Mihail Sergheevici Gorbaciov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mihail Sergheevici Gorbaciov
Михаи́л Серге́евич Горбачёв

Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
În funcţie în perioada
11 martie 1985 – 25 decembrie 1991
Precedat de	Constantin Cernenko
Născut	2 martie 1931 Stavropol, URSS
Partidul politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Căsătorit cu	Raisa Gorbaciova

Mihail Sergheevici Gorbaciov ^{► pronunţie ►} (în limba rusă: Михаи́л Серге́евич Горбачёв, născut pe 2 martie 1931, a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

Cuprins 1 Tinereţea 2 Cariera politică 3 Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice 4 Reformele interne 4.1 1985 4.2 1986 4.3 1987 4.4 1988 4.5 1989 5 Prăbuşirea Uniunii Sovietice 5.1 Creşterea naţionalismului în republicile sovietice, 1986 – 1990 5.2 Criza unională, 1990-1991 5.3 Tentativa de lovitură de stat din august 1991 5.4 Urmările tentativei de lovitură de stat şi prăbuşirea Uniunii Sovietice 6 Gândirea gorbaciovistă în străinătate 7 Activitatea politică după demisia din funcţia de preşedinte sovietic 8 Concluzii 9 References 10 Consultaţi şi următoarele articole: 11 Legături externe

[modifică] Tinereţea

Mihail Gorbaciov s-a născut într-o familie ţărănească în satul Privolnoe de lângă Stavropol, ca fiu al lui Serghei şi al Maria. ^[1] A avut o copilărie grea în timpurile în care în fruntea ţării s-a aflat Stalin. Bunicii săi fuseseră deportaţi pentru vina de a fi fost culaci. În timpul celui de-al doilea război mondial, a trăit vremurile grele ale ocupaţiei germane, după ce, pe 2 august 1942, armatele naziste au cucerit Stavropolul. Deşi germanii au fost alungaţi în februarie 1943, ocupaţia a înăsprit viaţa comunităţii rurale în care trăia tânărul Gorbaciov şi i-a lăsat acestuia amintiri de neşters. ^[1] Din 1946 până în 1950, Gorbaciov a lucrat ca ajutor de mecanizator în diferite ferme agricole din regiune sa.^[1] Mai târziu avea să mărturisească că munca ţăranior în acea vreme era "foarte grea", în principal datorită cotelor în produse şi taxelor pe loturile în folosinţă cerute de autorităţi. În plus, cum ţăranilor nu li se eliberau acte de identitate, singura şansă a locuitorilor de la sate să părăsească munca pământului era inscrierea pe listele "orgnabor" – recrutarea de personal pentru proiectele de investiţii industriale. Această situaţie l-a făcut pe Gorbaciov să se întrebe: "care era diferenţa dintre această viaţă şi iobăgie?"^[2].

[modifică] Cariera politică

În ciuda originii modeste şi a greutăţilor din tinereţe, Gorbaciov a fost un elev fruntaş în timpul şcolii, arătând un interes special pentru istorie şi matematică. După absolvirea cursurilor şcolii din sat, Gorbaciov şi-a ajutat tatăl la strângera recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roşu pentru Muncă la vârsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobişnuit pentru cineva aşa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a deschis calea către admiterea la cursurile Universităţii din Moscova (1950). ^[1] Gorbaciov nu avea intenţia să înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la funcţii importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului în acelaşi an.^[1] În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Raisa Maximovna Titarenko. ^[1] Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în regiune Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în munca de partid. ^[1] După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care s-a transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizaţiei orăşeneşti Stavropol din septembrie 1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar din aprilie 1958 şi ca prim-secretar din martie 1961.^[1] Pe 6 ianuarie 1957 avea să se nască primul copil al cuplului, Irina.^[2].

A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul căruia Nikita Hruşciov a anunţat planul să de propulsare a ţării în comunist într-o perioadă de 20 de ani şi de depăşire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în funcţia de şef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963.^[1] În 1966, la vârsta de 35 de ani, el a absolvit şi cursurile la forma de învăţământ fără frecvenţă a Institutului agricol, cu specializarea agronom-economist.^[1] Cariera sa a avut o evoluţie ascendentă. În 1970 a fost numit prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri şefi regionali de partid din URSS.^[1] În această perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătăţirea vieţii lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor individuale în folosinţă şi a permis ţăranilor o mai mare libertate în planificarea activităţilor.^[1] Datorită eficienţei arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegaţie sovietică în vizită în Belgia^[1], îar numai doi ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem şi preşedinte al "Comitetului pentru problemele tineretului". A devenit membru al "Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS" în 1978, înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct.^[1][2]

În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, şeful KGB-ului, originar şi el din Stavropol. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcţia de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eşaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial şi regional. În această perioadă au ajuns în importante funcţii de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov şi Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat alu lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrând ca secretar adjunct. ^[3]

Poziţiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilităţi de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice şi sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegaţie sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o altă delegaţie în vizită în Canada, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau şi cu membrii Camerei Comunelor şi ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a intâlnit cu primul-ministru Margaret Thatcher.

[modifică] Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice

După moartea lui Constantin Cerneko, Mihail Gorbaciov, acum în vârstă de 54 de ani, a foat ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie 1985. El a devenit primul lider al partidului născut după victoria revoluţiei bolşevice.

Fiind conducătorul partidului şi conducătorul de facto al ţării, Gorbaciov a încercat să reformeze partidul osificat şi economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului ("transparenţei"), perestroicăi ("reconstrucţiei") şi uskorenie ("accelerării" dezvoltării economice), politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986.

