Hazar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Chazarii, khazarii sau hazarii (Ebraică sing. "Kuzari" כוזרי plur. "Kuzarim" כוזרים; Turcă sing. "Hazar" plur. Hazarlar; Rusă Хазары; Tătară sing Xäzär plur. Xäzärlär; Tătărească Crimeană: sing. Hazar, plur. Hazarlar; Greek Χαζάροι/Χάζαροι; Arabă خزر; Persanăخزر; Latină "Gazari" or "Cosri") au fost un popor turcic semi-nomad din Asia Centrală, a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele 'Khazar' pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă a umbla (gezer în Turca modernă). În secolul VII d.Cr. au creat un hanat (khaganat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. În apogeul lor, ei şi tributarii acestora controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazakhstanului, estul Ucrainei, Azerbaijan, mari porţiuni ale Caucazului (incluzând Dagestan, Georgia) şi Crimeea.
După mijlocul secolului XIII acesta nu mai este menţionat în izvoarele istorice. În sprijinul descendenţei sale turcice pledează aproximativ 60 de nume proprii şi titluri hazare păstrate (de exemplu: Tängri, hagam sau hagan, tarhan), etc.), diverse inscripţii vechi turcice, cu caractere runice, atribuite hazarilor şi descoperite în zona Donului şi în sudul Caucazului, precum şi în monumentul de limbă cunoscut sub denumirea "Corespondenţa hazară", datat însă ulterior secolului al XII-lea. Această corespondenţă a fost purtată, se pare, în anii 954-960 între Hisdai ibn Şaprut - ministru de externe, al comerţului şi medic curant al lui Abd ar-Rahman al III-lea (912-961), Calif de Córdoba - cu haganul hazar Josef.
Cuprins |
[modifică] Istorie şi origini
Istoria timpurie a acestui popor, vag cunoscută, a suscitat diverse ipoteze. În prezent, majoritatea cercetătorilor tind să creadă că teritoriul iniţial de locuire al hazarilor trebuie căutat in Imperiul heftalit (hunii albi), în Asia Centrală, în zona din sudul Lacului Aral, întemeiat în jurul anului 400 d.Hr. Câteva decenii mai târziu, probabil deja în perioada guvernării regelui Kawad I al Persiei (488-531), hazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor.
După distrugerea Imperiului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, hazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului Daghestan. Principalele lor centre de putere se aflau în Balangar pe Sulak şi în Samandar, în zona Terek. Aici intră în uniune cu o serie de triburi turcice (turcii kök) şi cu alanii, iar în anul 567 recunosc supremaţia unui hagan turcic din dinastia Asina. După încheierea războiului persano-bizantin, în urma păcii încheiată în anul 628, hazarii continuă confrutările armate cu popoarele învecinate şi ocupă temporar, în anii următori, părţi din Armenia şi din Iberia, stat cunoscut în prezent sub denumirea Georgia.
După prăbuşirea Imperiului Turcilor-Kök în anul 630 şi divizarea sa în diverse formaţiuni statale, hazarii preiau conducerea politică în teritoriile din părţile vestice ale cursului mijlociu şi inferior al fluviului Volga. Ulterior, conducătorii hazari îşi asuma titlul de hagan, fapt atestat deja în anul 652. După respingerea atacurilor triburilor arabe în anii 652-653, hazarii îşi consolidează puterea în zona Caucazului şi profitând de slăbirea Imperiului Bizantin, confruntat permanent cu atacurile arabilor, îşi extind zona de influenţă până în zona Peninsulei Crimeea, în zona Mării Negre. În faţa pericolului comun reprezentat de atacurile arabilor, hazarii îşi ameliorează relaţiile politice cu Bizanţul şi participă alături de bizantini la diferite campanii împotriva arabilor. Expresia relaţiilor bune între cele două părţi este confirmată în anul 695, atunci când, expulzat fiind, împăratul bizantin Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) se stabileşte pe teritoriul hazar şi se căsătoreşte cu fiica haganului hazar, botezată cu numele Teodora. Respingerea noului val de atacuri arabe, întreprinse între anii 722-723, ocazie cu care a fost distrusă şi aşezarea Balangar, capitala Imperiului Hazar, a dus la strângerea raporturilor bizantino-hazare. Aceste relaţii au fost consolidate şi mai mult în anii următori prin căsătoria, în anul 732, a viitorului împărat bizantin Constantin al V-lea (741-775) cu fiica haganului hazar, devenită împărăteasa Bizanţului, cunoscută sub numele de botez Irina.
