Satiră
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Motto: Castigat ridendo mores (Îndreaptă obiceiurile râzând) (Jean-Baptiste de Santeuil)
Satira este o formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omeneşti, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare şi construirea unor relaţii neobişnuite de aparenţă absurdă. Conţinutul unei satire reflectă condiţiile sociale ale momentului istoric şi variază cu acestea în forme diverse de exprimare. Etimologic, termenul provine din cuvântul latin satura, iniţial cu sensul de "dezordine" sau "harababură", mai târziu desenând forma literară curentă. Sintagma satura lanx desemna un taler conţinând un amestec fructe şi alte alimente, oferite ca ofrandă zeiţei Ceres. Cu semnificaţia de "amestec", termenul este folosit de Ennius, între secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., ca titlu al culegerii sale de poeme variate şi în metri diferiţi, "Saturae".
Cuprins |
[modifică] Satira în literatura clasică antică
-La vechii greci satira nu a avut o tradiţie deosebită. O excepţie o constituie versurile batjocoritoare ale lui Archilochos din secolul al VII-lea a.Chr. Ca forme exemplare ale dramelor satirice greceşti sunt considerate comediile lui Aristofan din secolul al V-lea a.Chr. În secolul al III-lea a.Chr., filosoful grec Menippos scrie operele denumite mai târziu "Satirele menippeice". Se poate spune că satira este o creaţie prin excelenţă a romanilor. Quintilianus declara cu mândrie: satura tota nostra est ("satira este în întregime a noastră"). În secolul al II-lea a.Chr., Gaius Lucillius, în cele 30 de cărţi de satire ale sale, stabileşte tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepţiunea de azi.
Primul mare satiric, ale cărui opere au servit ca model generaţiilor ulterioare de scriitori, a fost poetul Quintus Horatius Flaccus. În cele două cărţi cu satire, numite de Horaţiu Sermones ("Convorbiri"), sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se ambiţia nemăsurată, prostia, avariţia, într-un mod tolerant şi cu humor. Într-un ton mai sever sunt formulate cele 16 satire ale contemporanului său Juvenal, aparţinător al filosofiei stoice. Martial, prieten cu Juvenal, a fost un maestru al epigramei, publicate în 15 cărţi, în care critică într-o formă zdrobitoare decadenţa moravurilor societăţii romane. În secolul I p.Chr. apar povestirile lui Petronius Arbiter, grupate sub titlul "Satyricon", relatând aventurile a doi reprezentanţi ai societăţii contemporane. Celebru este fragmentul intitulat "Ospăţ la Trimalchio", în care gazda se străduieşte în zadar să abată discuţiile de la teme obscene, propunând convorbiri cu subiecte literare sau filosofice.
[modifică] Satira în Evul Mediu
Multe din producţiile literare medievale au conţinut satiric: Les Fabliaus, fabulele din lumea animalelor şi povestirile alegorice de tipul "Roman de la Rose" din secolul al XIII-lea. În Anglia este de remarcat în secolul al XIV-lea Geoffrey Chaucer, care reuneşte în "Canterbury Tales" ("Povestiri din Canterbury") satire îndreptate împotriva moravurilor clerului, nobilimii şi burghezimii.
[modifică] Renaşterea
În perioada Renaşterii, satira în proză devine prevalentă faţă de cea în versuri. Maeştrii acestei forme sunt Sebastian Brant, care ia peste picior întregul spectru al slăbiciunilor omeneşti (Das Narrenschiff, 1494 - "Corabia nebunilor"), François Rabelais, apărător al idealurilor umaniste cu mijloace comice şi jocuri originale de cuvinte (Pantagruel, 1532 şi Gargantua, 1534), Erasmus din Rotterdam (Encomium moriae sau Laus stultitiae 1509 - "Elogiul nebuniei"), Miguel de Cervantes, critic al maniei romanelor "cavalereşti" (Don Quijote), 1605-1615. De mare circulaţie s-au bucurat şi povestirile populare cu accentuat caracter satiric reunite în "Aventurile lui Till Eulenspiegel" (1515).
În secolul al XVII-lea, satira este prezentă în literatura engleză atât în piesele de teatru ale lui Ben Johnson, cât şi în poemele lui Samuel Butler şi John Drydens (Absalom şi Architophel, 1681-1682). În Franţa se remarcă dramele satirice ale lui Molière, în care critică ipocrizia (Tartuffe), avariţia (L'avare), preţiozitatea doamnelor închipuite (Les femmes savantes, Les précieuses ridicules), parvenitismul (Le Bourgeois gentilhomme) etc. Contemporanul său, criticul Nicolas Boileau-Despréaux, publică 12 satire în versuri, în care critică decăderea moravurilor în viaţa publică şi privată.
