Arheologie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Date generale
Arheologia (termen derivat din cuvântul grecesc Αρχαιολογία, compus din αρχαίος archàios "antic" şi λόγος, lògos = "discurs" sau "studiu") este ştiinţa ce studiază civilizaţia şi culturile umane şi relaţiile acestora cu mediul înconjurător, prin culegerea, documentarea şi analizarea indiciilor materialelor rămase.
[modifică] Importanţa arheologiei
Deoarece cea mai mare parte a istoriei omenirii a avut loc înaintea invenţiei scrisului, arheologia este cea mai importantă metodă de studiu a preistoriei. În plus, deoarece în numeroase cazuri informaţiile istorice sunt incomplete, arheologia oferă o contribuţie esenţială la studiul istoriei umane. În unele societăţi, scrisul a fost utilizat de aristocraţie sau s-a folosit doar în cadrul religiei, astfel informaţiile scrise oferă date doar despre anumite categorii sociale. Importanţa arheologiei se reflectă şi în cadrul politic prin faptul că studiază cultura materială şi spirituală a predecesorilor, contribuind astfel la patrimoniul naţional şi universal. Numeroşi cercetători şi pasionaţi au exagerat latura politică sau ficţională a arheologiei, interpretările lor căzând într-o puternică pantă naţionalistă sau imaginară, aceste devieri fiind încadrate ca pseudo-arheologie. De o mare importanţă este cercetarea arheologică de salvare în cazul unor lucrări de construcţii, lucrări agricole, etc. Acestea pot distruge pentru totdeauna siturile arheologice, de aceea intervine cercetarea arheologică de salvare. În lumea ştiinţifică anglo-saxonă arheologia este o sub-disciplină a antropologiei, arheologul fiind antropolog şi nu un istoric aşa cum este cazul în general în Europa şi în România.
[modifică] Ramuri ale arheologiei
Arheologia este împărţită în discipline în funcţie de perioada sau cultura studiată (de exemplu arheologia clasică sau arheologia industrială); în funcţie de tehnica de cercetare (de exemplu arheologie subacvatică sau arheologie experimentală), sau în funcţie de probleme specifice (de exemplu arheologie urbană). În funcţie de materialul studiat se apelează şi la alte discipline auxiliare ale istoriei (de exemplu numismatică sau epigrafie).
[modifică] Metode de cercetare
[modifică] Cercetarea de suprafaţă
Cel mai răspândit tip este periegheza. Aceasta reprezintă cercetarea cu atenţie a terenului, a unei zone bine definite şi colectarea materialului descoperit la suprafaţa solului. De obicei periegheza se face după arătură atunci când zona cercetată face subiectul unei exploatări agricole. Descoperirea unor materiale arheologice (de obicei ceramică), se notează pe hărţi ale regiunii folosindu-se metodele clasice sau sistemul GPS. Periegheza reprezintă o metodă importantă în creearea unui repertoriu arheologic al unei zone şi în cercetarea primară a unui sit arheologic. Un alt tip de cercetare de suprafaţă este fotografia aeriană. Aceasta permite identificarea unor situri arheologice datorită diferenţelor de culoare a solului sau a diferenţelor din cadrul vegetaţiei. În utimii ani a luat amploare folosirea imaginilor oferite de sateliţi sau sistemul GIS. Cercetarea de suprafaţă în arheologie utilizează şi cercetări geofizice. Cea mai utilizată metodă este magnetometria. Această metodă utilizează un aparat numit magnetometru care identifică deviaţii ale câmpului magnetic cum ar fi de exemplu obiecte de metal, structuri de piatră, de chirpic sau chiar gropi, fiind capabil să genereze o hartă a ariei cercetate. Se mai utilizează la o scară mai mică rezistivitatea electrică sau detectoarele de metale.
[modifică] Şantierul arheologic
Cercetarea arheologică propriu-zisă o reprezintă şantierul arheologic. În arheologia modernă săpătura arheologică se face prin colectarea tuturor materialelor descoperite în raport cu poziţia lor pe verticală (poziţia stratigrafică) şi orizontală dar şi asocierea lor cu complexele arheologice descoperite. Asocierea poziţiei verticale şi orizontale a obiectelor descoperite se face şi în raport cu obiectele sau complexele arheologice aflate în apropiere. Acest lucru ajută la stabilirea relaţiei temporale dintre diversele obiecte sau complexe, de xemplu dacă acestea aparţin aceleiaşi faze de locuire. Într-un sit arheologic ocuparea sau utilizarea lui se poate să fi durat o perioadă mai lungă de timp, locuirea fiind în acest caz o succesiune stratigrafică de nivele de locuire sau utilizare. În acest caz, conform principiului stratigrafic, artefactele mai recente se află dispuse în straturile superioare. Şantierul arheologic reprezintă o fază scumpă a cercetării arheologice şi implică un mare volum de muncă. Pe lângă dificultăţile create de costuri se adaugă faptul că şantierul arheologic reprezintă o cercetare distructivă a unui sit arheologic. După terminarea unui şantier arheologic într-un sit sau într-o porţiune dint-un sit arheologic acest tip de cercetare nu se mai poate relua niciodată. Datorită acestui tip de cercetare este necesară crearea unui plan a sitului arheologic în care se cuprind toate complexele arheologice, prin desene şi fotografii la care se adaugă o detaliere amănunţită a fiecărui complex arheologic în parte.
