Războiul civil din Finlanda
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Războiul civil din Finlanda a fost un conflict între forţele "roşiilor" (punaiset) (social-democraţii aliaţi cu comuniştii finlandezi) şi cele ale "albilor" (valkoiset) aflate sub comanda Senatului conservator, care în toamna precedentă reuşise formarea unui guvern de unitate naţională, care avea ca scop menţinerea status quo-ului, (să menţină independenţa şi monarhia constituţională).
Finlandezii folosesc mai multe nume pentru acest conflict: vapaussota (războiul pentru libertate), kansalaissota ori sisällissota (războiul civil), luokkasota (războiul de clasă), punakapina (rebeliunea roşie), torpparikapina (războiul meşteşugarilor), veljessota (războiul între fraţi), sau chiar şi vallankumous (revoluţie). Deşi toate aceste nume reflectă într-un fel sau altul realitatea istorică, sunt cu toate încărcate de semnificaţii propagandistice.
Războiul civil şi războiul în continuare sunt două dintre cele mai controversate şi încărcate emoţional evenimete din istoria modernă a Finlandei. Aceste două conflicte sunt văzute ca două puncte de cotitură a soartei finlandeze, amândouă având o uriaşă influenţă asupra politicii interne şi celei externe.
Cuprins |
[modifică] Condiţiile generale
Condiţiile care au generat războiul civil pot fi considerate a fi în principal polarizarea politică cauzată de conflictul major dintre Imperiul Rus şi Marele Ducat al Finlandei, entitate autonomă a Imperiului Ţarist, care a debutat în 1889 odată cu lansarea politicii pan-slave şi care s-a intensificat în 1899 odată cu primele încercări de rusificare a Finlandei. Una dintre primele consecinţe ale acestei politici a fost desfiinţarea armatei Marelui Ducat al Finlandei.
Până în acel moment, Senatul Finlandei reuşise să ducă cu succes o politică loialist conservatoare faţa de Rusia, având drept scop apărarea principalelor interese naţionale ale ţării prin autonomia acordată de puterea ţaristă. Se aprecia în acele vremuri că "poporul" trebuie îndepărtat de abordările politice radicale, care ar fi dus la iritarea Curţii Imperiale de la Sankt Peterburg. Cum această s-a dovedit până în cele din urmă greşită, atât activiştii de stânga, cât şi cei de dreapta s-au radicalizat.
Radicalismul de dreapta a apărut ca răspuns la hegemonia culturală şi constituţională rusească şi avea să ducă până în cele din urmă la colaborarea tacită cu Imperiul German, care se erija pe scena politică ca o nouă putere în regiunea Baltică după unificarea din 1871.
Radicalismul de stânga a fost în principal generat de apariţia şi înmulţirea ţaranilor fără pământ (torpparit). Finlandezii nu aveau o tradiţie în lucrarea pământului arendat de la marii proprietari, deoarece, până în acele timpuri, ţăranii finlandezi fuseseră fermieri săraci, dar independenţi, cu nici un alt stăpân decât regele. În plus, Revoluţia Industrială începuse să afecteze sudul Finlandei. Era vremea expansiunii economice, iar prăpastia dintre bogaţi şi săraci a început să se lărgească.
Opinia publică era dominată de păturile sociale bine educate, iar în timpul secolul al XIX-lea problemele Finlandei începuseră să fie considerate legate numai de cultură, limbă, educaţie şi Constituţie. Ameninţarea reprezentată de duşmanul comun, Rusia, a mascat prăpastia căscată între clasele sociale, dar atunci când opresiunea rusească a slăbit, conflictele latente au ieşit la iveală.
[modifică] Greva generală (1905)
Tensiunile care apăruseră în timpul şi după războiul pierdut de Rusia împotriva Japoniei au dus, printre altele, la greva generală din 1905, în timpul căreia "roşii" (socialiştii) "Gărzile muncitoreşti de apărare" (Punakaarti) şi "albii" (antisocialiştii) Gărzile de apărare (Suojeluskunnat) şi-au organizat propriile forţe paramilitare. Cele două organizaţii au devenit un motiv de îngrijoare în Finlanda.
