihai, viitorul rege al României, astfel încât succesiunea la tron părea asigurată.
[modifică] A doua renunţare la tron
Căsătoria cu principesa Elena era însă întemeiată pe motive dinastice, iar temperamentul "focos şi brutal" al lui Carol era greu compatibil cu "natura simţitoare şi rafinată" a soţiei sale [1]. La 14 februarie 1925, Carol o întâlneşte pentru prima dată pe Elena Lupescu[2], ceea ce avea să constituie debutul unei relaţii ce va marca nu numai restul vieţii prinţului, dar şi viaţa politică din România din anii de până la al doilea război mondial. Carol s-a dedicat cu pasiune noii sale aventuri sentimentale, nemaiţinând cont de faptul că era căsătorit, avea un copil şi, în plus, era moştenitorul coroanei.
Pentru a-l îndepărta de Bucureşti, Ferdinand l-a desemnat pe Carol să reprezinte familia regală la funeraliile reginei-mamă Alexandra a Marii Britanii, decedată la 20 noiembrie 1925. Imedait după funeralii, Carol s-a deplasat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, cu care a plecat la Veneţia. De acolo, la data de 12 decembrie 1925, Carol i-a adresat regelui Ferdinand o nouă scrisoare de renunţare la toate drepturile de principe moştenitor al României. În plus, Carol se angaja să nu se întoarcă în ţară vreme de 10 ani.
După primirea scrisorii, Ferdinand a hotărât trimiterea în Italia a lui Constantin Hiott, ministrul Casei Regale. În urma discuţiilor dintre acesta şi Carol, acesta emite o nouă declaraţie de renunţare, cu specificaţie "Milano, 28 decembrie 1925".
Confruntat cu această situaţie, regele a decis convocarea, pentru 31 decembrie 1925, a unui Consiliu de Coroană, la care au fost invitate 23 de persoane, printre care Ion I. C. Brătianu, primul-ministru al Guvernului la acea vreme, Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Nicolae Iorga şi Ion Mihalache. După circa două ore de discuţii, toţi participanţii au accepta punctul de vedere al regelui, care a decis acceptarea renunţării la succesiunea tronului.
[modifică] Actul de 4 ianuarie 1926
După hotărârea Consiliului de Coroană, s-a decis convocarea Parlamentului, pentru data de 4 ianuarie 1926. Pe ordinea de zi s-a aflat adoptarea a trei legi, pentru acceptarea renunţării lui Carol şi proclamarea lui Mihai ca moştenitor, pentru modificarea Statutului Casei Regale şi pentru primirea Regenţei. În calitate de regenţi au fost desemnaţi Prinţul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan. Legile au fost adoptate în unanimitate, ele fiind cunoscute ulterior, împreună, sub denumirea de "actul de la 4 ianuarie"; reprezentanţii Partidului Naţional şi cei ai Partidului Ţărănesc nu au participat însă la vot, în semn de protest faţă de graba cu care se depusese proiectul de lege pentru primirea Regenţei.
În epocă, actul de la 4 ianuarie a fost considerat ca o victorie politică a lui Ion I. C. Brătianu şi a Partidului Naţional Liberal, întrucât Buzdugan şi Miron Cristea erau văzuţi ca fiind devotaţi lui Brătianu, iar prinţul Nicolae se afla sub influenţa reginei Maria şi era intimidat de personalitatea lui Brătianu[3].
Carol a încetat astfel să fie membru al familiei domnitoare, devenind o simplă persoană particulară; regele a hotărât ca acesta să poarte numele de Carol Caraiman, "în amintirea locului unde s-a născut" [4].
[modifică] Regenţa
Deşi la data adoptării actului de la 4 ianuarie 1926, regele Ferdinand avea 60 de ani, astfel încât problema succesiunii părea încă îndepărtată, acesta, din cauza unui cancer, moare la 19 iulie 1927, la castelul Pelişor de la Sinaia. Astfel, Mihai I a devenit pentru prima dată rege al României, iar la 20 iulie 1927, cei trei membri ai Regenţei au depus jurământul în faţa Parlamentului.
Odată cu momentul morţii regelui, s-au conturat două grupări cu vederi opuse asupra instituţiei Regenţei: o grupare, în frunte cu Partidul Naţional Liberal acţiona pentru menţinerea actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce o alta, reprezentată în primul rând de Partidul Naţional Ţărănesc critica virulent Regenţa şi ameninţa cu anularea actului de la 4 ianuarie şi cu aducerea lui Carol în ţară.
La 24 noiembrie 1927 se stingea din viaţă Ion I.C. Brătianu, cel care era unanim recunoscut ca principalul factor din viaţa politică românească din ultimul deceniu şi jumătate. Adversarul său politic, Nicolae Iorga, aprecia că în acea zi se sfârşea "o dominaţie fără pereche ca autoritate în lunga serie a cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituţională" [5]. În aceeaşi zi, Regenţa a numit ca preşedinte al consiliului de miniştri pe Vintilă Brătianu, devenit şi preşedinte al Partidului Naţional Liberal.
Dispariţia lui Ion. I.C. Brătianu a slăbit Partidul Naţional Liberal; Partidul Naţional Ţărănesc şi-a intensificat campania politică, evocând posibilitatea revenirii prinţului Carol. În cadrul acestei campanii, naţional - ţărăniştii au decis organizarea la Alba-Iulia a unei mari adunări populare, programate pentru data de 6 mai 1928, la care aveau să participe circa 100.000 de oameni. Carol ar fi urmat să se întoarcă în ţară în cadrul adunării, dar nu i s-a permis plecarea cu avionul de către autorităţile engleze.
