Antipapă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un Antipapă este unul dintre cei care s-au pretins a fi Papi ca urmare a alegerilor contestate de anumiţi cardinali. Aceşti antipapi erau în opoziţie cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali, (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităţilor lor, sunt numiţi de asemenea "antipapi."
Pe durata unor perioade tulburi în istoria Bisericii Romano Catolice, au avut loc alegeri foarte controversate ale unor papi. Unele dintre aceste alegeri au fost considerate invalide, ori datorită faptului că o mare majoritate a electorilor papali au pretins că acele alegeri nu ar fi fost corecte, (ca în cazul lui Felix al V-lea), sau pentru că au fost declarate invalide mai târziu, (ca în cazul lui Clement al VII-lea).
Primul antipapă, Hippolytus, a fost ales ca formă de protest împotriva Papei Callixtus I de către un grup schismatic din Roma în secolul al III-lea. Hippolytus a fost exilat în minele insulei Sardinia împreună cu cel care avea să-i succeadă lui Papei Callixtus I, Papa Pontian. Hippolytus s-a reconciliat cu Biserica Romano Catolică mai înainte ca să moară şi a fost canonizat în cele din urmă.
Perioada în care s-a înegistrat cel mai mare număr de antipapi a fost aceea a luptelor dintre Papi şi Împăraţilor Sfântului Imperiu Roman în perioada dintre secolul al XI-lea şi al XII-lea. Împăraţii sprijineau financiar deseori antipapii în schimbul susţinerii religioase şi politice a acestora din urmă. Papii, în schimb, acordau sprijin pretendenţilor rivali din Germania în încercarea de schimbare a politicii imperiale.
La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea, au fost aleşi mai mulţi papi rivali, doar una dintre linii fiind recunoscută oficial de biserica romano catolică. Scandaluirle alegerilor multiple a fost încă unul dintre motivele pentru a cere reformarea bisericii la sfârşitul secoluluial XVI-lea. (Vezi Reforma protestantă, Schisma occidentală şi Antipapa Benedict al XIII-lea).
În perioadele în care au existat doi (sau chiar trei) papi, nu este foarte clar cine a fost antipapa şi cine a fost papa, iar o categorisire făcută în zilele noastre poate fi diferită de vederile contemporanilor celor doi candidaţi. Suporterii acestor candidati puteau să-i sprijine cu bună credinţă fără să ştie cine-i papa şi cine-i antipapa, lăsând cursul evenimentelor să decidă de partea cui este dreptatea.
Nu a existat un antipă după anul 1449 (dacă nu se pun la socoteală papii sedevacantişti - vezi mai jos). Alte schisme, aşa cum au fost Biserica Anglicană, Biserica Veche Catolică şi Asociaţia Catolică Patriotică Cineză, au început să respingă dogma primordială a papalităţii.
În zilele noastre, actul proclamării unui antipapă este considerat schismatic de biserica romano catolică, iar pedeapsa imediată pentru această faptă este excomunicarea a antipapei.
Cuprins |
[modifică] Lista antipapilor
- Sfântul Hippolytus (reconciliat cu Papa Sfântul Pontian, mort ca martir al bisericii), 217–235
- Novatian, 251–258
- Felix al II-lea (confundat cu un martir care a purtat acelaşi nume, considerat papă până de curând), 355–365
- Ursicinus (Ursinus), 366–367
- Eulalius, 418–419
- Laurentius, 498–499, 501–506
- Dioscorus (mort la 22 de zile după alegere), 530
- Theodor al II-lea (oponent al Antipapei Pascal), 687
- Pascal I (oponent al Antipapei Theodor), 687
- Theofilact, 757
- Constantin al II-lea, 767–768
- Filip (l-a înlocuit pe Antipapa Constantin al II-lea pentru o zi, după care s-a reîntors la mânăstirea sa), 768
- Ioan al VIII-al, 844
- Anastasius III Bibliothecarius, 855
- Cristofer, 903–904
- Bonifaciu al VII-lea, 974, 984–985
- Ioan Filagatto (Ioan al XVI-lea), 997–998
- Gregorie al VI-lea, 1012
- Silvestru al III-lea, 1045
- Ioan Mincius (Benedict al X-lea), 1058–1059
- Pietro Cadalus (Honorius al II-lea), 1061–1064
- Guibert de Ravenna (Clement al III-lea), 1080 & 1084–1100
- Teodoric, 1100–1101
- Adalbert, 1101
- Maginulf (Silvestru al IV-lea), 1105–1111
- Maurice Burdanus (Gregorie al VIII-lea), 1118–1121
- Tebaldus Buccapecuc (Celestine al II-lea) (recunoscut ca legitim, a îndrăznit să se opună Papei Honorius al II-lea, din acel moment a fost considerat Antipapă), 1124
- Pietro Pierleoni (Anacletus al II-lea), 1130–1138
- Gregorio Conti (primul Victor al IV-lea), 1138
- Ottavio di Montecelio (al doilea Victor al IV-lea), 1159–1164
- Guido di Crema (Pascal al III-lea), 1164–1168
- Giovanni of Struma (Callixtus al III-lea), 1168–1178
- Lanzo of Sezza (Innocent al III-lea), 1179–1180
- Pietro Rainalducci (Nicolaus al V-lea), Antipapă în Roma, 1328–1330
- Robert de Geneva (Clement al VII-lea), Antipapă al liniei Avignon, 20 septembrie 1378 – 16 septembrie 1394
- Pedro de Luna (Benedict al XIII-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1394–1423
- Pietro Filarghi Alexandru al V-lea, Antipapă al liniei Pisa, 1409–1410
- Baldassare Cosa Ioan al XXIII-lea, Antipapă al liniei Pisa , 1410–1415
- Gil Sánchez Muñoz (Clement al VIII-lea), ''Antipapă al liniei Avignon, 1423–1429
- Bernard Garnier (primul Benedict al XIV-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1425–c. 1429
- Jean Carrier (al doilea Benedict al XIV-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1430–1437?
