Martin Heidegger

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau), unul din cei mai importanţi filozofi germani din secolul al XX-lea. În special cu opera sa capitală, "Sein und Zeit" ("Fiinţă şi timp", 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida şi Hannah Arendt.

Cuprins 1 Biografie 2 Opera filosofică 2.1 "Fiinţă şi Timp" 2.2 Opera târzie 3 Traduceri în limba română 4 Lucrări - selecţie

[modifică] Biografie

După absolvirea gimnaziului în 1909, începe să studieze teologia la Freiburg (Breisgau). Doi ani mai târziu se transferă la facultatea de filosofie, studiind în acelaşi timp matematica şi ştiinţele naturii. La filosofie l-a avut profesor pe Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei moderne. În 1913 obţine titlul de "doctor în filosofie". Începând cu anul 1923 este profesor la Universitatea din Marburg, pentru ca în 1928 să fie chemat la Freiburg, ca urmaş al lui Husserl la catedra de filosofie. În 1927 publică lucrarea "Sein und Zeit", în care pune bazele ontologiei fundamentale, prin care se rupe cu tradiţia sistemelor ontologice ce dăinuiau încă de la Platon. În 1933, după venirea la putere a lui Hitler, se înscrie în partidul naţional socialist, de la care aşteaptă o "afirmare a destinului poporului german"; faptul că această aderare a fost formală sau ideologic angajantă constituie încă o vie dezbatere între comentatorii de astăzi. Este numit rector al Universităţii din Freiburg, dar demisionează după un semestru, pentru a se putea consacra sarcinilor didactice. În cuvântările sale publice critică, din punctul său de vedere romantic-conservativ, depersonalizarea şi înstrăinarea din societatea modernă. Comportamentul său politic este ambigu, pe de o parte respinge concepţiile rasiale ale nazismului şi se declară împotriva arderii cărţilor "suspecte" pe teritoriul universităţii, pe de altă parte nu întreprinde nimic pentru a împiedica antisemitismul crescând, care afecta o parte din corpul didactic şi din studenţi. Tinde să se izoleze şi organizează seminarii privatissime pentru un număr restrâns de doctoranzi aleşi după criterii foarte stricte. Printre aceştia a fost şi românul Alexandru Dragomir. Lucrează la a doua sa lucrare fundamentală, "Beiträge zur Philosophie" ("Contribuţii la filosofie"), care va aparea abia postum, în 1989. După sfârşitul războiului, este supus procesului de "denazificare" şi suspendat de la universitate. În 1950 este reintegrat în corpul universitar, doi ani mai târziu este pensionat. În 1974 începe editarea operelor sale complete în peste 100 de volume. Martin Heidegger moare la 26 mai 1976 la Freiburg.

[modifică] Opera filosofică

[modifică] "Fiinţă şi Timp"

În această lucrare se pune problema sensului existenţei, chestiune fundamentală a ontologiei. După Heidegger, existenţa autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume şi ca proiectare conştientă ce depăşeşte cotidianul, având certitudinea morţii ineluctabile. Heidegger îşi pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenţei, căzută în uitare şi trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filosofia greacă. Este adevărat că Aristotel prezintă în "Metafizica" sa o sistematizare a categoriilor fiinţei, totuşi fără a tematiza sensul existenţei, care ar putea să ducă la înţelegerea diversităţii ontologice. Omul, în calitatea sa de fiinţă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existenţă, idee care poate fi asimilată cu cunoştinţa pe care o are asupra obiectelor. Această cunoştinţă este denumită "ontică", referindu-se la ştiinţă, fără a cerceta relaţiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenţei obiectelor este denumită "ontologică", în măsura în care se pune problema sensului existenţei, ar putea fi denumită chiar "pre-ontologică". Intenţia lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi. Pentru că oamenii se confruntă cu existenţa într-o formă neteoretică şi numai condiţionaţi temporal, alfel nu s-ar putea spune sub nici o formă "aceasta este". Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenţei, pentru că existenţa este înţeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea fiinţei începe cu înţelegerea temporalităţii. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: "Viitor", "Prezent" şi "Trecut". Această concepţie a lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, sub influenţa sa îmbogăţindu-se curente ca existenţialismul şi deconstructivismul.

