Friedrich Nietzsche

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Filozofi occidentali Filozofia secolului XIX
Friedrich Nietzsche
Nume: Friedrich Wilhelm Nietzsche
Naştere: 15 octombrie 1844 (Röcken bei Lützen, Saxonia, Prusia)
Deces: 25 august 1900 (Weimar, Germania)
Şcoală/tradiţie: Întemeiator al Filosofiei existenţiale
Interese principale
Etică, Metafizică, Estetică, Epistemologie, Morală, Psihologie
Idei importante
Dualitatea apolinic-dionisiac, Voinţa de putere , Nihilism, Instinctul de turmă, Supraom, Critică la adresa creştinismului, Morală stăpân-sclav
Influenţe	A influenţat
Burckhardt, Socrate, Emerson, Goethe, Heraclit, Montaigne, Schopenhauer, Dostoievski, Wagner	Foucault, Heidegger, Iqbal, Jaspers, Sartre, Deleuze, Camus, Rilke, Bataille, Rand

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat.

[modifică] Biografie

Nietzsche s-a născut într-o familie protestantă, tatăl său era pastor. Încă din tinereţe este confruntat cu problema credinţei în Dumnezeu şi înclină mai de grabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică. Studiază filozofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărţii lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare") va constitui premiza vocaţiei sale filozofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel şi ia cetăţenia elveţiană. Studiază filozofia antică greacă, în special pe reprezentanţii perioadei presocratice, Heraclit şi Empedocle. Din motive de sănătate abandonează învăţământul universitar şi, începând din anul 1879, peregrinează între Veneţia, Torino, Nisa şi Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 cunoaşte pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În acelaşi an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra ("Aşa grăit-a Zarathustra"), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârşi operele Götzen-Dämmerung ("Amurgul idolilor") şi Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din Torino, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârşitul vieţii de către sora sa, Elisabeth Foerster. Friedrich Nietzsche moare la 25 august 1900 la Weimar.

[modifică] Filozofia lui Nietzsche

Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca "moment dionisiac". Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce tine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.

Conceptul de "voinţă de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicei va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om. Omul reprezintă un lucru ce trebuie depăşit, este o punte şi nu scop (parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la ipoteza voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala slabilor şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria sa superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa. În Die Geburt der Tragödie ("Naşterea tragediei"), opune şi asociază figurile dionisiace şi cele apollinice, ambele născute din beţia simţurilor. Prima este o beţie a descărcării de energie, a doua o beţie pur vizuală. În consecinţă, Nietzsche adaugă o a treia formă: forţa voluntară care se manifestă în arhitectură.

[modifică] Moştenirea lui Nietzsche

Filozofia lui Nietzsche a avut o influenţă considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea (Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Emil Cioran). În anii 20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german şi de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voinţă de putere" în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta a contribuit şi sora lui Nietzsche, Elisabeth Foerster, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea marelui filozof. Aceste false interpretări persistă, din păcate, şi în zilele noastre.