[modifică] Reformele interne

Gorbaciov a introdus în cadrul aşa-numitului program perestroika reforme economice, despre care credea că vor ridica nivelul de trai al populaţiei şi productivitatea muncii. În acele vremuri, numeroase dintre reformele sale au fost considerate radicale de către birocraţii conservatori ai partidului.

[modifică] 1985

În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era osificat şi că reorganizarea lui era imediat necesară. La început, reformele lui au fost cunoscute ca "uskorenie" (accelerare), dar, mai apoi, termenul "perestroika" (reconstrucţie) a devenit mult mai popular.

Gorbaciov nu se afla pe un teren virgin. Deşi epoca lui Brejnev era considerată în general ca una a stagnării economice, se desfăşuraseră o serie de experimente economice, în particular în întreprinderile mixte cu companiile străine. O serie de idei reformiste fuseseră discutate în cercurile managerilor socialişti cu idei novatoare, care folosiseră facilităţile oferite de Komsomol ca pe un forum de discuţii. Aşa-numita "generaţie Komsomol" avea să se dovedească cea mai receptivă la iniţiativele gorbacioviste şi rezervorul de cadre pentru viitoarea clasă a afaceriştilor postsovietici, lucru valabil în special în statele baltice.

După ce a devenit Secretar General, Gorbaciov a propus un program de reforme, care a fost adoptat de Plenara CC al PCUS din aprilie.^[2]. Într-un discurs ţinut în mai la Leningrad, Gorbaciov şi-a apărat în mod public programul de reforme. Pentru aplicarea reformelor, Gorbaciov a început prin a-l schimba pe ministrul relaţiilor externe Andrei Gromîko cu Edvard Şevardnadze. Andrei Gromîko, numit în derâdere în occident "Mr. Niet", fusese timp de 28 de ani ministru al afacerilor externe şi era considerat un personaj de modă veche. Robert D. English nota că, în ciuda lipsei de experienţă diplomatică, Gorbaciov şi Şevardnadze împărtăşeau o viziune comună, o experienţă comună în gestionarea problemelor agriculturii, ceea ce însemna că cei doi nu erau în niciun fel legaţi de complexul militaro-industrial sovietic.^[4].

Prima reformă importantă introdusă de Gorbaciov a fost aşa-numita "reformă a alcoolului" , concepută să lupte împotriva alcoolismului răspandit la scară natională în Uniunea Sovietică. Preţurile la vodcă, vin şi bere au crescut în mod semnificativ, iar vânzările au fost limitate. Cei care erau găsiţi beţi la muncă sau în zonele publice erau judecaţi şi condamnaţi. Consumul băturilor alcoolice în trenurile de cursă lungă sau în zonele publice a fost interzis. Mai multe podgorii faimoase au fost distruse. Scenele în care se consumau băuturi alcoolice au fost cenzurate din filme. Această campanie nu a avut o influenţă importantă asupra reducerii alcoolismului, dar a avut un efect devastator asupra bugetului statului, rezultând o pierdere de aproximativ 100 de miliarde de ruble, prin migrarea producţiei şi vânzărilor de alcool pe piaţa neagră. Criticii lui Gorbaciov au mers până acolo încât au afirmat că reforma alcoolului a fost cea care a declanşat seria de evenimente care au dus la prăbuşirea Uniunii Sovietice şi la serioasele probleme economice cu care avea să se confrunte nou formata CSI.

[modifică] 1986

Reformele radicale al perestroikăi au fost enunţate la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie-martie 1986. Mulţi istorici, inclusiv Robert D. English, au remarcat lupta dintre "noii gânditori" şi conservatori, în timpul căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul schimbării. Un exemplu a fost şirul de evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl. După cum afirmă English, Gorbaciov şi aliaţii lui au fost "dezinformaţi de complexul militaro-industrial" şi au fost "trădaţi de conservatori", care au blocat informaţiile despre incident şi de aceea făcând să se întârzie orice răspuns oficial.^[4]. Jack F. Matlock Jr. a a afirmat că Gorbaciov a cerut autorităţilor să dea "toate informaţiile", dar "birocraţia sovietică a blocat fluxul informativ."^[5]. Evenimentul tragic de la Cernobîl şi reacţia întârziată a autorităţilor sovietice au atras iritarea comunităţii internaţionale şi mulţi străini l-au făcut responsabil pe Gorbaciov. În ciuda acestora, English a sugerat că ar fi existat şi un "rezultat pozitiv" al dezastrului de la Cernobîl, datorită faptului că Gorbaciov şi colaboratorii săi reformişti au primit un impuls puternic pentru reformele privitoare la politica internă şi externă.^[4].

Schimbările din URSS au continuat în pas alert. Într-un discurs exploziv ţinut la Plenara CC al PC Armenesc, tânărul secretar de partid al regiunii Hrazdan, Hayk Kotanjian, a criticat corupţia de proporţii de la nivelul eşaloanelor superioare ale partidului, inclusiv la nivelul primului secretar al Partidului Comunist al RSS Armenească, Karen Demirchian, şi a cerut demisia acestuia din urmă. În mod simbolic, omul de ştiinţă sovietic, laureat al Premiului Nobel, Andrei Saharov, care fusese exilat timp de şase ani în oraşul închis Gorki, a fost invitat de Gorbaciov să se reîntoarcă la Moscova. Dar, în acelaşi timp, au apărut semnele problemelor naţionaliste care aveau să zdruncine ultimii ani de existenţă a URSS-ului. În Kazahstan au avut loc răscoale, după ce Dinmuhamed Kunaev a fost înlocuit din funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Kazahă.

[modifică] 1987

Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul maturităţii procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulţi candidaţi, numirea a nemembrilor de partid în funcţii guvernamentale şi adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.