Pentru a reduce nemulţumirea generală, a fost introdus votul universal. Partidul Social Democrat din Finlanda a cucerit rapid aproape 50% dintre voturi, dar starea electoratului său nu s-a îmbunătătţit, de vreme ce puterile legislativului erau "împărţite" între Parlament şi ţar, (în calitatea acestuia de Mare Duce al Finlandei).
[modifică] Revoluţia din februarie (1917)
Deşi primele înfruntări violente între "roşii" şi "albi" au apărut în iulie 1906 în Helsinki. Opresiunea rusă reînnoită a avut un efect unificator asupra finlandezilor, amânând până după revoluţia rusă din 1917 toate conflictele serioase.
După alegerile generale din 1916, când social democraţii au câştigat majoritatea absolută în Parlamentul Finlandei, Senatul Finlandei era un cabinet al unei largi coaliţii conduse de Oskari Tokoi, liderul social-democraţilor şi al unei uniuni sindicale. Încercarea guvernului său de o obţine creştrea gradului de autonomie a fost un eşec până în cele din urmă. În conformitate cu păreile politice ale celor de stânga, acest fapt s-ar fi datorat rezistenţei la tendinţele revoluţionare ale politicienilor de dreapta şi a colaboratorilor lor "burghezi" din guvernul provizoriu al premierului Alexandr Kerenski.
Punctul de vedere al Senatului era că uniune personală cu Rusia a încetat în momentul în care ţarul a fost detronat. Senatul aprecia că a venit momentul ca autoritatea ţarului să fie transferată către Parlamentul Finlandei, ceea ce guvernul provizoriu rus nu putea accepta.
Nonsocialiştii din Senat erau puţin entuziasmaţi în legătură cu moţiunea guvernului aprobată de Parlament în iulie 1917, (în special în ceea ce priveşte capitolul asupra parlamentarismului, punct asupra căruia social-democraţii insistaseră în mod deosebit), temându-se, pe de-o parte, că era prea avansat şi provocator pentru ruşi, iar pe de altă parte, că era prea radical şi periculos pentru finlandezi. Moţiunea restrângea influenţa Rusiei în politica internă finlandeză, dar nu aducea nicio atingere puterilor guvernului din Sankt Peterburg în ceea ce priveşte problemele apărării şi politicii externe. Aşa cum era de aşteptat, pentru guvernul provizoriu rus, această abordare a părut prea radicală. Parlamentul a fost dizolvat şi au fost anunţate noi alegeri.
Din punctul de vedere al celor săraci, încercarile independentiste ale guvernului lui Oskari Tokoi erau un eşec la fel de mare pe cât era şi votul universal. Numeroşi săraci sufereau din cauza şomajuilui şi lipsei de alimente, iar situaţia lor se înrăutăţea în continuu. Democraţia nu părea să fie soluţia rezolvării problemelor proletariatului. Violenţa politică a crescut în timpul alegerilor care au urmat, în special prin luptele dintre cei etichetaţi "haimanalele roşii" şi respectiv "măcelarii albi". Până în cele din urmă, stânga a pierdut majoritatea absolută în Parlament.
Autonomia Finlandei a fost reinstaurată de guvernul provizoriu rus, dar cu restricţii, forţa poliţienească fiind practic desfiinţată. În această situaţie au fost reînviate forţele paramilitare ca răspuns la creşterea insecurităţii şi anarhiei generale. Frica generală era larg răspândită, dar relaţiile dintre roşii şi albi erau încă la un nivel rezonabil în Finlanda. Albgardiştii erau organizaţi de lideri proveniţi din clasa industriaşilor şi învăţaţilor conservatori, în vreme ce roşii erau convocaţi prin sindicatele locale.
[modifică] Revoluţia din Octombrie (1917)
Revoluţia bolşevică din octombrie condusă de Lenin a reaprins speranţele pentru mai bine în Marele Ducat al Finlandei. Polarizarea şi neîncrederea reciprocă dintre dreapta şi stânga a crescut în mod dramatic. Au fost raportate aproximativ 30 asasinate politice. După alegerile generale, a fost numit un guvern nesocialist, care era strivit între socialiştii tot mai radicalizaţi din ţară şi bolşevicii tot mai agresivi din Petrogradul aflat în imediata apropiere a granţei finlandeze. Numeroasele trupe ruseşti staţionate în Finlanda făceau situaţia să fie din ce în ce mai rea, ele fiind la rândul lor tot mai implicate în activităţile revoluţionare, în lupta pentru libertate (свобода). Pentru a face situaţia şi mai complicată, în Finlanda a izbucnit o nouă grevă generală.
