Istoria Europei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Portal Europa

Cuprins 1 Origini 2 Grecia antică 3 Dacia 4 Roma antică 5 Evul mediu 6 Renaşterea, Reforma protestantă 7 Revoluţia Franceză şi epoca napoleoniană 8 Secolul XX 9 Vezi şi

[modifică] Origini

Homo erectus şi oamenii de Omul de Neanderthal s-au aşezat în Europa cu mult timp înainte de apariţia omului modern, Homo sapiens. Oasele primilor europeni se găsesc la Dmanisi, Georgia, şi datează de acum 2 000 000 ani. Prima apariţie a oamenilor moderni a avut loc în 35 000 î. Hr. Dovezi ale unor aşezări permanente se găsesc începând cu mileniul al 7-lea î. Hr. în Bulgaria, România şi Grecia. Neoliticul a ajuns în Europa centrală în mileniul al 6-lea î. Hr. şi în părţi ale Europei de Nord în mileniile 5 şi 4 î. Hr. Nu există vreo cultură preistorică care să acopere întreaga Europă. Pentru detalii cu privire la diferitlee culturi, vezi Paleolitic, Mezolitic, Neolitic, Epoca bronzului şi Epoca fierului.

Prima civilizaţie europeană bine cunoscută ce cunoştea scrierea a fost civilizaţia minoică în insula Creta şi mai apoi civilizaţia miceniană în anumite zone din Grecia, începând cu al doilea mileniu î. Hr. În jurul anului 400 î. Hr., Cultura La Tène s-a răspândit în interior până în Peninsula iberică (Spania şi Portugalia), şi mai apoi Anatolia. Etruscii locuiau în Italia centrală şi în Lombardia, unde au fost alungaţi de către celţi, care s-au amestecat cu vechii locuitori ai Iberiei pentru a crea o cultură celtiberică unică. Deoarece celţii nu utilizau scrierea, nu există prea multe informaţii legate de ei. Romanii i-au întâlnit şi au înregistrat numeroase informaţii legate de ei; acestea şi dovezile arheologice sunt singurele surse disponibile despre această extrem de influentă cultură. Celţii au făcut o concurenţă formidabilă, deşi dezorganizată, statului roman, care ulterior a colonizat şi cucerit o mare parte a Europei de sud.

[modifică] Grecia antică

La sfârşitul epocii bronzului din civilizaţiile precedente se naşte cea greacă. Structura acesteia era de oraşe-state (dintre care amintim Atena şi Sparta), extrem de diferite în termeni de cultură şi organizare politico-economică. Expansiunea teritorială prin coloniile greceşti extind cultura elenă în întreaga Mediterană şi Asia Mică.

În secolul IV î.Hr., disputa dintre oraşele state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către regele macedon Filip al II-lea. Campania fiului său Alexandru cel Mare răspândeşte cultura elenă în cea mai mare parte a Asiei şi a Africii nordice.

[modifică] Dacia

S-a născut din ramura de nord a Traciei.Detinea epoca de fier.Între anii 82-44î.Hr. regele Burebista cucereşte tot teritoriul dac, devenind rege.

După Moartea lui,regatul dac se destramă, fiind refăcut de către regele Decebal.În anul 106 d.Hr , este cucerita de către romani, sub împăratul roman Traian.

[modifică] Roma antică

Grecia capitulează în faţă nou-născutei civilizaţii romane, care s-a extins iniţial doar în peninsula italică, iar mai apoi în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistenţă din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului III î.Hr.

Guvernul de la Roma a fost iniţial condus de o serie de regi, pentru ca apoi să treacă la un guvern republican, apoi in dictatura lui Sulla şi Iulius Cezar şi să sfârşească printr-un imperiu, condus de Augustus în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II d.Hr., în timpul împăratului Traian, când imperiul se întindea până la coastele Mediteranei în sud, şi toată Europa până la Rin şi Dunăre în nord (moment în care conţinea şi provincia Dacia).

Civilizaţia romană a ajuns la un grad mare de civilizaţie până la sfârşitul secolului III d.Hr., când o serie de războaie civile au dat startul unui lent declin. În secolul IV, împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare au împărţit teritoriul roman în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, pentru a simplifica metoda de guvernare.

[modifică] Evul mediu

Începând cu secolul V, Imperiul Roman de Apus a fost obiectul unei serii de invazii barbare care au dus la divizarea continuă şi îndepărtarea de Imperiul Bizantin, care va supravieţui încă un mileniu.

În secolul VII are loc expansiunea arabilor pe coastele Mediteranei, inclusiv în Sicilia şi Spania. Simultan, Europa fostului Imperiu Roman al Apus îşi continuă involuţia, împărţindu-se în mici entităţi locale cu o economie bazată pe agricultură (feudalism). În Occident, singura autoritate cu o organizare centralizată era Biserica Catolică, ce avea o influenţă temporară din ce în ce mai mare şi un rol de continuitate privind cultura latină.

O primă reunificare se face prin Sfântul Imperiu Roman, care apare în jurul anului 800, când Carol cel Mare, rege al francilor îşi extinde domnia din Franţa în partea occidentală a Germaniei şi în partea nordică a Italiei. În partea centrală a Italiei prinde viaţă un stat ecleziastic sub conducere papală.

Papa isi va arata puterea sa politica impresionanta pe care o avea prin declansarea cruciadelor . Tot prin acordul papilor s-au creat si ordinele militar-religioase (de exemplu, Cavalerii Ioaniţi).

