Războiul de Şapte Ani
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
- Pentru războiul de şapte ani, 1563–1570, vedeţi Răboiul de şapte ani al nordului.
- For războiul de şapte ani, 1592–1598 din Coreea, vedeţi Invazia japoneză a Coreii (1592-1598) .
| Războiul de şapte ani | |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
 Bătălia de la Kunersdorf, de Alexander Kotzebue, 1848. |
|||||||||
|
|||||||||
| Combatanţi | |||||||||
 Regatul Prusiei Regatul Marii Britanii şi Irlandei Electoratul Hanovrei Regatul Portugaliei Brunswick Hesse-Kassel |
 HabsburgSfântul Imperiu Roman/Imperiul Austriac Regatul Franţei Imperiul Rus Regatul Suediei Regatul Spaniei Electoratul Saxoniei Regatul Neapolelui şi Siciliei Regatul Sardiniei |
||||||||
Războiul de şapte ani (1754 şi 1756–1763), (părţi ale cărui teatre de conflagraţie au fost numite şi Războiul Pomeranian şi Războiul francez şi indian), a implicat atât lupte în Europa, cât şi în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial,[1] de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul şi în care cea mai mare parte a combatanţilor au fost ori naţiuni europene ori coloniile lor de peste mări.
Acest război a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii, (plus coloniiile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice şi Regatul Irlandei) şi Hanovra pe de-o parte şi Austria, Regatul Francez, (plus Electoratul Saxonia, Noua Franţă şi Indiile Orientale Franceze), Imperiul Rus, Suedia, Electoratul Saxonia pe de altă parte. Spania şi Portugalia au fost atrase mai târziu în conflict, iar forţele olandeze neutre au fost atacate în India.
Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franţei, atât în Americi, (unde au rămas sub stăpânirea colonială numai Guiana Franceză, Saint-Domingue şi Saint Pierre şi Miquelon, iar Guadelupa şi Martinica le-au fost returnate), cât şi pe continentul european[2] şi transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă.[3] În plus, British East India Company a cucerit cea mai importantă poziţie în India, colonie care devenea astfel "nestemata coroanei Imperiului Britanic".
Cuprins |
[modifică] Denumiri sub care este cunoscut războiul de şapte ani
În Canada şi în Regatul Unit, denumirea războiul de şapte ani este folosită pentru descrierea atât a conflictului nord-american, cât şi pe a celor european şi asiatic. Totuşi, în Canda Franceză se foloseşte de obicei termenul războiul de cucerire. Acelaşi conflict este denumit în India al treilea război carnatic, în vreme ce luptele dintre Prusia şi Austria mai sunt numite şi al treilea război silezian.
Uneori, conflictul din America de Nord este inclus în ceea ce este considerat un război mai larg, cunoscut ca războiul francez şi indian. Acest nume este folosit deoarece a opus forţele britanice celor franceze, care erau ajutate de numeroase triburi de ameriindieni, (deşi au existat şi triburi care au luptat de partea englezilor).
[modifică] Cauze
Războiul de şapte ani poate fi considerat ca un conflict în continuarea războiului pentru succesiunea austriacă, în timpul căruia regele Frederik al II-lea al Prusiei a cucerit provincia bogată Silezia. Împărăteasa Maria Tereza a Austriei a semanat tratatul de la Aix-la-Chapelle numai pentru a avea posibilitatea să-şi reconstruiască armata şi pentru a negocia noi alianţe, obiective pe care le-a îndeplint de altfel cu deosebit succes. Harta politică a Europei a fost redesenată în numai câţiva ani. În timpul aşa-numitei Revoluţii diplomatice din 1756, Franţa, Austria şi Rusia, inamici vechi de un secol, au format o alianţă împotriva Prusiei.