În acest an, luna mai se va dovedi o lună a crizelor de tot felul. Într-un incident incredibil, tânărul german Mathias Rust a reuşit să aterizeze cu un avion uşor lângă Piaţa Roşie din Moscova, fără a fi detectat de apărarea antiaeriană. A fost o lovitură dură dată armatei, iar Gorbaciov a trecut la schimbări masive de personal, începând cu cele mai înalte eşaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al apărării.^[2].

Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă independenţă întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie cartea Perestroika: nouă gândire pentru ţara noastră şi pentru lume, în care îşi prezenta pe larg ideile de reformă. În acelaşi timp, relaţiile încordate dintre Gorbaciov şi Boris Elţin au atins noi culmi. După ce Elţin l-a criticat pe Gorbaciov la plenara partidului din octombrie, primul a fost înlocuit din funcţia de prim-secretar de partid al Moscovei. Influenţa lui Elţin a scăzut numai temporar.^[2].

[modifică] 1988

1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul, prin care erau acordate noi libertăţi cetăţenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici şi dizidenţi au fost eliberaţi. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor di CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice şi economice. De asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populaţiei sovietice să participe la dezbaterile publice pe tema reformelor şi să sprijine iniţiativele novatoare. În acelaşi timp, Gorbaciov s-a expus pe sine şi şi-a expus reformele criticilor publice, un exemplu fiind scrisoarea lui Nina Andreevna din numărul din martie al ziarului politic Soveţkaia Rossia^[2].

Legea cooperativelor intrată în vigoare în mai 1988 a fost poate cea mai radicală reformă economică de la începutul erei Gorbaciov. Pentru prima dată de la NEP-ul lui Lenin, lege sovietică permitea dreptul privat de posesiune a afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier şi comerţului extern. La început, legea prevedea impozite foarte mari şi restricţii în ceea ce priveşte personalul, dar toate acestea au fost mai apoi revizuite, pentru a nu descuraja activitatea în sectorul privat. Ca urmare a prevederilor legii, restaurantele, magazinele şi meseriaşii organizaţi în cooperative au devenit participanţi egali la scena politică sovietică. Trebuie remarcat că anumite republici sovietice au ignorat în mod voit orice restricţie prevăzută de legea cooperativelor. În Estonia, autorităţile au permis cooperativelor să asigure aprovizionare vizitatorilor străini şi au luat iniţiativa înfiinţării de întreprinderi mixte cu companiile străine. Marile întreprinderi unionale au început să fie restructurate. Aeroflot, de exemplu, a fost divizat în mai multe întreprinderi independente, dintre care unele au devenit nucleele al viitoarelor linii aeriene independente. Noile organizaţii economice au fost încurajate să caute investitori străini.

În iunie 1988, la a XIX-a Conferinţă a Partidului, Gorbaciov a lansat reforme radicale, care să reducă controlul partidului asupra aparatului guvernamental. El a propus un nou executiv, de forma sistemului prezidenţial, ca şi un nou element legislativ – Congresul Sovietelor.^[2].

[modifică] 1989

Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ţinute în toate republicile unionale în martie şi aprilie 1989. Pe 15 martie 1990, a fost ales şi primul Preşedinte executiv al URSS în persoana lui Mihail Gorbaciov.^[2] Cu 59% din voturile deputaţilor, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic.

Congresul s-a întrunit pentru prima oară pe 25 mai. Prima lor sarcină a fost alegerea deputaţilor care aveau să-i reprezinte în Sovietul Suprem. De la început, Congresul i-a făcut numeroase greutăţi lui Gorbaciov. Sesiunile Congresului erau televizate în direct, făcându-se publice toate criticile la adresa Preşedintelui, dar permiţind şi expunerea dorinţelor pentru reforme şi mai profunde. La alegeri, candidaţii comunişti fuseseră clar înfrânţi. În plus, Boris Elţin fusese ales într-o circumscripţie electorală din Moscova şi s-a reîntors în fruntea mişcărilor politice critice la adresa lui Gorbaciov.^[2]

Anul 1989 a fost unul al problemele naţionaliste în URSS şi al prăbuşirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaţionale nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuţiile dintre Gorbaciov şi George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor interne era prea puţin schimbat, datorită divergenţelor în creştere dintre reformişti, care criticau ritmul scăzut al reformelor, şi conservatori, care criticau proporţiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziţia de mijloc între cele două tabere, nereuşind decât să se aleagă cu şi mai multe critici din ambele părţi. ^[2] Din acest moment, evoluţia faptelor s-a îndepărtat de pe făgaşul reformelor de orice fel şi s-a îndreptat către o evoluţie de nestăpânit a problemelor naţionale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

[modifică] Prăbuşirea Uniunii Sovietice

În timp ce iniţiativele gorbacioviste vizau întărirea libertăţii şi democraţiei în Uniunea Sovietică şi în rândurile aliaţilor din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a dus treptat ţara către colaps. Pe la sfârşitul deceniului al nouălea, au apărut crize ale aprovizionării principalelor produse alimentare, (carne, zahăr, ş.a.), ceea ce a condus la reintroducerea sistemului cartelelor, abandonat în URSS după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Faţă de anul 1985, deficitul bugetar a crescut, (în conformitate cu cifrele oficiale), de la 0 la 109 miliarde de ruble, stocurile de aur au scăzut de la 2.000 la 200 de tone, iar datoria externă a crescut de la 0 la 120 miliarde de dolari.

Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului şi a aliaţilor din blocul răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi chiar a poziţiei lui Gorbaciov. Relaxarea cenzurii şi încercarea de deschidere politică au avut efectul secundar neaşteptat al redeschiderii conflictelor naţionale, nerezolvate mult prea multă vreme, dar şi a redeşteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare grad de independenţă au devenit mult mai puternice, în special în ţările baltice – Estonia, Letonia şi Lituania – care fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940). Sentimentele naţionaliste au început să se manifeste cu tot mai multă putere în Georgia, Ucraina, Armenia şi Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănţuise forţe pe care nu le mai putea stăpâni şi care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

[modifică] Creşterea naţionalismului în republicile sovietice, 1986 – 1990

În decembrie 1986, primele semne ale creşterii naţionalismului, care avea să tulbure ultimii ani de existenţă ai URSS-ului, au apărut în timpul revoltelor populare din Alma Ata şi din alte zone ale Kazahstanului, după demiterea primului secretar al partidului comunist local, Dinmuhamed Kunaev. În Rusia, naţionalismul şi-a făcut simţită prezenţa pentru prima dată în mai 1987, când 600 de membri ai mişcării Pamiat (Memorie), au demonstrat în Moscova. Această mişcare naţionalistă a devenit din ce în ce mai legată de Boris Elţin.^[2]

Glasnostul a grăbit dezvoltarea problemelor naţionaliste. În Nagorno-Karabah – o enclavă majoritar armenească din cadrul RSS Azerbaidjene – au izbucnit violenţe naţionaliste, când armenii din zonă au început un val de proteste în perioada februarie-mai împotriva transferului acestei regiuni istorice creştine armeneşti către Azerbaidjanul musulman în 1920, după decizia arbitrară a lui Stalin. Armenii protestau şi împotriva subdezvoltării, a condiţiilor de viaţa în continuă deteriortare din regiunea Nagorno-Karabah. Azerii au reacţionat violent şi au atacat armenii din Sumgait, Azerbaidjan. O soluţie temporară a fost impusă de Gorbaciov, dar în scurtă vreme Nagorno-Karabahul a fost lovit de un nou val revolte în iunie-iulie. Pe 7 decembrie, un cutremur extrem de puternic a lovit Armenia. Infrastructura proastă a dus la creşterea numărului de victime – peste 25.000 de oameni.^[2] Gorbaciov a fost nevoit să-şi întrerupă călătoria în Statele Unite şi să-şi amâne călătoriile planificate în Cuba şi Regatul Unit.^[2]

Alegerile pentru Sovietul Suprem, care s-au desfăşurat în întreaga uniune în martie şi aprilie 1989, a avut ca rezultat trimiterea în parlament a numeroşi deputaţi independentişti, comuniştii care au reuşit să câştige un mandat fiind scăzut. Dezbaterile transmise în direct la televiziune au dus la întărirea poziţiilor independentiste. Anul 1989 avea să fie martorul a numeroase manifestări ale naţionalismului. Începând din statele baltice în ianuarie, în apropae toate republicile sovietice au fost votate legi care acordau limbilor naţionale o importanţă de prim rang, care o depăşea pe cea a limbii ruse. În aprilie, demonstraţiile naţionaliste de Tbilisi, Georgia, aveau să fie înăbuşite cu violenţă. Alte confruntări violente aveau să se petreacă în Uzbekistan, unde uzbecii aveau să se lupte cu turcii meskhetiani în Fergana.

În afară de aceste violenţe, au avut loc alte trei evenimente majore care aveau să schimbe faţa problemei naţionale în URSS. Pentru început, Estonia şi Lituania şi-au proclamat suveranitatea în mai, iar în iunie a urmat proclamaţia similară a Lituaniei. (Partidul Comunist Lituanian şi-a proclamat de asemenea independenţa faţă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în decembrie). Aceste declaraţii au pus sus-numitele republici şi Uniunea Sovietică într-o situaţie clară de confruntare şi avea să devinnă un precedent pentru celelalte republici. În iulie, în ajunul aniversării semnării pactului Molotov-Ribbentrop, a fost în mod oficial recunoscut că sus-numitul tratat includea prevederi secrete prin care se stabilea anexarea ţărilor baltice de către URSS şi împărţirea [Polonia|Poloniei]] între Uniunea Sovietică şi Germania Nazistă. Trecutul ruşinos al Uniunii Sovietice, ascuns cu grijă multă vreme, a ieşit la iveală şi a dat un nou imbold mişcărilor independentiste ale balticilor, care puteau acum să afirme fără putinţă de tăgadă că sunt victimile imperialismului rusesc. În 1989, blocul răsăritean s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc, fără ca URSS-ul să intervină în vreun fel în susţinerea vechilor regimuri, ceea ce a dat speranţe că şî în interiorul ununii Gorbaciov va aplica politica de neintervenţie.^[2]

[modifică] Criza unională, 1990-1991

Anul 1990 a debuta în ianuarie cu noi mişcări naţionaliste. Azerii s-au răsculat, fiind nevoie de intervenţia trupelor pentru restabilirea ordinei, moldovenii protestau în favoarea unirii cu România, iar demosnstraţiile lituanienilor nu au încetat. În aceiaşi luna, parlamentul armenesc a votat în favoarea unei hotărâri care stabilea dreptul său de veto în cazul legilor unionale care privea şi mica republică sovietică. A început un război al legilor între republici şî administraţia centrală sovietică. ^[2]

În acelaşi timp, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care oricum îşi pierduse mult din puterea de altădată, a pierdut şi mai mult controlul în ţără, odată cu un nou val de reforme ale sistemului politic. Plenara CC al PCUS din februarie-martie a acceptat alegerile multipartite. Urmarea imediată a fost aceea că, la alegerile locale care au urmat, candidaţii independentioşti au câştigat numeroase voturi. Sovietul Suprem a amendat mai apoi Constituţia Sovietică în martie, anulând prevederile articolului 6, care garanta monopolul puterii PC al URSS. Procesul reformelor politice a fost unul de sus în jos, fiind unul care a alimentat naţionalismul republicilor. La scurtă vreme după amendarea constituţiei, Lituania şi-a proclamat independenţa şi l-a ales în funcţia de preşedinte pe Vytautas Landbergis.^[2]