[modifică] Studiul materialului arheologic
Materialul arheologic colectat dintr-un sit după încheierea unui şantier arheologic se studiază în amănunt pentru a obţine un maxim de date. Cea mai simplă şi răspândită metodă este metoda tipologică a studierii artefactelor. La aceasta se adaugă studiul asupra oaselor, seminţelor de plante sau a polenului colectat, folosind tehnici ale zooarheologiei, palobotanicii etc.
[modifică] Teorie în arheologie
Nu există o singură teorie a arheologiei, chir şi definiţiile sunt putenic disputate. Pâna la mijlocul secolului XX şi a introucerii tehnologiei în cercetarea arheologică, exista un consens în sensul că arheologia este practic legată de istorie sau antropologie. Prima etapă majoră în teoria arheologiei poate fi considerată tocmai acestă etapă denumită arheologie cultural-istorică, dezvoltată pe parcursul sfarşitului de secol XIX şi începutul seclului XX.
În anii 60, un număr de tineri arheologi americani, cum ar fi Lewis Binford, s-au opus paradigmelor istoriei culturale. Ei au propus "New Archaeology" (noua arheologie), care trebuia să fie mai „ştiinţifică” şi mai „antropologică” în care ipotezele pot fi testate şi cu o metodă ştiinţifică mai bine pusă la punct. Acest curent s-a dezvoltat foarte mult devenind arheologia procesuală (processual archaeology).
În anii 80, a apărut o nouă mişcare în special în rândul arheologilor britanici cum ar fi:Michael Shanks, Christopher Tilley, Daniel Miller, şi Ian Hodder. Ei pun sub semnul întrebării apelurile procesualismului la ştiinţă şi imparţialitate iar în acelaşi timp măresc importanţa relativismului în cercetarea arheologică. Acest curent în cercetarea arheologică va deveni cunoscut ca arheologie post-procesuală. În orice caz acestă nouă miscare a fost criticată de procesualişti pentru că ştirbeşte într-o oarecare măsură rigoarea ştiinţifică. Validitatea ambelor direcţii în teorie este încă subiect de dezbatere.
Teoria în arheologie este în prezent influenţată de o serie de curente ştiinţifice: evoluţionism, fenomenologie, postmodernism, „agency theory”, arheologie cognitivă, funcţionalism, arheologia genului, arheologie feministă şi teoria sistemelor în arheologie.
[modifică] Bibliografie
- P. Bahn: Archaeology. Cambridge Illustrated History. Cambridge University Press, Cambridge 1996. ISBN 0521454980
- M. Benz, Ch. Maise: Archäologie., Theiss, Stuttgart 2006. ISBN 3806219664
- J. Bergemann: Orientierung Archäologie - was sie kann, was sie will. Rowohlt, Reinbek bei Hamburg 2000. ISBN 3-499-55612-X
- B. Cunliffe: Illustrierte Vor- und Frühgeschichte Europas. Campus, Frankfurt/Main 2000. ISBN 3-88059-979-3 Cuprins
- H. J. Eggers: Einführung in die Vorgeschichte. Piper, München 1986
- M. K. H. Eggert: Prähistorische Archäologie. Konzepte und Methoden. Francke, Tübingen 2005. ISBN 3-8252-2092-3
- M. K. H. Eggert: Archäologie. Grundzüge einer Historischen Kulturwissenschaft. Francke, Tübingen 2006. ISBN 3-8252-2728-6
- G. P. Fehring: Einführung in die Archäologie des Mittelalters. Theiss, Stuttgart 2000. ISBN 3-8062-1480-8
- U. v. Freeden, S. v. Schnurbein Spuren der Jahrtausende. Archäologie und Geschichte in Deutschland. Theiss, Stuttgart 2003. ISBN 3-8062-1337-2
- W. Menghin, D. Planck (Hrsg.): Menschen Zeiten Räume Archäologie in Deutschland. Theiss, Stuttgart 2002. ISBN 3-8062-1596-0
- T. Hölscher: Klassische Archäologie. Grundwissen. Theiss, Stuttgart 2002. ISBN 3-8062-1653-3
- M. Kuckenburg: Siedlungen der Vorgeschichte in Deutschland, 300 000 bis 15 v. Chr. DuMont, Köln 1994. ISBN 3-7701-2922-9
- Renfrew, C. , Bahn, P.: Archaeology - Theories, Methods and Practice. ediţia a V-a, London 2005
- Rychener, J.: Was ist Archäologie? Annäherung an einen Traum. Augster Museumshefte. Römermuseum, Augst 2001, 27. ISBN 3-7151-1027-9
- B. Trigger: A History of Archaeological Thought. Cambridge University Press, Cambridge 1990. ISBN 0521338182
[modifică] Legături externe
- Portal românesc de arheologie
- Institutul de memorie culturală
- Ştiri despre arheologia europeană
- Monumente de arheologie din Republica Moldova
- Archeologia belga Arheologia franceză
- Archaeology News Ştiri şi informaţii
- Excavation Sites Şantiere arheologice şi voluntariat
- Revista Archaeology publicată de Archaeological Institute of America
- Archaeology Field Schools - Informaţii despre şantiere arheologice ş voluntariat
- Archaeology Jobs - locuri de muncă în arheologie, ştiri
- Archaeologyfieldwork.com - locuri de muncă în arheologie, voluntariat, cercetare arheologică
- Arheoinvest - Cercetare şi Restaurare Arheologică