În Evul Mediu târziu apar semnalele unei renaşteri culturale şi comerciale în Europa occidentală, odată cu afirmarea unor importante oraşe-stat (ca Veneţia şi Florenţa în secolul XI). În acelaşi timp încep să se formeze primele state naţionale (dintre care Franţa, Anglia, Spania şi Portugalia).

Pe de altă parte, Sfântul Imperiu Roman îşi continuă fragmentarea într-o serie de feude italiene şi germane, sub autoritatea formală a împăratului.

Degradarea condiţiile de viaţă în Europa a făcut posibilă în secolul XIV epidemia de ciumă ce a redus cu o treime populaţia în unele ţări occidentale.

Unii istorici consideră sfârşitul Evului Mediu ca fiind căderea Constantinopolului şi a Imperiului Bizantin, în 1453 pe mâna turcilor. Aceştia vor păstra oraşul, redenumit Istanbul, capitală a Imperiului Otoman, ce va dura până în 1919 şi care va cuprinde chiar şi Egiptul, Siria şi mare parte din Balcani.

[modifică] Renaşterea, Reforma protestantă

Statele care s-au format la finele secolului XV continuă să-şi mărească puterea, în timp ce Biserica, din cauza corupţiei şi a conflictelor interne, pierde din ce în ce mai multă putere. După Reforma protestantă a lui Martin Luther din 1517, Europa a fost traversată de o serie de curente, prin care motivele religioase justificau deciziile politice.

În acelaşi timp, naţiunile europene (Spania şi Portugalia, urmate de Franţa, Anglia şi Olanda) încep o expansiune colonială în Asia, Africa şi America, aceasta din urmă după a fost descoperită de Cristofor Columb în 1492.

Zona Marea Baltică este teatrul unor lupte între Suedia, Polonia şi Rusia, ce reuşeşte să-şi anexeze Finlanda şi partea orientală a Poloniei.

[modifică] Revoluţia Franceză şi epoca napoleoniană

Refuzul lui Ludovic XVI de a-şi împărţi puterile cu aşa-numita a treia stare a dus în 1789 la izbucnirea Revoluţiei Franceze, ceea ce va marca sfârşitul monarhiei franceze şi instaurarea republicii în 1791.

Afirmarea principiilor guvernului democratic şi reacţia puterilor europene la preluarea puterii de către generalul Napoleon Bonaparte, care a întreprins o serie de campanii militare victorioase în Austria, Rusia, Prusia şi Anglia. Primul imperiu francez este abolit în 1815 după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo.

Restauraţia formelor puterii anterioare revoluţiei franceze nu a dispersat aspiraţiile liberale ale popoarelor europene. La asta se adaugă fie transformările sociale legate de Revoluţia industrială, fie renaşterea mişcărilor naţionale. Consecinţă a acestui fapt, perioada dintre 1815 şi 1871 a fost marcată de o serie de moţiuni revoluţionare şi războaie de independenţă care au dat naştere unor state naţionale, ca Italia şi Germania.

[modifică] Secolul XX

După perioada relativ pacifică, tensiunile dintre puterile europene vor duce în 1914 la Primul Război Mondial. Pe de-o parte se aliază Puterile Centrale -Germania şi Austro-Ungaria - aliate şi cu Bulgaria şi Imperiul Otoman, iar pe de altă parte Antanta -Franţa, Regatul Unit şi Rusia, apoi aliate cu Serbia, la care s-au adăugat în 1915 Italia, în 1916 România, iar în 1917 Statele Unite. Rusia s-a retras din cauza Revoluţiei ruse. Antanta învinge în toamna lui 1918.

Tratatul de la Versailles din 1919 impunea condiţii severe Germaniei. Prin desfacerea imperiilor german, austro-ungar şi rus, s-au format noi state ca Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Anii următori au adus grave probleme economice, lucru care va duce la marea criză din 1929-33. Tensiunile care au derivat din această criză au dat adus la putere la mişcări extremist-naţionaliste ca fascismul în Italia (1922) şi nazismul în Germania (1933).

După semnarea unui Pactul de Oţel cu Italia şi a unui pact de non-agresiune cu Uniunea Sovietică, Germania dă startul în septembrie 1939 celui de Al Doilea Război Mondial prin invadarea şi înfrângerea Poloniei, Franţei, Iugoslaviei şi Greciei.

România şi Ungaria se alătură Germaniei şi Italiei.

După aceste succese iniţiale, Germania a atacat în 1941 Rusia, invazie care se opreşte lângă Moscova în decembrie 1941. Japonia atacă Statele Unite la 7 decembrie 1941. Victoria aliaţilor în Africa de Nord este urmată de invazia Italiei în 1943, a Franţei în 1944 şi a Germaniei, care capitulează în mai 1945.

Terminarea războiului duce la separarea naţiunilor europene în două blocuri, unul occidental, NATO, şi unul de influenţă sovietică, care formează Pactul de la Varşovia.

Opoziţia dintre cele două blocuri va conduce la războiul rece, terminat în 1991 prin dizolvarea Uniunii Sovietice. În acelaşi timp, un proces de integrare economică şi politică a dus la dezvoltarea Pieţei Europene Comune, şi mai apoi a Uniunii Europene.

[modifică] Vezi şi

• Istoria României
• Istoria Republicii Moldova
• Istoria Angliei
• Istoria Franţei
• Istoria Italiei
• Istoria Spaniei
• Istoria Finlandei
• Integrarea României în Uniunea Europeană