Libertatea s-a dovedit pentru finlandezi a nu fi decât similară cu jafurile şi atacurile violente ale militarilor ruşi aflaţi de cele mai multe ori sub influenţa alcoolului şi care câteodată îşi asasinau ofiţerii. În condiţiile lipsei totale a unei forţe de poliţie sau a unei armate regulate finlandeze, anarhia generalizată a dus la renaşterea şi la crearea a numeroase noi Gărzi Albe. Gărzile erau unităţi locale, formate prin iniţiative cetăţeneşti. Unele dintre ele îşi aveau rădăcinile în "Gărzile de Securitate" înfiinţate în timpul grevei generale din 1905, dar libertatea trupelor ruseşti a fost cea care a generat apariţia celor mai multe Gărzi Albe.
După Revoluţia Socialistă din Octombrie, rolul celor două mari forţe politice au fost inversate. Astefel, în acel moment, nesocialiştii erau nerăbdători să obţină autonomia maximă sau chiar independenţa faţă de Rusia, în timp ce social-democraţii îi considerau pe bolşevici drept posibili aliaţi împotriva "opresorilor capitalişti". Senatul, condus de eroul naţional finlandez Pehr Evind Svinhufvud, a propus proclamarea independenţei, iar Parlamentul a legiferat declaraţia de independenţă pe 6 decembrie 1917.
[modifică] Social democraţii şi revoluţia
Situaţia politică tensionată s-a deteriorat în tot timpul anului 1917. Au izbucnit greve în agricultură, greve locale prin care se încerca influenţarea autorităţilor locale, încăierări pentru alimente şi datorită inflaţiei şi, până în cele din urmă, sus-numita greva generală din noiembrie. Conducerea social-democraţilor nu a putut controla mişcările violente ale maselor şi acţiunile parlamentare şi extraparlamentare aveau sprijinul schimbător al celor mulţi. Încă din 1906, calea parlamentară se dovedise dezamăgitoare, iar, după Revoluţia din Octombrie, conducerea bolşevică rusă făcea presiuni asupra social-democraţilor finlandezi să le urmeze exemplul şi să pună mâna pe putere în forţă. Partidul Social Democrat din Finlanda era acuzat de ineficacitate atât in ţară cât şi la Petrograd.
Pe 16 noiembrie, în timpul grevei generale, proaspăt formatul Consiliul Central Revoluţionar al Muncitorilor a votat cu voted cu o majoritate fragilă cucerirea puterii prin luptă, dar organul revoluţionar suprem, Comitetul Executiv, nu a reuşit să recruteze suficienţi de mulţi membri pricepuţi în astfel de lovituri, iar revoluţia trebuit anulată. Organizarea Gărzilor Roşii a început în ritm alert, deşi în scurtă vreme entuziasmul a început să scadă datorită eşecului grevei generale şi a neînceperii revoluţiei. Iniţiativa a fost preluată de Consiliul Central Revoluţionar al Muncitorilor, (consiliu care cuprindea sindicatele şi Partidul Social Democrat din Finlanda), cu toate că liderii partidului pierduseră o bună parte a credibilităţii şi autorităţii, la început datorită eşecului partidului în a căpăta un cât de mic avantaj politic în parlamentul în care deţineau majoritatea absolută.