- Ducele Amadeus al VIII-lea de Savoia (Felix al V-lea), 5 noiembrie 1439 – 7 aprilie 1449
[modifică] Antipapii sedevacantişti
Unii catolici schismatici din zilele noastre, numiţi sedevacantişti, pretind că papii aflaţi la Roma sunt eretici datorită diverselor reforme pe care sedevacantiştii le văd ca inovaţii nelegitime în practicile sfinte al Bisericii Romano Catolice. Astfel de reforme au fost adoptate în timpul pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea şi al pontificatului Papei Paul al VI-lea, printre acestea aflându-se şi aspecte ale celui de-Al doilea Conciliu de la Vatican. Printre cele mai criticate reforme se află înlocuirea Mesei latine tridentine cu Novus Ordo Missae. Mulţi sedevacantişti obiectează împotriva celebrării mesei în limba naţională, în ciuda faptului că au existat dispoziţii cu privire la celebrarea mesei în limba localnicilor mai înainte de pontificatul lui Ioan al XXIII-lea. Cum opinia multor teologi catoici este aceea că un papă eretic va înceta să mai fie catolic şi prin aceasta va înceta să mai fie Papă, sedevacantiştii consideră că actualii Episcopi ai Romei nu sunt de fapt papi. Unele grupări sedevacantiste au proprii lor candidaţi care să-l înlocuiască pe cel considerat eretic. Aceşti candidaţi sunt numiţi uneori antipapi, deşi ar trebui notat că, în contrast cu antipapii istorici, numărul susţinătorilor este neînsemnat. Unii dintre aceşti antipapi şi-au dezvoltat propria lor infrastructură religioasă, pentru că papii oficiali nu vor să o cedeze lor puterea. În acest fel, contestatarii sunt antipapi ai Bisericii Universale şi papi ai sectelor lor. Există un mare număr de antipapi autoproclamaţi cu numele de Petru al II-lea, datorită semnificaţiei deosebite a acestui nume. Vezi şi Antipapa Petru al II-lea.
[modifică] Antipapii sedevacantişti ai secolelor al XX-lea şi al XXI-lea
[modifică] Biserica Catolică Palmariană
- Clemente Domínguez y Gómez (Gregorie al XVII-lea), autoproclamat între 1978–2005 în Spania, papă a Bisericii Catolice Palmariene.
- Manuel Alonso Corral (Petru al II-lea) i-a succedat lui succeeded Gregorie al XVII-lea ca papă al Bisericii Catolice Palmariene începând cu anul 2005.
[modifică] Biserica Reformată a lui Hristos/Apostolii Iubirii Infinite
- Michel-Auguste-Marie Collin (Clement al XV-lea) autoproclamat în 1963 în Clémery, Franţa (activând mai apoi în St. Jovite, Canada), papă a "Bisericii Reformate a lui Hristos" .
- Jean-Gaston Tremblay (Gregorie al XVII-lea), succesorul lui Clement al XV-lea din 1968 în Canada. Nu trebuie confundat cu politicianul canadian Gaston Tremblay
[modifică] Mişcările conclaviste
- David Bawden (Mihail I), autoproclamat în 1990 în Kansas, Statele Unite ale Americii.
- Victor von Pentz (Linus al II-lea), ori autoproclamat în 1994 în Hertfordshire, Anglia, ori ales de câţiva sedevacantişti în Assisi, (chestiune discutabilă).
- Lucian Pulvermacher (Pius al XIII-lea), autoproclamat în 1998 în Montana, Statele Unite ale Americii, papă a aşa-numitei "Adevărate Biserici Catolice".
[modifică] Biserica Tridentină de Rit Latin/Congregaţia Neprihănitei Fecioare Maria
- Francis Konrad Schuckardt (Hadrian al VII-lea), autoproclamat în 1984 în Washington, Statele Unite ale Americii.
[modifică] Independenţi şi antipapi ai altor grupuri
- Gino Frediani (Emmanuel), autoproclamat în 1973–1984 în Italia, papă a "Noii Biserici a Sfintei Inimi a lui Isus".
- Valeriano Vestini (Valeriano), autoproclamat în 1990 în Chieti, Italia.
- Maurice Archieri (Petru al II-lea) de Le Perreux, autoproclamat în 1995 în Franţa.
- Julius Tischler (Petru al II-lea) al Germaniei.
- Pierre Henri Bubois (Petru al II-lea) de Bruxelles, Belgia.
- Chester Olszewski (Petru al II-lea), autoproclamat în 1980 în Pennsylvania, Statele Unite ale Americii.
- William Kamm (Petru al II-lea) al Australiei.
[modifică] Vezi de asemenea
- Antipapi în literatură
- Sedevacantism
- Listă a papilor
