Giovanni Papini
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Giovanni Papini (n. 9 ianuarie 1881, Florenţa — d. 8 iulie 1956, Florenţa) a fost un jurnalist, eseist, critic literar, poet şi romancier italian.
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi Opera
Giovanni Papini s-a născut în anul 1881 la Florenţa, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meşteşugar cu convingeri republicane şi anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-şi boteze fiul pe ascuns. A avut o copilărie şi o tinereţe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură. În 1899 devine institutor, predă câtva timp şi exercită şi profesiunea de bibliotecar. Din fragedă tinereţe se angajează într-o frenetică activitate de scriitor, publicist şi animator cultural şi devine cu timpul un erudit autodidact. În 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini şi Ettore Morselli, înfiinţează o asociaţie de "liberi cugetători" (spiriti liberi), cu tendinţe anarhice şi idealiste. În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute "Il Leonardo", cu puncte re referinţă în filosofia lui Friedrich Nietzsche şi antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În acelaşi timp lucrează ca redactor al revistei "Il Regno", condusă de Enrico Corradini, publicaţie de netă orientare naţionalistă. Debutează ca scriitor cu un ciclu de "povestiri metafizice", printre care "Il tragico quotidiano" (1903) şi "Il pilota cieco" (1907). În 1907 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, "Il crepusculo dei filosofi", în care combate virulent sistemele de gândire a şase din cei mai importanţi filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche), constatând în final moartea filosofiei (licenzio la filosofia) în numele unui iraţionalism vitalistic. În această epocă se căsătoreşte cu Giacinta Giovagnoli.
[modifică] Perioada futuristică
În anul 1911 dă publicităţii, împreună cu Giovanni Amendola, revista "L'Anima", care va apare până în 1913, când îi ia locul revista "Lacerba", editată împreună cu Ardegno Soffici, revistă care devine expresia futurismului florentin. Papini se va distanţa mai târziu de această orientare în cartea L'esperienza futurista (1919). În Le memorie d'Iddio (1912) exprimă cu violenţă protestul său anti-religios şi nihilist, în timp ce în Le Stroncature face un rechizitoriu aspru, în numele avangardei culturale, al principalelor opere clasice (Faust, Decameronul, Hamlet etc.) şi polemizează cu scriitori contemporani, ca Giovanni Gentile sau Benedetto Croce. În acelaşi timp scrie şi opere în spirit tradiţional, proză poetică, Cento pagine di poesia (1915), sau versuri, Opera prima (1917). Din această epocă datează una din operele cele mai apreciate ale lui Giovanni Papini, povestirea autobiografică Un uomo finito (1913).
[modifică] Convertirea religioasă şi politică
După ani de profunde căutări spirituale, Giovanni Papini anunţă în anul 1921 convertirea sa religioasă la catolicism şi publică Storia di Cristo, care se bucură de un imens succes editorial, fiind tradusă în mai multe limbi. Continuă să scrie cu prolificitate neobişnuită, în special texte apologetice religioase, nu totdeauna în concordanţă cu dogmele oficiale ale bisericii catolice, din care cauză susscită adesea polemici pasionate: Dizionario dell'omo salvatico (1923, în colaborare cu Domenico Giuliotti), Pane e vino (1926, versuri), Sant'Agostino (1929). În această perioadă scrie şi cunoscuta satiră Gog (1931) şi o reconsiderare apologetică a lui Dante Alighieri, Dante vivo (1933).
Papini aderă la mişcarea fascistă şi devine un fel de scriitor oficial al regimului. În anul 1935 obţine "per chiara fama" catedra de literatură italiană la Universitatea din Bologna. Publică primul volum din Storia della letteratura italiana (1937), pe care îl dedică lui Mussolini ("Al Duce, amico della poesia e dei poeti"). În acelaş an este numit "academician al Italiei" ("Accademico d'Italia") şi devine director al Institutului de studii asupra renaşterii şi al revistei La Rinascita. O dată cu prăbuşirea regimului fascist în anul 1943, Papini se refugiază în mănăstirea franciscană din Verna.
[modifică] Ultimii ani
În primii ani după război, lui Papini nu i se iartă colaborarea cu fascismul, în special din partea generaţiei tinere de scriitori. Susţinut de catolicii tradiţionalişti, continuă să publice o serie de opere ca Lettere agli uomini di Celestino VI (1946), Vita di Michelangelo (1949), Il libro nero (1951), Il diavolo (1953), La spia del mondo (1955). Colaborează cu regularitate la ziarul "Corriere della Sera", cu articole care vor fi publicate postum (1971) într-o culegere intitulată Schegge. Suferind, aproape orb, Giovanni Papini moare la Florenţa pe 8 iulie 1956. Unele opere rămase neterminate sau în stare de proiect vor fi publicate ca atare după moatea sa: Giudizio universale (1957), La felicità dell'infelice (1956), La seconda nascita (1958), Diario (1962), Rapporto sugli uomini (1977).
Giovanni Papini a fost în primul rând un activist cultural multilateral, cu mari oscilaţii morale, pe bună dreptate controversat, nu numai de adversarii săi, care l-au acuzat de diletantism intelectual. Din punct de vedere literar, impresionează stilul său vehement, incisiv, bogat în imagini, sarcastic şi paradoxal, adesea prolix şi pompos. Nu poate fi ignorată mania de grandoare şi dorinţa irezistibilă de a surprinde pe cititor, de multe ori în conflict cu obiectivitatea, cu riscul de a nu fi luat în serios. Oscilând între filosofie, istorie, istorie literară, beletristică şi erudiţie religioasă, Giovanni Papini s-a manifestat mereu ca un spirit agitat, nemulţumit, acaparat de veşnice căutări.
[modifică] Citat
- Doar persoanele sterile şi mediocre se preocupă de perfecta coerenţă a gândurilor proprii şi sunt obsedate de teama de a greşi. Papini a greşit de multe ori, s-a contrazis cu furie până a se compromite. Şi totuşi opera sa a rămas unitară, pusă la punct şi corectă de la prima până la ultima pagină. (Mircea Eliade)
[modifică] Giovanni Papini în limba română
- Viaţa lui Isus, tradusă de Alexandru Marcu, editura "Cartea Românească", 1928
- Un om sfârşit, în traducerea lui Alexandru Marcu, editura "Socec", 1943; în traducerea lui Ştefan Aug. Doinaş, editura "Theratopius", 1993
- Gog, tradus de Ileana Zara, editura "Univers", 1990
- Amurgul filozofilor, tradus de Rodica Locusteanu, editura "Uranus", 1991
- Martorii patimilor, în traducerea lui Nicolae Constantinescu, editura "ZZ-Excelsior", 1995
- Chipuri de oameni, în traducerea lui Mihai Banciu, editura "Leda", 2005
[modifică] Bibliografie
- Paolo Bagnoli: Giovanni Papini. L'uomo impossibile. Florenţa, 1982
- Gino Malaspina: Dell'Uomo finito de G. Papini: rilettura e considerazioni. Trento, 1991
- Carmina Di Biase: Giovanni Papini. L'anima intera. Neapole, 1999