Pe 15 martie, Gorbaciov a fost ales ca primul şi singurul preşedinte al Uniunii Sovietice de Sovietul Suprem, la rândul lui alegându-şi un consiliu prezidenţial format din 15 politicieni. El încerca astfel să-şi creeze propria lui bază politică, separată de cea a conservatorilor comunişti sau a reformatorilor radicali. Noul executiv trebuia să ghideze ţara prin hăţişurile reformelor economice, pentru aceasta Sovietul Suprem oferindu-i lui Gorbaciov noi puteri în februarie, spre nemulţumirea reformatorilor. În ciuda aparentei creşteri a puterii personale, Gorbaciov nu a fost capabil să oprească dezvoltarea mişcărilor naţionaliste. În aprilie au fost date publicităţii noi adevăruri stânjenitoare pentru URSS, când, după decenii de negare violentă a adevărurilor istorice, guvernul a admis că NKVD-ul se face vinovat de josnicul masacru al ofiţerilor polonezi de la Katyn din timpul celui de-al doilea război mondial. Până atunci, sovieticii declarau că vina aparţine exclusiv naziştilor. În ceea ce priveşte concurenţa dintre Gorbaciov şi Elţin, cel de-al doilea a cucerit o poziţie şi mai bună, fiind ales în mai Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSFS Ruse, ceea ce l-a făcut conducătorul de drept al RSFS RuseRSFS Ruse. Parlamentul Rusiei a înmulţit problemele lui Gorbaciov, atunci când a proclamat întâietatea legilor ruseşti asupra celor unionale în iunie.^[2].

Poziţia lui Gorbaciov era în continuă schimbare. La Congresul al XXVIII-lea al Partidului Comunist din iulie, Gorbaciov a fost reales secretar general, dar poziţia lui era acum complet independetă de guvernul sovietic, iar Politburo nu mai avea niciun rol în conducere ţării. Gorbaciov a redus în continuare puterea partidului în aceiaşi lună, atunci când a dat un decret care abolea controlul pardidului în mass-media. În acelaşi timp, Gorbaciov încerca să consolideze poziţia preşedintelui, Sovietul Suprem oferindu-i puteri speciale pentru guvernarea prin decrete, necesare pentru iniţierea planurilor economice pentru trecerea la economia de piaţă. În timp ce Sovietul Suprem nu a reuşit să cadă de acord asupra programului de urmat, Gorbaciov presa pentru pentru reforme politice – un nou guvern central sovietic şi un Soviet al federaţie format din deputaţi din cele 15 republici. Propunerile lui au fost votate în noiembrie. În decembrie, Gorbaciov a primit noi puteri executive din partea Sovietului Suprem, cu argumentul că această mişcare era necesară pentru a contracara "forţele întunecate ale naţionalismului". Toate aceste mişcări au dus la demisia lui Eduard Şevaerdnadze, care considera că fostul său aliat se îndreaptă către o poziţie dictatorială. Demisia lui Şevaerdnadze a fost o lovitură personală pentru Gorbaciov şi pentru eforturile lui de reformă.^[2]

Gorbaciov, în acest timp, pierdea tot mai mult teren în faţa naţionaliştilor. În octombrie 1990 a fost fondat partidul naţionalist rus "Casa noastră Rusia". În aceiaşi lună, atât Rusia cât şi Ucraina au proclamat suveranitatea completă a legilor naţionale asupra celor unionale. Războiul legilor a devenit o luptă publică, Sovietul Suprem refuzând să recunoască acţiunile celor două republici. Gorbaciov a publicat schiţa noului tratat unional în noiembrie. Noua uniune arma să se numească Uniunea Republicilor Sovietice Suverane, dar, în anul 1991, toate acţiunile lui Gorbaciov aveau să fie depăşite de acţiunile centrifuge ale republicilor secesioniste.^[2]

În ianuarie şi februarie, tulburările naţionaliste din statele baltice s-au ridicat la noi niveluri. Pa 10 ianuarie 1991, Gorbaciov a adresat un ultimatul Sovietului Suprem lituanian prin care cerea restaurarea constituţiei sovietice în ţară şi revocarea legilor considerate neconstituţionale de autorităţile unionale. În memoriile sale, Gorbaciov spune că, pe 12 ianuarie, el a cerut Sovietului Federaţiei să adopte măsuri care să ducă la evitarea vărsării de sânge. Printre măsurile aprobate a fost şi trimiterea de deputaţi unionali la Vilnius pentru găsirea unor soluţii. Mai înainte ca această delegaţie să sosească în capitala Lituaniei, responsabilii locali au KGB-ului şi forţele armate au început o acţiune pentru ocuparea turnului televiziunii din Vilnius. Gorbaciov afirmă că nu există dovezi că el sau alt lider sovietic ar fi aprobat o asemenea acţiune în forţă. Gorbaciov aminteşte de documentele găsite la procuratura RSFS Ruse după tentativa de lovitură de stat din august, în care era menţionat doar că "anumite 'autorităţi'" au aprobar acţiounile în forţă.^[2] În cartea Alfa – unitatea secretă a KGB-ului se sugerează de asememenea că "operaţiunea KGB-ului coordonată cu armata" a fost dusă la îndeplinire de Grupul Alfa al KGB-ului.^[6]. Archie Brown, în The Gorbachev Factor, foloseşte amintirile a mai mulţi apropiaţi ai lui Gorbaciov şi de asemenea amintirile unor persoane din eşaloanele superioare ale conducerii politice sovietice, care duc la concluzia că persoane precum generalul Valentin Varennikov, (un membru al complotiştilor din august), şi generalul Victor Acialov, (alt pucist din august, mai târziu conspirator în 1993 împotriva lui Elţin), care mai târziu "erau pregăiţi să-l îndepărteze în mod neconstituţional pe Gorbaciov din poziţia de preşedinte" au fost câteva luni mai devreme "mai mult decât capabili să folosească violenţa neautorizată împotriva naţionaliştilor separatişti."