Gărzile Albe au fost organizate de-a lungul întregului an 1917. În decembrie, efectivul lor ajunsese la aproximativ 40.000 de oameni. Ca răsouns, organizarea Gărzilor Roşii a fost accelerată în noiembrie, pentru a ajunge la un efectiv de aproximativ 30.000 de membri până la sfârşitul anului. După proclamarea independenţei, Parlamentul Finlandei a înputernicit pe 12 ianuarie 1918 Senatul Finlandei să creeze "o forţă poliţienească puternică". În scurtă vreme a fost clar că aceasta a fost o mişcare prin care se încerca legalizarea Gărzilor Albe, în acelaşi timp încercându-se excluderea Garzilor Roşii şi a altor simpatizanţi ai social-democraţilor, (aflaţi acum în opoziţie, cu aproximativ 50% din voturile populare şi locurile din Parlament). Pe 25 ianuarie 1918, Senatul a hotărât ca Gărzle Albe să se constituie în trupe guvernamentale, ajungându-se la un punct în politica ţării din care nu mai exista întoarcere. Numeroşi social democraţi s-au alăturat rebeliunilor izbucnite în trei dintre cele mai importante oraşe ale ţării, dar, cel puţin la nivel oficial, revolta nu a fost sporijinită de organele executive ale partidului.
Programul şi schiţa de constituţie a Republicii Socialiste Muncitoreşti Finlandeze scrise de Otto Ville Kuusinen au fost influenţate puternic de social democraţi, dar a fost influenţată în măsură egală şi de Declaraţia de independenţă a Statelor Unite şi de constituţia cantonală a Elveţiei. Scopul principal al Republicii era reforma socială şi calea declarată pentru atingerea ţelurilor era democraţia parlamentară, bazată pe principiul suveranităţii poporului şi a autodeterminării naţionale. Căile bolşevice ale dictaturii proletariatului şi a socializării nu se regăseau în acest program. Rebeliunea din Finlanda a diferit astfel de Revoluţia din Octombrie şi de celelalte revolte de pe continentul european care au urmat după încheierea primului război mondial, (aşa cum au fost revolta condusă de Béla Kun în Ungaria, sau revolta spartachiştilor din Berlin, sau "Republica Sovietică Bavareză".)
[modifică] Conflictul
"Roşii" erau alarmaţi de decizia guvernamentală de a folosi albgardiştii ("măcelarii", cum îi numeau socialiştii), ca nucleu al armatei naţionale, care avea ca sarcină de început dezarmarea celor aproximativ 40.000 de militari ruşi staţionaţi în Finlanda. Gărzile Roşii bănuiau că erau următoarele trupe care ar fi urmat să fie dezarmate.
Primele lupte serioase dintre cele două tabere au apărut în noaptea de 19 ianuarie. Au urmat cele de după declaraţia Senatului, (care transforma Garzile Albe în armată naţională), pentru ca pe 26 ianuarie să izbucnească rebeliunea generală. Rusia Bolşevică îşi afirmase în mod public intenţiile de ajutorare a Republicii Socialiste Muncitoreşti Finlandeze. Roşiii au reuşit să ocupe capitala Helsinki în primele ore ale dimineţii zilei de 28 ianuarie, iar membrii Senatului au fost evacuaţi în oraşul Vaasa, pe coasta de vest a ţării. Vaasa a fost capitala Finlandei de pe 29 ianuarie până pe 3 mai.
Se afirmă de cele mai multe ori că liderii celor două tabere au acţionat independent unii de ceilalţi în aceste zile importante şi că a fost doar o coincidenţă că Armata Albă a fost înfiinţată în mod oficial în aceeaşi zi în care a izbucnit rebeliunea stângii. Este de asemenea acceptat de către toţi istoricii că liderii ambelor tabere au acţionat fără nici o autorizaţie oficială şi democratică şi, pe de altă parte, este unanim acceptat că, în cadrul facţiunilor lor, conducătorii nu au înâlnit nicio opoziţie organizată. Cu alte cuvinte, procesul care a dus la izbucnirea războiului civil a fost mai degrabă iniţiat de neîncrederea dintre roşii şi albi şi a fost legat mai puţin de evenimentele de la sfârşitul lui ianuarie 1918.
Pe fronturile europene ale primului război mondial se mai duceau încă lupte, iar Rusia Bolşevică şi Imperiul German aveau propriile interese în Finlanda.
Cei mai mulţi dintre albi s-au temut că trupele ruseşti aveau să ia partea roşiilor în conflict. Guvernul bolşevic rus îşi exprimase în mod public sprijinul pentru roşii, în ciuda faptului că recunoscuse independenţa Finlandei cu numai trei săptămâni mai înainte. Această poziţie era datorată politicii liderilor de la Petrograd de sprijinire a revoluţiei comuniste mondiale, revoluţie care trebuia să continue şi în Finlanda.