[modifică] Hazarii şi religia iudaică
Din textul corespondeţei purtată de Hisdai ibn Şaprut cu haganul hazar Josef ar rezulta că trecerea la iudaism a hazarilor s-a petrecut în jurul anului 740, fiind iniţiată de haganul hazar Bulan. Potrivit lui Mas'udi, convertirea la iudaism a hazarilor s-a petrecut însă în perioada guvernării califului Harun al-Raşid (786-809), la cumpăna secolelor VIII-IX. Referindu-se la acest eveniment, Dimasqi afirmă: "Ei {hazarii} sunt formaţi din două clase: din războinici, care sunt musulmani, şi din evrei, care sunt supuşi. Înainte, asemenea turcilor, ei nu aveau o religie, dar, potrivit lui Ibn al Adir, după ce conducătorii de la Constantinopole au alungat, în timpul lui Harun al-Raşid, evreii din imperiul lor, aceştia s-au stabilit în ţara hazarilor, unde au găsit oameni înţelegători. Ei le-au oferit religia lor hazarilor, pe care aceştia au găsit-o mai convingătoare decât aceea pe care ei o practicau şi au preluat-o". E posibil ca vechile lor cutume care cereau execuţia publică a unui conducător care suferea o înfrîngere (şi care deci nu se mai bucura de favorurile zeilor) să fi jucat un rol important în interesul clasei conducătoare în trecerea la religia iudaică.
Stabilirea cu exactite a numărului hazarilor convertiţi la iudaism nu este posibilă. Sigur este doar faptul că alături de hagan şi de aristocraţia tribală, un procent însemnat al populaţiei hazare a adoptat iudaismul. Au existat însă şi hazari creştini. Dacă acceptăm informaţia furnizată de Ibn al-Gauzi, potrivit căruia trupele hazare, care au invadat în anii 799-800 Armenia, numărau ceva mai mult de 100.000 oşteni şi luăm în consideraţie că raportul dintre civili şi războinici era, în general, în această perioadă de cca. 4:1, atunci rezultă că triburile hazare numărau la începutul secolului al IX-lea cel puţin 4-500.000 oameni. O influenţă majoră în stabilizarea iudaismului în rândul hazarilor au exercitat-o evreii din Crimeea, stabiliţi aici după revolta lui Bar-Kochba din anii 132-135 d. Hr.
[modifică] Hazarii si triburile maghiare
În cursul secolului al IX-lea Imperiul Hazar sau Hazaria cuprindea în interiorul hotarelor sale diverse popoare, printre care se numărau şi triburile ugrice ale ungurilor. Relaţiile dintre cele două popoare nu au fost totdeauna optime, haganul hazar fiind obligat uneori să recurgă la ajutorul bizantinilor, cum a fost probabil cazul în anul 838, pentru a respinge atacurile ungurilor. Durata apartenenţei ungurilor la Imperiul Hazar este controversată, aprecierile oscilând între câţiva ani şi câteva secole. Influenţa hazară asupra ungurilor trebuie să fi fost totuşi majoră, din moment ce iniţiativa numirii lui Árpád la conducerea uniunii de triburi maghiare se datorează hazarilor. În urma unei revolte eşuate împotriva haganului, trei triburi hazare, cunoscute sub denumirea de kavari, s-au alăturat ungurilor. Atacaţi de pecenegi, ungurii împreună cu cele trei triburi hazare abandonează în anul 896 zona numită Etelkuz sau Etelköz, traversează Munţii Carpaţi şi se stabilesc în Câmpia Panoniei. Izvoarele istorice ulterioare îi amintesc, sub denumirea "Cozar" (Anonymus: "...et terram illam habitarent gentes, qui dicuntur Cozar"), în calitate de participanţi la raidurile de jaf ale ungurilor în Europa Occidentală.