Prusia se bucura numai de sprijinul Marii Britanii. Alianţa celor două state completa perfect forţa lor militară: britanicii aveau deja cea mai puternică flotă din Europa acelor vremuri, în vreme ce prusacii aveau cea mai puternică forţă terestră a continentului. În plus, această alianţă permitea Marii Britanii şă-şi deplaseze cei mai mulţi soldaţi în colonii.
Armata austriacă a trecut printr-un proces de reformare bazat pe principiile prusace. Maria Tereza, ale cărui cunoştinţe în domeniul militar punea în umbră pe cele ale multor generali ai săi, a făcut presiuni uriaşe pentru ducerea la bun sfârşit a sus-numitei reforme. Preocuparea continuă a împărătesei pentru bunăstarea soldaţilor săi i-a adus o un respect nemăsurat în rândurile armatei.
Un alt motiv de război a fost reprezentat de ascuţirea luptei pentru noi colonii, luptă dusă între britanici şi francezi (Vedeţi şi: războiul francez şi indian).
[modifică] Declanşara războiului
În Europa, Prusia era depăşită din punct de vedere numeric, dar nu cu mult, de oponenţii săi. Prusia era un stat mic, dar aşa cum remarca Voltaire: "În vreme ce unele state au o armată, armata prusacă are un stat!" La începutul războiului, Frederick a atacat micul stat german Saxonia, unul dintre aliaţi Austriei. Armatele saxone erau total nepregătite să facă faţă atacului, dar în ciuda faptului că în timpul bătăliei de la Lobositz Frederik a fost victorios şi i-a împiedicat pe austrici să-şi ajute aliaţii, saxonii au întârziat campania prusacă. În campania din Marea Mediterană, francezii şi britanicii s-au înfrunta pentru controlul insulei Minorca. Încercarea britanică de eliberare a insulei a fost zădărnicită, iar, pentru acest eşec, amiralul Lohn Byng a fost judecat de o curte marţială, condamnat la moarte şi executat.
În primăvara anului 1757, Frederick a preluat iniţiativa şi a atacat Praga. După sângeroasa bătălie de la porţile oraşului, Frederik a asediat Praga, dar a trebuit să se retragă după ce a fost învins la Kolin. În vara aceluiaşi an, ruşii au atacat Prusia Răsăriteană, reuşind să învingă o forţă prusacă mai puţin numeroasă la Gross-Jägersdorf
Situaţia Prusiei era foarte dificilă în acele momente: austriecii îşi mobilizau armatele pentru a ataca teritoriile controlate de prusaci, iar armatele franceze înaintau din apus. În timpul unei acţiuni pe care Napoleon Bonaparte a numit-o "o capodoperă de manevrare a trupelor şi de dârzenie", Frederick i-a zdrobit atât pe francezi în bătălia de la Rossbach, cât şi pe austrieci în bătălia de la Leuthen.
[modifică] Acţiunea amfibie britanică
Britanicii au plănuit o "descindere", un raid amfibiu, la Rochefort, o acţiune combinată navală şi terestră, pentru cucerirea oraşului şi pentru incendierea flotei din Charente. Pe 23 septembrie a fost cucerită Insula d'Aix, dar datorită lipsei de decizie a conducerii militare, s-a pierdut timp preţios şi apele din jurul Rochefort au devenit prea agitate pentru a se mai putea naviga în zonă,[4], iar expediţia britanică a trebuit să abandoneze Isle d'Aix şi să se reîntoarcă la bază pe 1 octombrie.