Ca urmare a violenţelor neîntrerupte, cel puţin 14 civili au fost ucişi şi mai mlt de 600 au fost răniţi din 11 până pa 13 ianuarie 1991 în Vilnius. Reacţia occidentală puternică şi acţiunile forţelor democratice ruse au pus guvernul sovietic într-o poziţie stânjenitoare. Mai mult, au apărut noi probleme în Riga, Letonia, pe 20 şi 21 ianuarie, unde unităţile OMON au ucis patru persoane în timpul unor demonstraţii populare. Gorbaciov a răspuns de această dată mai bine, condamnând acţiunile brutale, trimiţând condoleanţe familiilo victimelor şi sugerând că secesiunea ar fi fost posibilă dacă s-ar urma procedurile prevăzute de constituţia sovietică. În conformitate cu cele spuse de un apropiat al preşedintelui, Şahnazarov, Gorbaciov începuse să se resemneze în faţa inevitabilităţii pierderii statelor baltice, deşi el a încercat toate căile politice pentru păstrarea Uniunii între graniţele pe care le moştenise. Aceasta l-a pus în poziţia de nedorit de a fi considerat inamicul conservatorilor.^[7]

Gorbaciov continua să creioneze un viitor tratat unional care trebuia să creeze o federaţie voluntară prin democratizarea definitivă a URSS-ului. Noul tratat era spijinit puternic de republicile central-asiatice, care aveau nevoie de puterea economică şi de pieţele unionale pentru a putea să se dezvolte în continuare. Reformiştii radicali ruşi, aşa cum era Boris Elţin, credeau că o trecere rapidă la economia de piaţă era extrem de necesară pentru Rusia şî că celelalte republici erau o povară, dezintegrarea uniunii fiind de preferat. În martie s-a ţinut un referendum în legătură cu viitorul uniunii, (în paralel cu referndumnul asupra funcţiei prezidenţiale în Rusia), care a avut ca rezultat un DA al 76,4% dintre participanţi (cu o participare a 80% din populaţia cu drept de vot).^[7] Estonia, Letonia, Lituania, Armenia, Georgia şi Moldova nu au participat la referendum. După aceasta, în aprilie, Gorbaciov s-a întâlnit cu şefii celor 9 republici participante la referendum, au fost de acord cu crearea noii uniuni şi au dat publicităţii o declaraţie. Între timp, Boris Elţin a fost ales preşedinte al Federaţiei Ruse cu 57,3% din voturi, (cu o prezenţă la urne de 74% din populaţia cu drept de vot). ^[2]

[modifică] Tentativa de lovitură de stat din august 1991

În contrast cu poziţia ambivalentă a reformatorilor faţă de noul tratat, apparatcikii conservatori, încă puternici în partidul comunist şi în ierarhia armatei, se opuneau cu vehemenţă oricăror măsuri care ar fi schimbat caracterul şi integritatea Uniunii Sovietice. În ajunul semnării tratatului unional, conservatorii au trecut la atac.

Conservatorii din conducerea sovietică, autointitulându-se "Comitetul de Stat de Urgenţă", au declanşat o lovitură de stat pentru a-l îndepărta pe Gorbaciov din fruntea statului şi pentru a împiedica semnarea noului tratat unional. Preşedintele Uniunii Sovietice a fost ţinut sub arest la domiciliu în dacea sa din Crimeea între 19 -21 august. După ce a fost eliberat, la reîntoarcerea la Moscova, Gorbaciov şi-a dat seama că nu mai controla Uniunea sau Rusia şi că era singur în faţă tot mai puternicului Elţin, tocmai cel care, prin hotărârea sa, ajutase la înfrângerea puciului. Gorbaciov a fost nevoit să elibereze din funcţie pe cei mai mulţi membri ai Politburoului, unii dintre demişi fiind arestaţi. Printre cei arestaţi s-au numărat cei din "Banda celor opt" care conduseseră lovitura de stat, printre ei fiind: Vladimir Kriuchkov, Dmitri Iazov şi Ghennadi Ianaev. Boris Pugo şi Serghei Ahromeev s-au sinucis. În mod paradoxal, cei mai mulţi dintre pucişti erau indivizi promovaţi de Gorbaciov în funcţii de conducere. ^[2]

[modifică] Urmările tentativei de lovitură de stat şi prăbuşirea Uniunii Sovietice

Între ultimele zile ale tentativei de lovitură de stat şi 22 septembrie, Estonia, Letonia, Ucraina, Belarus, Moldova Kîrkîzia, Uzbekistan, Tadjikistan şi Armenia şi-au proclamat independenţa. În acelaşi timp, Boris Elţin a ordonat Partidului Com,unist al Uniunii Sovietice să-şi suspende activitatea pe teritoriul Federaţiei Ruse şi a hotărât închiderea clădirii Comitetului Central. În mod simbolic, pe clădirea Kremlinului, a fost arborat steagul Rusiei, alături de cel al Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat din funcţia de Secretar General al Partidului Com,unist al Uniunii Sovietice pe 24 august şi a sfătuit membrii CC al PCUS să procedeze la autodizolvarea organului de conducere comunist. Gorbaciov mai spera încă să salveze Uniunea, dar, pe 5 septembrie, Sovietul Suprem s-a autodizolvat. Deşi Gorbaciov şi reprezentanţii a 8 republici (fără Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina şi statele baltice) au semnat pe 18 octombrie un acord pentru înfiinţarea unei comunităţi economice, evenimentele care au urmat au distrus orice şansă ca aceasta să devină realitate.^[2]

Lovitura finală dată visurilor lui Gorbaciov a fost rezultatul referendumului din Ucraina, ţinut pe 1 decembrie, în care majoritatea populaţiei s-a pronunţat în favoarea independenţei. Preşedinţii Rusiei, Belarusului şi Ucrainei s-au întâlnit în pădurea Belovej de lângă Minsk pe 8 decembrie 1991,au semnat acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei URSS-ului. Gorbaciov a fost pus în faţâ unui fapt împlinit şi a fost nevoit să accepte dizolvarea Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat de Crăciun din funcţia de preşedinte, URSS-ul încetând să existe în mod oficial pe 1 ianuarie 1992.^[2].