[modifică] Secolul al XVIII-lea
O dată cu iluminismul, satira cunoaşte o perioadă de înflorire, începând cu Anglia. Un clasic al acestui gen a fost John Gay, a cărui Beggar's Opera ("Opera cerşetorilor", 1728) a servit mai târziu ca model pentru Die Dreigroschenoper ("Opera de trei parale", 1928) a lui Bertolt Brecht şi Kurt Weill. Printre cei mai importanţi scriitori satirici englezi din această perioadă sunt de menţionat poetul Alexander Pope, eseistul Joseph Addison, romancierul Henry Fielding şi, în special, irlandezul Jonathan Swift. Stilul satiric al lui Swift este de o ironie muşcătoare şi impregnată de pesimism. "Călătoriile lui Guliver" (1726) au căpătat mai târziu renumele nemeritat de "literatură pentru tineret", fiind în realitate o operă acuzatoare la adresa raporturilor politice şi condiţiilor sociale ale vremii sale.
Criticile curajoase ale relaţiilor din societate sau atacurile ţintite asupra unor persoane sus puse s-au lovit adesea de rigorile cenzurii. Aşa, de exemplu, romanul lui Voltaire, Candide, o critică radicală a principiilor religioase şi sociale ale epocii, a stârnit discuţii furtunoase şi controversate, fiind, în cele din urmă, pus la index. În 1796, Schiller şi Goethe au publicat - după modelul lui Martial - o serie de epigrame redactate împreună, intitulate Xenien, în care critică fără menajamente anumite aspecte ale literaturii din timpul lor.
[modifică] Secolul al XIX-lea
În literatura de limbă engleză, satira pierde ceva din vigoarea predecesorilor. Sunt totuşi de menţionat câţiva maeştri ai genului ca Charles Dickens, William Makepeace Thackeray, precum şi americanii Mark Twain şi Ambrose Bierce. În Germania excelează romancierii Jean Paul şi Wilhelm Hauff, dar mai ales Heinrich Heine (Die Bäder von Lucca, 1830, Atta Troll, 1843). Către sfârşitul secolului, comediile sociale şi "de salon" ale lui Oscar Wilde şi George Bernard Shaw au pus noi accente în stilul satiric, caracterizate prin virtuozitate şi ironie elegantă.
Literatura română, după începuturi modeste, cunoaşte în a doua jumătate a acestui secol o dezvoltare furtunoasă. În genul satirei se remarcă Vasile Alecsandri (în piesele Iorgu de la Sadagura şi ciclul cu Coana Chiriţa), Grigore Alexandrescu (Satira duhului meu), Mihai Eminescu (mai ales în cele cinci Scrisori). Maestru al genului este însă Ion Luca Caragiale, atât în Momente şi Schiţe, cât şi în opera sa dramatică (De-ale Carnavalului, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută).
[modifică] Secolul al XX-lea
Satira literară modernă îşi are originea în USA. Marile oraşe tehnicizate şi codexul moral al noii clase de mijloc formează tema de preferinţă a unei critici sarcastice din romanele lui Sinclair Lewis (Babbitt, 1922). Evelyne Waugh are ca ţintă modul de viaţă al celor "zece mii" din pătura superioară a societăţii americane (Decline and Fall - "Declin şi Prăbuşire", 1928, A Handfull of Dust - "Un pumn de pulbere", 1934). Ca maestru al romanului satiric s-a profilat scriitorul american de origine rusă Vladimir Nabokov (Pnin, 1957). Scriitorul englez Aldous Huxley prezintă în romanul său de largă circulaţie Brave New World (1932) o viziune halucinantă a unei societăţi utopice ultratehnicizate. George Orwell, într-o formă alegorică, face o critică nimicitoare a societăţilor totalitare de tip stalinist (Animal Farm- "Ferma animalelor", 1944, Nineteen Eighty-Four - "1984", 1949).
Un capitol special îl constitue literaturaa satirică de război, în care excelează scriitorul ceh Jaroslav Hasec cu Aventurile bravului soldat Şweik (1920-1922). În Uniunea Sovietică se adevereşte experienţa conform căreia regimurile dictatoriale, cu toate greutăţile întâlnite până la pericolul pierderii libertăţii şi chiar a vieţii, reprezintă tocmai de aceea un prilej pentru dezvoltarea fructuoasă a satirei. De neîntrecut în această direcţie rămâne Mihail Bulgakov cu romanul său "Maestrul şi Margareta", redactat în 1940 şi publicat abia în 1966.
În literatura română trebuie menţionat Tudor Arghezi cu inegalabilele lui Tablete de papagal.