În ciuda eşecului acestei operaţiuni şi a controverselor asupra succesului unei debarcări la Rochefort, William Pitt s-a declarat pregătit pentru o nouă debarcare. [5] S-a format o armată sub comanda ducelui Charles Spencer Marlborough. El îl avea adjunct pe vicontele George Sackville. Conducerea escortei navale era sub comanda baronului George Anson şi contelui Richard Howe. Armata a debarcat pe 5 iunie 1758 în Golful Cancalle, s-a îndreptat către St. Malo şi a incendiat şantierul naval de acolo. Sosirea flotei franceze i-a făcut pe britanici să nu asedieze oraşul, să se retragă şi să se reîmbarce. Atacul asupra Havre de Grace a fost anulat, iar navele britanice s-au îndreptat către Cherbourg. Cum vremea era rea, iar stocurile de alimente şi muniţii erau pe sfârşite, nici acest oraş nu a fost atacat. Totuşi, trupele expediţionare s-au reîntors, reuşind să distrugă navele corsarilor francezi aflate în port, dând un exemplu al eficienţei unor astfel de acţiuni strategice împotriva coastelor franceze.
Pitt s-a hotărât să trimită trupe în Germania. Cum atât Marlborough cât şi Sackville nu apreciau "descinderile", ei au cerut şi au căpătat alte funcţii de comandă în armată. Mai bătrânul general Thomas Bligh a fost pus la comanda noii "descinderi", având acoperirea navală asigurată de flota comandată de Howe. Campania a început bine. Marina a bombardat Cherbourgul acoperind debarcarea infanteriei. Forţele terestre britanice au respins pe cele franceze trimise să împiedice debarcarea, au cucerit Cherbourgul, i-au distrus fortificaţiile, docurile şi şantierul naval. A urmat o nouă debarcare pe 3 septembrie în Golful St. Lunaire din Brittany, de aici trebuind ca atacul să se îndrepte spre St. Malo, dar s-a renunţat la acţiune. Vremea nefavorabilă a împiedicat întâlnirea dintre cele două armate rivale. Navele britanice s-au deplasat către un loc mai liniştit de ancorare la St. Cast, în timp ce infanteriştii britanici au plecat în marş pe jos. Întârzierea reîmbarcării le-a permis celor 10.000 de francezi veniţi din Brest să-i ajungă din urmă pe britanici şi să-i atace în momentele reînbarcării. Atacul francez a fost oprit pentru o vreme de ariergarda de 1.400 de oameni ai generalului Drury, ceea ce a permis reîmbarcarea restului trupelor engleze. 750 de soldaţi ai ariergărzii, inclusiv generalul Drury, au fost ucişi sau luaţi prizonieri.
[modifică] Teatrul continental de război
Frederick a invadat Austria în primăvara anului 1758, dar nu a reuşit să obţină o victorie decisivă. În apus, francezii au fost înfrânţi la Reichenberg şi la Krefeld de armatele sub comanda prinţului Ferdinand de Brunswick.
În răsătit, în timpul Zorndorf (Prusia), Frederik şi cei 35.000 de oameni ai săi au luptat împotriva celor 43.000 de ruşi comandaţi de contele Fermor. Rezultatul bătăliei a fost nedecis. Pe 25 septembie s-a înregistrat un nou rezultat nedecis în timpul bătăliei de la Tornow, în timpul căreia suedezii au respins şase asalturi ale prusacilor. Pe 14 octombrie, austriecii au reuşit să-i surprindă pe prusaci la Hochkirch, Frederik fiind nevoit să se retragă după ce pierduse cea mai mare parte a artileriei.
1759 a fost un an în care Prusia a suferit mai multe înfrângeri. La Kay, contele Piotr Semionovici Saltîkov în fruntea a 70.000 de ruşi a înfrânt armata prusacă de numai 26.000 de oameni a generalului von Wedel. Deşi soldaţii din Hanovra au reuşit să-i înfrângă pe cei 60.000 de francezi de la Minden, generalul austriac Daun a înfrânt şi silit să se predea un întreg corp de armată prusacă de 13.000 de oameni în bătălia de la Maxen. Însuşi Frederik şi-a pierdut jumate din armată în timpul Kunersdorf, cea mai grea înfrângere din întreaga sa carieră militară, care l-a dus în pragul abdicării şi sinuciderii. Înfrângera a fost datorată greşelilor în aprecierea forţei ruşilor.