Gorbaciov a încercat să menţină unit partidul comunist, dar să-l îndrepte spre linia politică social democrată. Contradicţiile abordării gorbacioviste: slăvirea lui Lenin, admiraţia pentru modelul social suedez şi încăpăţânarea de a menţine ţările baltice în uniune cu ajutorul forţei militare, au dus la eşecul oricăror iniţiative de reformă. După scoaterea în afara legii a partidului comunist în Rusia, Gorbaciov a rămas fără absolut nicio bază politică în afara de forţele armate. Chiar şi militarii l-au părăsit pe Gorbaciov, când au aflat de promisiunile de creştere a soldelor făcute de Elţin.

[modifică] Gândirea gorbaciovistă în străinătate

În contrast cu reformele interne controversate, Gorbaciov era foarte bine văzut în occident pentru "nouă gândire" în problemele afacerilor externe. Gorbaciov a încercat să îmbunătăţească relaţiile şi comerţul cu occidentul prin reducerea tensiunilor războiului rece. El a stabilit relaţii apropiate cu unii dintre liderii occidentali, aşa cum au fost cancelarul german Helmut Kohl, preşedintele american Ronald Reagan şi primul-ministru britanic Margaret Thatcher (care a făcut remarca rămasă celebră: "Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună."[1]

Gorbaciov a înţeles legăturile care se stabileau între reformele interne şi detensionarea relaţiilor internaţionale şi de aceea a extins principiile "noii gândiri" imediat şi peste graniţă. Pe 8 aprilie 1985, el a anuţat suspendarea amplasării sistemului de rachete SS-20 în Europa, concepută ca o mişcare îndreptată în direcţia rezolvării problemei rachetelor cu rază medie de acţiune. Mai târziu, în acelaşi an, Gorbaciov a propus ca americanii şi sovieticii să-şi reducă împreună arsenalele nucleare la jumătate. În octombrie, el a făcut prima sa vizită ca lider al Uniunii Sovietice în străinătate, în Franţa. În noiembrie, în timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deşi nu s-au făcut nici un fel de înţelegeri speciale, Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan au închegat o legătură personală foarte strânsă şi au căzut de acord asupra unor noi întâlniri. ^[2]

În ianuarie 1986, Gorbaciov va face cea mai îndrăzneaţă mişcare pe arena internaţională, atunci când a propus eliminarea rachetelor cu rază medie de acţiune din Europa şi strategia sa pentru eliminarea tuturor armelor nucleare până în anul 2000, (denumită "Propunerea din ianuarie"). El a iniţiat şi procesul retragerii trupelor sovietice din Afganistan şi Mongolia pe 28 iulie.^[2] Totuşi, mulţi observatori precum Jack F. Matlock Jr., (în ciuda tuturor laudelor aduse lui Gorbaciov), l-au criticat pe preşedintele sovietic pentru întârzierea prea mare cu care a luat hotărârea retragerii din războiul afgan, considerând această întârziere ca pe un exemplu al "gândirii vechi", care l-ar fi caracterizat pe liderul de la Kremlin.^[5]

Pe 11 octombrie [[1989], Gorbaciov şi Reagan s-au întâlnit în Reykjavík, Islanda, pentru a discuta problema reducerii numărului de rachete cu rază medie de acţiune din Europa. Spre uriaşa surprindere a consilierilor celor doi lideri, cei doi au cazut de acord asupra eliminării sistemelor de rachete cu rază medie de acţiune din Europa şi asupra limitării numărului total de capete nucleare a fiecărei părţi la 100. În mod incredibil, cei doi au cazut de acord să elimine toate armele nucleare în 10 ani din acel moment (1996), în loc de anul 2000, cum propusese iniţial Gorbaciov.^[5] Cu toate aceste, acestă întrunire poate fi privită ca un eşec în acţiunea de eliminare a tuturor armelor nucleare. Înţelegera celor doi avea să fie încununată de semnarea tratatului cu privire la rachetele cu rază medie de acţiune (aşa-numitul Tratat INF) în 1987. ^[2]

În februarie 1988, Gorbaciov a anunţat începerea retragerii armatei sovietice din Afganistan. Retragerea a fost încheiată în anul următor, deşi războiul civil a mai continuat între forţele loiale lui Mohammad Najibullah şi mujahedini. În timpul conflictului afgan dintre anii 1979 şi 1989, se estimează că peste 15.000 de soldaţi sovietici şi-au pierdut viaţa .

De asemenea, în cursul anului 1988, Gorbaciov anunţa că Uniunea Sovietică va abandona doctrina Brejnev, permiţând astfel ţărilor din blocul răsăritean să-şi hotărască independent politca internă. Numită în glumă de purtătorul de cuvânt al ministrului de externe sovietic Ghennadi Gherasimov "doctrina Sinatra", această politică a neintervenţiei în afacerile interne ale ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia s-a dovedit cea mai importantă reformă în domeniul politicii externe. Abrogarea doctrinei Brejnev a condus la revoluţii în Europa Răsăriteană în anul 1989, în timpul cărora comunismul s-a prăbuşit în toate ţările aliate ale URSS-ului. Cu excepţia României, toate revoluţiile anticomuniste din blocul răsăritean au fost unele paşnice. (Vedeţi şi: Revoluţiile din 1989.)