Tabăra albilor era dominată de "activiştii" aparţinând clasei de mijloc — membrii progermane şi independentiste. Din punctul lor de vedere, întreţinerea de relaţii strânse cu Rusia comunistă era echivalentă cu renunţarea la independenţa doar de puţin timp cucerită. Albii erau influenţaţi, de asemenea, de interesele Germaniei, care le oferiseră sprijin, inclusiv prin instruirea în secret a trupelor de voluntari "Jäger" (Jääkärit).
Trupele albilor s-au regrupat în părţile de nord şi de centru ale ţării sub conducerea preşedintelui Senatului Pehr Evind Svinhufvud şi sub comanda militară a lui Carl Gustaf Emil Mannerheim.
La început, ambele părţi au fost de acord să respecte legile războiului. Punctul de cotitură a fost masacrul de la Suinula, petrecut chiar la începutul războiului. O unitate a albilor a reuşit să scape pe 1 ianuarie din zona Tampere controlată de roşii. Ei au reuşit să captureze primăria dintr-o localitate învecinată. Din Tampere a fost trimis un detaşament de 300 de puşcaşi roşii, care a recucerit primăria şi i-a făcut prizonieri pe albi. Între timp, a mai sosit un alt detaşament de 200 de puşcaşi roşii. Conducătorul acestora, Hyrskymurto, a dat ordin ca toţi prizonierii să fie împuşcaţi. Numai 15 albi au scăpat cu viaţa, iar dintre aceştia, numai 5 au reuşit să ajungă în zona controlată de albi. După acest incident a urmat răzbunarea albilor şi a început escaladarea acţiunilor criminale. Cele mai multe incidente au avut o factură locală, dar aproximativ o treime dintre acţiunile teroriste ale albilor a fost controlate de la centru.
Situaţia militară a roşiilor din sud s-a înrăutăţit după sosirea trupelor de voluntari "Jäger" de pe 25 februarie şi după retragerea forţelor ruseşti care s-au conformat prevederilor taratului de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).
Forţele albilor au lansat un contraatac în bătălia de la Tampere, (15 martie – 6 aprilie). După cucerirea oraşului, aproximativ 10.000 de soldaţi roşii au fost luaţi prizonieri.
Pe 3 aprilie, trupele germane au debarcat la Hanko în sprijinul albilor, au avansat rapid către est şi au cucerit oraşul Helsinki pe 13 aprilie. A urmat o nouă înfrângere a roşiilor în luptele de la Viipuri din 28 aprilie – 29 aprilie, iar ultimele puncte de rezistenţă ale socialiştilor au fost eliminate până pe 7 mai.
[modifică] Urmări
| Pierderi umane | ||||
|---|---|---|---|---|
| Motiv | Roşii | Albii | Alţii | Total |
| Ucişi în lupte | 5.199 | 3.414 | 790 | 9.403 |
| Executaţi, împuşcaţi sau asasinaţi | 7.370 | 1.424 | 926 | 9.720 |
| Morţi în lagărele de prizonieri | 11.652 | 4 | 1.790 | 13.446 |
| Morţi după eliberarea din lagăre | 607 | - | 6 | 613 |
| Dispăruţi în luptă | 1.767 | 46 | 380 | 2.193 |
| Alte cauze | 443 | 291 | 531 | 1.265 |
| Total | 27.038 | 5.179 | 4.423 | 36.640 |
| Sursa: Arhiva naţională | ||||
Războiul civil care s-a încheiat, dar a lăsat societatea finlandeză profund divizată în două grupuri. Campania "terorii roşii" împotriva albilor a fost urmată de "teroarea albă" împotriva revoluţionarilor şi a sprijinitorilor lor. Bolile, foametea şi proastele tratatmente au ucis mii de deţinuţi din lagărele de concentrare. Conflictul şi urmările lui imediate au ucis mai mult de 30.000 de oameni din populaţia de trei milioane a ţării.