[modifică] Apogeul Imperiului Hazar
Secolele IX-X reprezintă o epocă de prosperitate economică, hazarii participând activ la comerţul dintre Europa de Nord şi teritoriile de la Marea Neagră sau de la Marea Caspică şi din Caucaz. Această prosperitate se reflectă şi în construcţia cetăţii hazare Sarkel, de la cotul Donului, denumită de ruşi Belaia Veza (Cetatea Albă), care a fost ridicată de bizantinul Petronas în anul 833. Din această perioadă datează o serie de colonii hazare stabilite din diverse motive în diferite aşezări ruseşti, de-a lungul principalelor căi comerciale. Partea de jos a oraşului Kiev era denumită în această perioadă prin etnonimul "Kosary", ai cărui locuitori instruiţi i-au propus principelui kievean Vladimir I (980-1015) trecerea la iudaism. Numărul comunităţilor iudaice din Rusia Kieveană a crescut concomitent şi datorită emigrării evreilor din Imperiul Bizantin, în timpul împăratului Romanos I Lakapenos (920-924), în urma persecuţiilor la care au fost supuşi.
În cadrul unui proces istoric, care debutează spre mijlocul secolului al IX-lea şi se termină în primele decenii ale celui următor, rolul haganului începe să fie restrâns, acesta rezumându-se doar la exercitarea unor atribuţii sacrale, funcţiile de conducător militar şi politic fiind preluate de un beg. Concomitent, se intensifică şi procesul de aservire şi destrămare a păturii războinicilor hazari. Atacurile susţinute ale alanilor, oguzilor şi ale bulgarilor negri, la care, uneori, au participat şi trupe bizantine sau kievene au dus, treptat, la slăbirea şi, în cele din urmă, la destrămarea Imperiului Hazar. Ultimul hagan hazar este atestat documentar în anul 965 şi, se pare, în aceeşi perioadă se produce şi destrămarea statului hazar.
[modifică] Etno-geografie
Din veacul al X-lea până spre mijlocul secolului al XIII-lea sunt amintite comunităţi hazare în Kiev, în Tmutorokan, în Peninsula Taman, în teritoriile de pe Volga, stepele din Kuban, litoralul de nord al Mării Caspice in preajma Astrakhanului precum şi în Caucaz. Devastarea aşezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din anul 1239, urmată de nesiguranţa drumurilor comerciale din această zona geografică au determinat emigrarea masivă a comunităţilor iudaice spre Regatul Poloniei.
Diverşi cercetători, printre care se numără şi Arthur Koestler, consideră că o parte importantă a evreilor est-europeni, aşa-numiţii Ashkenazi - denumiţi de turcologii din Turcia "musevî türkler, adică "turcii iudaici" -, sunt descendenţii comunităţilor hazarilor iudaici. Sus aminititul autor în volumul "Al treisprezecelea trib: khazarii", spune că aceştia "şi-au ales acestă religie (mozaică) în anul 740 a.d. cu toate că nu aveau nimic în comun" cu evreii. Autorul spune despre cazari că sunt "turcomani din stepele scititce".
Această identificare reprezintă obiectul unei îndelungate controverse istorice. Uneori secuii ardeleni, în special cei din clanul Abraham au fost asociaţi şi ei cu hazarii.
[modifică] Bibliografie
- Marquart J., Osteuroäische und ostasiatische Streifzüge. Ethnologische und historisch-topographische Studien zur Geschichte des 9. und 10. Jahrhunderts (ca. 840-940), Leipzig, 1903, p. 5-27 si 270-305.
- Melich János, A honfoglaláskori Magyarország, Budapest 1925-1929, p. 357.
- Göckenjan Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972, p. 35-44.
- Lexikon des Mittelalters, vol. II, München si Zürich, 1981-1982, p. 1783-1788.
- Brătianu, I. Gheorghe, Marea Neagră, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 271-310.
- Neues Lexikon des Judentums (Hg. Julius H. Schoeps), Gütersloh, 2000, p. 162.
- Obolensky Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizantul. Europa der Rasarit 500 - 1453. Bucuresti, 2002, p. 43, 46, 50 si passim.