La 21 iulie 1928, la cererea principesei Elena, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat divorţul dintre aceasta şi Carol, motivat de părăsirea domiciliului conjugal de către Carol.
La 3 noiembrie 1928, guvernul condus de Vintilă Brătianu a demisionat; iar Regenţa a numit ca prim-ministru pe Iuliu Maniu. În timpul mandatului acestuia, la 7 octombrie 1929, a încetat din viaţă Gheorghe Buzdugan, unul dintre membrii Regenţei. La sugestia lui Iuliu Maniu, făcută prin intermediul lui Alexandru Vaida-Voevod, Parlamentul l-a ales ca înlocuitor pe Constantin Sărăţeanu, consilier la Curtea de Casaţie. Acesta făcea "impresia că şi-a pierdut de mult dacă nu memoria, controlul asupra ei". Iuliu Maniu era "însă mulţumit. De acum înainte are un picior serios în Regenţă. Manechinul va juca aşa cum îl va trage de sfori în culise" [6].
Alegerea lui Sărăţeanu a contrariat clasa politică şi a slăbit Regenţa ca instituţie. Grigore Iunian, ministru ţărănist spunea că din acel moment "a hotărât să îmbrăţişeze cauza restauraţiei ... ţara nu mai avea nicio cârmă, nici o axă, deoarece regenţa era un caraghioslâc! - ne trebuia o monarhie solidă" [7].
Instabilitatea politică a făcut ca majoritatea partidelor să îmbrăţişeze cauza revenirii lui Carol sau cel puţin să accepte în mod pasiv această posibilitate. Singurul partid care s-a opus în mod constant restauraţiei a fost Partidul Naţional Liberal.
În primăvară anului 1930, Carol a avut o serie de întâlniri cu diverşi oameni politici, în care s-a pus problema revenirii acestuia pe tron. În întrevederea din 25 aprilie 1930, cu Alexandru Averescu, desfăşurată în localitatea Bellizona, Elveţia, acesta a pledat pentru revenirea lui Carol, cu condiţia despărţirii de Elena Lupescu şi reluării căsătoriei cu principese Elena. Iuliu Maniu solicita acceptarea aceloraşi condiţii, la care se adăuga recunoaşterea regimului parlamentar - constituţional.
[modifică] "Restauraţia" de la 8 iunie 1930
În dimineaţa zilei de 6 iunie 1930, Carol expedia următoarea telegramă amicilor săi din ţară: "Sosesc cu întreaga familie. Gică". Plecat din München, cu un avion închiriat, Carol a ajuns la Bucureşti în seara zilei de 6 iunie, pe aeroportul Băneasa. În noaptea aceleiaşi zile, Carol s-a întâlnit la palatul Cotroceni cu Iuliu Maniu, care i-a propus numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu. Cei doi nu au ajuns la niciun acord, dar Maniu nu s-a hotărât nici să facă aplicarea legilor în vigoare, care cereau expulzarea pretendentului la tron.
În orele următoare, la palat s-au perindat o sumedenie de oameni politici, unii invitaţi, alţii apăruţi din proprie iniţiativă. Astfel, din Partidul Naţional Ţărănesc au venit Ion Mihalache, Grigore Iunian şi Aurel Leucuţia, care, spre deosebire de Maniu, nu au ridicat problema legăturii dintre Carol şi Elena Lupescu. Ulterior, Maniu se va plânge că atitudinea celor trei i-a subminat planul cu privire la reluarea legăturii cu principesa Elena şi renunţarea la Elena Lupescu [8].
Pentru a obţine şi sprijinul unei părţi a liberalilor, Carol l-a invitat la palat pe Gheorghe Brătianu, nepotul lui Vintilă Brătianu. Deşi acesta s-a opus categoric unei asemenea vizite, Gheorghe Brătianu s-a întâlnit totuşi cu Carol, fiind ulterior exclus din Partidul Naţional Liberal pentru atitutidinea sa de frondă.
Constatând inevitabilitatea proclămării lui Carol ca rege şi invocând că, formal, aceasta ar însemna încălcarea jurământului de credinţă depus faţă de regele Mihai I, la 7 iunie Iuliu Maniu şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru, Regenţa încredinţând această funcţie lui Gheorghe Gh. Mironescu, dar al cărui unic rol a fost facilitarea înscăunării lui Carol.
La 8 iunie, regenţii Miron Cristea şi Constantin Sărăţeanu au demisionat. În aceeaşi zi a fost convocat Parlamentul, care a abrogat legile din 4 ianuarie 1926, a atribuit lui Mihai, la iniţiativa lui Mihail Manoilescu, titlul de "Mare Voievod de Alba Iulia", iar Carol a fost proclamat rege punându-se astfel punct problemei succesiunii regelui Ferdinand.
[modifică] Note
- ^ Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, vol. I, Editura Humanitas, 1993, pag. 110;
- ^ Regele Carol II, Însemnări zilnice (nota din 14 februarie 1943);
- ^ Amedeu Bădescu, Scurt istoric al Partidului Naţional Liberal, vol. I, în BIblioteca Academiei, Arhiva Istorică, fond 3, dos.1053, f.25;
- ^ Ion Scurtu, Criza dinastică din România, Editura Enciclopedică, 1996, pag.63;
- ^ Grigore Gafencu, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991;
- ^ Pompiliu Pop Mureşan, Adevărul despre Iuliu Maniu, Bucureşti, 1946, pag.97;
- ^ Nicolae Iorga, istoria românilor, vol. X, pag.455;
- ^ A.N.I.C., fond. Casa Regală, dos.30/1934, f.17
[modifică] Bibliografie
Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996