Francezii făceau planuri să invadeze insulele britanice. În 1759 s-au făcut concentrări de trupe la gura de vărsare a râului Loara, flota fiind concentrată la Brest şi Toulon. Orice tentativă de debarcare a fost împiedicată de două înfrângeri suferite de marina franceză, prima la Lagos şi a doua, mai grea, în Golful Quiberon, unde toate cele 21 de corăbii franceze au fost avariate, scufundate, eşuate sau capturate.
1760 a fost un an şi mai prost pentru prusaci. Armatele Prusiei au fost înfrânte la Landshut. Francezii au cucerit Marburgul, iar suedezii au ocupat zone întinse din Pomerania. Deşi armatele din Hanovra i-au înfrânt pe francezi la Marburg, austriecii au cucerit Glatzul în Silesia. Totuşi, la Liegnitz, Frederick a reuşit să obţină o victorie împotriva unor forţe de trei ori mai numeroase. Ruşii comandaţi de Saltîkov şi austricii comandaţi de Franz Moritz Graf von Lacy au ocupat pentru scurtă vreme Berlinul. La sfârşitul anului, Frederick a mai fost odată victorios în bătălia de la Torgau.
În 1761 a intrat în război Spania. Spania a declarat război Angliei pe 4 ianuarie. În timpul bătăliei de la Villinghausen, prinţul Ferdinand de Brunswick a înfrânt o armată de 92.000 de francezi. În acelaşi timp, ruşii comandaţi de Zahar Cernîşev şi de Piotr Rumianţev au luat cu asalt oraşul Kolberg din Pomerania, iar austriecii au capturat Schweidnitzul.
Marea Britanie a ameninţat să oprească finanţarea războiului, după ce armatele prusace s-au redus la 60.000 de oameni, poziţia lui Frederik devenind puternic ameninţată. Pe 5 ianuarie 1762, împărăteasa Elisabeta a Rusiei a murit, iar succesorul ei, Petru al III-lea, cu orientarea politică favorabilă prusacilor, a rechemat armatele ruse de la Berlin, (Vedeţi şi: Tratatul de la Sankt Petersburg (17620)), şi a mediat un armistiţiu între Prusia şi Suedia. Eliberat de una dintre ameninţări, Frederik a reuşit să-i expulzeze pe austrieci din Silezia după bătălia de la Freiberg de pe 29 octombrie 1762, în timpul căruia a reuşit şi capturarea oraşului de importanţă strategică Göttingen.
[modifică] Teatrul colonial de război
Pentru evenimentele din America de Nord vedeţi şi: Războiul francez şi indian.
Luptele de pe frontul colonial s-au dat în India, America de Nord, Europa şi insulele Caraibe, Filipine şi pe coastele Africii. Până în 1763, Marea Britanie a cucerit teritorii cu o suprafaţă enormă şi o uriaşă influenţă în dauna francezilor. Robert Clive a reuşit să-i alunge pe francezi din India, iar generalul Wolfe i-a învins pe francezii conduşi de generalul Montcalm în bătălia de la Câmpiile lui Abraham, ceea ce a dus anul următor la predarea Quebecului în mâinile britanicilor. Marea Britanie a pierdut insula Minorca din Marea Mediterană, dar a cucerit în schimb de la francezi colonia Senegal în 1758. Royal Navy a cucerit coloniile franceze producătoare de zahăr din trestie Guadelupa (1759) şi Martinica (1762), plus oraşele spaniole Havana din Cuba şi Manila din Filipine.
În 1758, britanicii au lansat un atac combinat naval şi terestru asupa Noii Franţe. Fortăreaţa franceză Louisbourg a căzut în 1758. Pe 13 septembrie 1759, francezii au fost învinşi în faţa Québecului. Din toamna anului 1760, coloniile franceze din America fusese cucerite integral de englezi.