În plus, un număr necunoscut de copii ai revoluţionarilor roşii au fost internaţi în orfelinate sau au fost daţi în grija unor părinţi adoptivi, în timp ce părinţii naturali erau fie închişi (au existat aproximativ 75.000 de deţinuţi roşii), fie declaraţi nedemni pentru educarea copiilor în spiritul patriotismului pentru o Finlandă independentă.
Mulţi copii ai roşiilor au suferit de stigmatul social de a fi fost urmaşii proletarilor învinşi, trădători de patrie.
Un mare număr de revoluţionari finlandezi au fugit din Finlanda pentru a căuta azil în Rusia la sfârşitul războiului şi la scurt timp după aceasta. Cei mai mulţi dintre ei au pierit în timpul marilor epurări staliniste. Numărul acestor victime este necunoscut.
În vreme ce albii sărbătoreau victoria în "războiul de independenţă" împotriva Rusiei şi bolşevismului, stânga politică a refuzat o lungă perioadă de timp să participe la celebrarea independenţei. Partidul Comunist din Finlanda a fost scos în afara legii în 1923, în vreme ce social-democraţii au rămas în opoziţie în toată perioada interbelică. Svinhufvud a fost ales preşedinte (1931-1937) cu o platformă care-i i-a ţinut pe social-democraţi în afara guvernului.
Finlanda, prima tără nordică (şi europeană) care a adoptat votul universal a fost ultima care a adoptat parlamentarismul.
Polarizarea socială şi politică din perioada de dinaintea de războiul civil şi adâncirea acesteia după încheierea conflictului au dus, direct şi indirect, la o dezvoltare mentală a Finlandei mai apropiată de Prusia secolului al XIX-lea, decât de cea a celorlalte ţări scandinave, în care mişcările populare şi ideologiile liberale au dus la dezvoltarea democraţiei moderne. În Finlanda, forţele militare şi ideologiile conservatoare au câştigat un uriaş prestigiu ca urmare a victoriei în război.
Polarizarea avea să rămână prezentă în societatea finlandeză încă multă vreme şi avea să-şi pună amprenta pe politica externă. A fost stabilit un consens în ceea ce priveşte scopul principal, independenţa Finlandei, dar politica de alianţe externe a variat foarte des, de la Imperiul German în 1918 la Antanta vicorioasă, de la Polonia (1922) şi mai apoi Liga Naţiunilor, înapoi la Germania (din 1931), mai târziu şi Scandinavia (1934), împotriva Germaniei Naziste (1937), pentru ca apoi să curteze intens pe aceiaşi nazişti (în 1940), pentru ca mai apoi, involuntar şi necesar să se adapteze relaţiilor speciale cu Uniunea Sovietică, relaţii contrabalansate de intensificarea colaborării cu ţările scandinave.
O altă moştenire lăsată de războiul civil a fost curentul antiparlamentar şi antidemocratic care a rămas în opinia publică şi în mod particular în rândul tineretului universitar până la sfârşitul războiului de iarnă, când astfel de poziţii deveniseră periculoase. Un alt rezultat a fost Mişcarea Laponă de la sfârşitul celui de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, mişcare care s-a constituit ca o reacţie la creşterea popularităţii şi influenţei "socialiştilor" (social-democraţii reformişti). Însă, după tentativa eşuată de lovitură de stat din 1932, antiparlamentarii a pierdut mult din popularitate, nemaifiind dominanţi nici în dezbaterile publice, nici într-unul dintre partidele politice ale vremii.
Înaintea războiului civil, ţările scandinave au fost primele care au recunoscut independenţa Finlandei. După încheierea acestui război, relaţiile reciproce s-au răcit. Când, la mijlocul deceniului al patrulea, Finlanda s-a reorientat din nou către ţările scandinave, reacţiile acestora din urmă au fost mai puţin entuziaste decât s-ar fi aştepta politicienii de la Helsinki. S-a ajuns ca, în timpul războiului de iarnă, Finlanda să lupte practic singură împotriva Uniunii Sovietice.
[modifică] Vezi şi:
- Războiul de iarnă
- Războiul în continuare
- Războiul finlandez
- Istoria Finlandei
- Lista războaielor finlandeze
- Lotta Svärd
- Carl Gustaf Emil Mannerheim