Kant şi problema metafizicii (1929)

Cartea cea mai importantă, cronologic, după Fiinţă şi timp, este aşa-numita „carte despre Kant“, care are la bază interpretarea extinsă din prelegerea intitulată „Interpretare fenomenologică a Criticii raţiunii pure“ (din anul 1925). Încă din Fiinţă şi timp, Heidegger afirmase despre Kant că a fost „primul şi singurul care a mers o bucată de drum către investigarea dimensiunii temporalităţii fiinţei“ (p. 23). Drept urmare, îl interpretează pentru a scoate la iveală un Kant „metafizician“, adică preocupat de problema dintotdeauna a metafizicii, cea ontologică. Heidegger încearcă să arate, printr-o interpretare destul de „violentă“ (şi va recunoaşte asta mai tîrziu), că facultatea imaginativă (Einbildungskraft) este „timpul însuşi“, aşadar că acolo s-ar pregăti determinarea fiinţei umane ca Dasein, adică pornind de la timp. De remarcat că, în această carte, unde se vorbeşte preponderent de „finitudinea omului“, desemnarea terminologică a acestuia nu mai e aşa strictă precum în Fiinţă şi timp: Heidegger vorbeşte acum despre „Dasein-ul din om“ (lucru care, după cum povesteşte Gadamer, a părut la vremea aceea surprinzător, deoarece nu se mai putea şti dacă Dasein înseamnă omul însuşi sau o „facultate“ a sa). Însă acesta era mai degrabă un semn că proiectul filozofic din Fiinţă şi timp începuse să sufere modificări, care vor deveni cu timpul din ce în ce mai radicale, până cînd filozofia lui Heidegger, în anii ’30, va cunoaşte o spectaculoasă „răsturnare“.

[modifică] Opera târzie

Temele abordate după 1950 au fost istoria metafizicii ca destin al Occidentului, esenţa tehnicii ca realizare a metafizicii, cu posibilitatea de a se depăşi pe sine însăşi, esenţa limbajului şi funcţia poeziei ca posibilitate de a ajunge la conştiinţă şi evadarea din superficialitate. Alte opere importante ale lui Heidegger din această perioadă au fost "Ce înseamnă a gîndi" (1954), "Tezele lui Kant asupra fiinţei" (1963), "Asupra tratatului lui Schelling despre esenţa libertăţii umane" (1971).

[modifică] Traduceri în limba română

• Originea operei de artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Ed. Univers, 1979, ediţia a II-a Ed. Humanitas, 1996
• Repere pe drumul gândirii, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Politică, 1988
• Introducere în metafizică, trad. de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, Ed. Humanitas, 1999
• Conceptul de timp, trad. de Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2000
• Parmenide, trad. de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, Ed. Humanitas, 2001
• Fiinţă şi timp, trad. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2003
• Prolegomene la istoria conceptului de timp, trad. de Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2005
• Metafizica lui Nietzsche, trad. de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2005
• Problemele fundamentale ale fenomenologiei, trad. de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, Ed. Humanitas, 2006

Monografiii în limba română

• Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, trad. de Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
• Rüdiger Safranski, Un maestru din Germania. Heidegger şi epoca lui, trad. de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.
• Walter Biemel, Heidegger, trad. de Thomas Kleininger, actualizată de Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

[modifică] Lucrări - selecţie

• Sein und Zeit ("Fiinţă şi timp", 1927)
• Die Grundprobleme der Phänomenologie ("Problemele fundamentale ale fenomenologiei", 1927)
• Was ist Metaphysik ("Ce este metafizica ?", 1929)
• Kant und das Problem der Metaphysik ("Kant şi problema metafizicii", 1929)
• Vom Wesen der Wahrheit ("Despre esenţa adevărului", 1930)
• Einführung in die Metaphysik ("Introducere în metafizică", 1935)
• Der Ursprung des Kunstwerkes ("Originea operei de artă", 1935)
• Nietzsche (1936)
• Brief über den Humanismus ("Scrisoare despre umanism", 1946)
• Was heisst Denken ? ("Ce înseamnă a gândi ?", 1951)
• Die Frage nach der Technik ("Întrebarea privitoare la tehnică", 1953)
• Das Ende der Philosophie und die Aufgabe des Denkens ("Sfârşitul filozofiei şi sarcina gândirii", 1964)
• Heraklit (1966-1967)