Spre sfârşitul războiului, în 1762, forţele franceze au atacat St. John's, Newfoundland. Dacă acest atac ar fi fost un succes, ar fi întărit poziţiile franceze la negocierile de pace. Deşi au reuşit să cucerească St. John şi au executat raiduri asupra aşezărilor din apropiere, francezii au fost înfrânţi până în cele din urmă de britanici la Signal Hill. Această luptă a fost ultima bătălie a războiului din America de Nord, forţele franceze fiind obligate să capituleze şi să predea St. John britanicilor.
Tratatul de la Paris, semanat în 1763, a pus capăt războiului.
[modifică] Pacea
Ostilităţile franco-britanice s-au încheiat în 1763 după semanrea Tratatului de la Paris, care a implicat o serie complexă de schimburi teritoriale. Franţa a trebuit să aleagă între păstrarea Noii Franţe sau a coloniei caraibiană din Guadelupa. Franţa a ales Guadelupa, pentru a-şi păstra sursa de aprovizionare cu zahăr din trestie. Acest fapt convenea de minune britanicilor, de vreme ce ei aveau colonii în zonă care le asigurau zahărul necesar, iar prin ocuparea Noii Franţe obţineau controlul asupra Americii de Nord de la vest de râul Mississippi, cu excepţia oraşului New Orleans. Până la urmă, încetarea ameninţării Noii Franţe asupra coloniilor britanice din America şi reorganizare acestor colonii vor fi evenimentele care au pregătit Revoluţia americană. Spania a pierdut controlul asupra Floridei în favoarea Marii Britanii, dar a primit în schimb New Orleans şi Teritoriul Louisiana la vest de Mississippi de la francezi. Francezii au retrocedat britanicilor insula Minorca.
Frontierele postbelice au fost restaurate la statutul lor antebelic prin Tratatul de la Hubertusburg (februarie 1763). Astfel, Prusiei i se recunoştea stăpânirea asupra Sileziei. Prusia supravieţuise atacului combinat al vecinilor săi, fiecare în parte cu o suprafaţă mai mare şi cu o armată mai numeroasă decât ea.
Din punct de vedere militar, bătăliile în sine au avut o mai mică importanţă prin comparaţie cu numeroasele marşuri şi contramarşuri în care Frederik s-a dovedit de neîntrecut. Acest tip de război mobil va câştiga mai târziu admiraţia lui Napoleon Bonaparte. Războiul de şapte ani a fost ultimul conflict militar major înainte de izbucnirea războaielor revoluţionare franceze şi a celor napoleoniene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
[modifică] Vedeţi şi:
- Legea din 1756
[modifică] Bibliografie
- ↑ Bowen, HV (1998). War and British Society 1688-1815, 7, Cambridge, United Kingdom: Cambridge University Press. ISBN 0-521-57645-8.
- ↑ Tratatul de la Paris în Corbett, Julian (1918). England in the Seven Years' War: A Study in Combined Strategy Vol. II. (book), Second Edition (în English), London: Longman, Green and Co..
- ↑ Kennedy, Paul [1976] (2004). The Rise and Fall of British Naval Mastery (book), new introduction (în English), London: Penguin Books.
- ↑ Julian Corbett, England in the Seven Years' War: A Study in Combined Strategy, (London, 1918).
- ↑ Julian Corbett, England in the Seven Years' War: A Study in Combined Strategy, (London, 1918).
[modifică] Resurse internet
- Războiul de şapte ani
- Site al Războiului de şapte ani
- Armata franceză 1600-1900
- Evenimente şi participanţi în războiul de şapte ani
- Cronologie a războiului de şapte ani
- Războiul de şapte ani – articol în The Columbia Encyclopedia
- Cronologie a războiului de şapte ani
- Cronologie britanică a războiului de şapte ani
- 1759: From the Warpath to the plains of Abraham. Expoziţie virtuală.
- National Battlefiels Commission. Câmpiile lui Abraham. Parcul istoric naţional, Quebec, Canada.