Pierderea poziţiilor dominante ale Uniunii Sovietice în Europa Răsăriteană a pus capăt războiului rece şi, pentru acestă realizare, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pe 15 octombrie 1990.

[modifică] Activitatea politică după demisia din funcţia de preşedinte sovietic

Gorbaciov a fondat fundaţia care-i poartă numele[2] în 1992. În 1993, el a fondat Crucea Verde Internaţională, prin care a devenit unul dintre cei trei mari sponsori ai Earth Charter –Cartei Pământului. Gorbaciov a devenit de asemenea membru al Clubului de la Roma.

În 1995, Gorbaciov a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Durham pentru contribuţiile sale la "cauza toleranţei politice şi la terminarea confruntării de tipul războiului rece".^[8]

În 1996, Gorbaciov a participat la alegerile prezidenţiale din Rusia, dar a obţinut numai 1% din voturilr exprimate, probabil datorita animozităţilor legate de disoluţia Uniunii Sovietice. În timpul turneului electoral, el a primit un pumn în faţă de la un necunoscut.

Pe 26 noiembrie 2001, Gorbaciov a fondat Partidul Social Democrat, care este o uniune a diferitelor partide de orientare social-democrată din Rusia. El a demisionat din funcţia de lider al partidului în mai 2004, după o neînţelegere cu conducerea partidului în legătură cu direcţia adoptată în campania pentru alegerile din decembrie 2003.

În iunie 2004, Gorbaciov a reprezentat Rusia la funeraliile de stat ale lui Ronald Reagan.

În septembrie 2004, după valul de atacuri ale separatiştilor ceceni în Rusia, preşedintele Vladimir Putin a lansat o iniţiativă pentru înlocuirea alegerilor pentru guvernatorii locali cu un sistem al numirii acestora direct de la Moscova de către preşedintele federaţiei, numiri care ar fi trebuit mai apoi aprobate de adunările legislative locale. Gorbaciov şi Elţin au criticat iniţiativa lui Putin, pe care au considerat-o un pas către dictatură. [3]

În anul 2005, Gorbaciov a fost răsplătit cu Premiul Point Alpha pentru ajutorul dat la reunificarea Germaniei. El a primit şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Münster.[4]

[modifică] Concluzii

Gorbaciov este foarte bine apreciat în Occident pentru acţiunile, care au dus la încheierea războiului rece. El este privit cu mare simpatie în Germania pentru că a permis reunificarea Germaniei. Totuşi, în Rusia, reputaţia sa se află la cote scăzute, (demonstrată în alegerile prezidenţiale la care a fost candidat), datorită părerilor majorităţii populaţiei, conform căreia este principalul vinovat de disoluţia URSS-ului, criza economică care a urmat şi pierderea statutului de supraputere. .

Războiul din Afganistan, care a început în deceniul al optulea al secolului trecut, a secătuit resursele sovietice. Există comentatori care afirmă că, adunând la uriaşele cheltuieli pentru păstrarea URSS-ului în cursa înarmărilor pe cele ale războiului din Afganistan, s-a ajuns la o sumă pe care economia sovietică nu o mai putea suporta. Infrastructura econonomică era deja într-un declin pronunţat în momentul în care Gorbaciov a reluat conducerea şi starea economică grea a fost principalul motiv al iniţiativelor de liberalizare. Se pare că încercările de "deschidere" a Uniunii Sovietice a fost făcute prea târziu.

[modifică] References

[modifică] Consultaţi şi următoarele articole:

• Uniunea Sovietică
• Carta Pământului
• Raisa Gorbaciova
• Yuri Gorbachev, pictor ruso-american, nepot al lui Mihail Gorbaciov
• Alexandr Nicolaevici Iakovlev, principalul aliat şi consilier al lui Gorbaciov
• Eduard Şevardnadze

[modifică] Legături externe

• MikhailGorbachev.org
• Fundaţia Gorbaciov
• Academy of Achievement Profile http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0pro-1
• Academy of Achievement Biography http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0bio-1
• Academy of Achievement Interview http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0int-1
• Academy of Achievement Photo Gallery http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0gal-1
• Opinia publică despre Gorbaciov
• Enciclopedia marxismului cu fragmente despre Gorbaciov
• Crucea Verde Internaţională
• Biografia în limba rusă a lui Gorbaciov
• Out in the Cold Interviu în ziarul The Guardian, 8 martie 2005
• TIME 100 for 2004: Mikhail Gorbachev
• CNN Cold War - Profile: Mikhail Gorbachev serie din 1998
  • CNN – Interviu din septembrie 1997
• Biografie şi citate
• 'My Ambition was to Liquidate Communism' interviu al lui Gorbaciov în Ankara
• Commanding Heights: Mikhail Gorbachev Interviu la PBS, aprilie 2001
• URSS – SUA: Documentele şi materialele Summitului, Washington 30 mai – 3 iunie 1990, inclusiv interviul interviul lui Gorbaciov pentru revista Time

Predecesor: Constantin Cernenko	Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice 1985-1991	Succesor: Vladimir Ivaşko
Predecesor: Andrei Gromîko ca Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem	Preşedinte al prezidiului Sovietului Suprem (1988-1989) Preşedinte al Sovietului Suprem (1989-1990) Preşedinte al Uniunii Sovietice (1990 – 1991) 1988-1991	Succesor: – Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi a apărut Comunitatea Statelor Independente