Imperiul colonial francez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Franţa a avut posesiuni coloniale în diferite forme, începând cu secolul al XVII-lea până în deceniul al şaptelea al secolului trecut. În secolele al al XIX-lea şi al XX-lea, imperiul său colonial era al doilea ca mărime după cel britanic. În momentul de maximă dezvoltare, între 1919 şi 1939, al doilea imperiu colonial francez se întindea pe aproximativ 12.347.000 km². Alături de teritoriile metropolitane, suprafaţa totală aflată sub suveranitatea franceză atingea 12.898.000 km², adică aproximativ 8,6% din suprafaţa uscatului mondial.

În zilele noastre, rămăşiţele acestui vast imperiu sunt reprezentate de sutele de insule şi arhipelaguri din Atlanticul de Nord, zona Caraibelor, Oceanul Indian, Pacificul de Sud şi de Nord ca şi un teritoriu pe continentul Americii de Sud, cu o suprafaţă totală de 123.150 km², adică numai 1% din teritoriul coloniilor antebelice. Toate aceste teritorii se bucură de reprezentare completă la nivel naţional, ca şi de diferite grade de autonomie. (Vedeţi şi: Diviziunile teritoriale ale Franţei).

Cuprins 1 Imperiul colonial medieval francez 2 Primul imperiu colonial francez 3 Conflictul colonial cu Marea Britanie 4 Al doilea imperiu colonial francez 5 Prăbuşirea imperiului colonial francez 6 Întinderea imperiului colonial francez 6.1 Americile 6.1.1 America de Nord 6.1.2 Caraibe 6.1.3 America de Sud 6.2 Africa 6.2.1 Africa de Nord 6.2.2 Africa de Vest 6.2.3 Africa Ecuatorială 6.2.4 Oceanul Indian 6.2.5 Marea Roşie 6.3 Asia 6.3.1 Orientul Mijlociu 6.3.2 Asia de Sud 6.3.3 Asia de Sud-Est 6.4 Oceania 6.5 Oceanul Antarctic 6.6 Teritorii în care s-a încercat colonizarea 7 Organizarea imperiului colonial francez în 1931 7.1 Africa şi Oceanul Indian 7.2 Americile 7.3 Asia 8 Consultaţi şi articolele: 9 Bibliografie 10 Resurse internet

[modifică] Imperiul colonial medieval francez

Se poate spune că existenţa unui imperiu colonial francez a început de facto cu teritoriile de peste Marea Mediterană din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, cucerite ca urmare a cruciadelor târziii, deşi, în acele timpuri, susnumitele posesiuni nu erau considerate colonii. Prima posesiune de peste mări a Franţei a fost primul Regat al Ierusalimului, cu primul rege încoronat aici în 1100, Baldwin. Cuvântul franţuzesc outremer îşi are originile în acest regat. Cruciada a patra a dus la împărţirea Imperiului Bizantin în 1204, cu oraşul Constantinopole şi teritoriile înconjurătoare, atât din Europa cât şi din Asia, încorporate în aşa-numitul Imperiu Latin, condus de nobili originari din Burgundia, Flandra, şi Courtenay. Acest imperiu a supravieţuit atacurilor vecinilor până a fost cucerit de Imperiul de la Niceea în 1261. Franţa a invadat Egiptul în timpul celei de-a şaptea cruciadă din 1249 şi a ocupat Delta Nilului pentru un an. Domnia Angevivă a durat în Regatul Siciliei şi în Malta din 1266 până la începutul secolului al XIV-lea, când teritoriile respective au fost cucerite de aragonezi. Familia nobilă franceză de Lusignan a ocupat tronul Ierusalimului până la cucerirea oraşului de mameluci în 1291, iar Regatul Ciprului până în 1489.

[modifică] Primul imperiu colonial francez

Primele expediţii ale lui Giovanni da Verrazzano şi Jacques Cartier de la începutul secolului al XVI-lea, ca şi desele călătorii ale pescarilor francezi către Marile Bancuri şi Newfoundland din acel secol, au fost precursorii încercărilor de colonizare ale Americilor. Interesele Spaniei în Americi şi izbucnirea în Franţa a războaielor religioase la începtul secolului al XVI-lea, au împiedicat eforturile mai consistente de colonizare. Primele încercări franceze de înfiinţare a unor colonii în Brazilia la Rio de Janeiro (1555) şi la São Luís şi în America de Nord, în Florida (1562) au fost zădărnicite de spanioli şi porughezi.

Istoria imperiului colonial francez a început cu adevărat pe 24 iulie 1605, odată cu fondarea Port Royal în colonia Acadia din America de Nord, în ceea ce este azi Nova Scotia, Canada. După câţiva ani, în 1608, Samuel de Champlain a fondat Quebec, care avea să devină capitala unei colonii uriaşe ca suprafaţă, dar foarte slab locuite, Noua Franţă, cunoscută şi cu numele de Canada.

Deşi, prin alianţe cu diferitele triburi ameriindiene, francezii au reuşit să exercite controlul asupta a unei mari întinderi din continentul nord-american, aşezările franceze erau limitate în general la vale râului St. Lawrence. Mai înainte de înfiinţarea în 1663 a Consiliului Suveran, teritoriile Noii Franţe s-au dezvoltat drept colonii comerciale. Numai după sosirea intendentului Jean Talon, Franţa a asigurat mijloacele necesare pentru dezvoltarea unor colonizări masive cu populaţie de pe vechiul continent, aşa cum făceau deja britanicii. Spre deosebire de Anglia, în Franţa interesul pentru colonizare era relativ redus, fiind concentrat mai ales în direcţia asupra dominaţiei asupra bătrânului continent. De-a lungul întregii sale istorii, Noua Franţă sau chiar Canada, s-au aflat cu mult în urma coloniilor britanice din America de Nord, atât din punct de vedere al dezvoltării populaţiei cât şi din punct de vedere al economiei. Acadia a fost pierdută în favoarea britanicilor prin Tratatul de la Utrecht din 1713.

În 1699, pretenţiile teritoriale ale Franţei în America de Nord au continuat să se manifeste cu vigoare odată cu fondarea Lousianei în bazinul râului Mississippi. Reţeau comercială extinsă din toată regiunea, conectată cu cea a Candei prin Marile Lacuri, a fost apărată de o vastă reţea de puncte fortificate, multe dintre ele centrate în ceea ce este azi statul Arkansas.

În vreme ce imperiul colonial francez nord-american de extindea, s-a început constituirea unui imperiu colonial mai mic ca întindere, dar mult mai profitabil, în India de vest. Aşezările de-a lungul coastei atlantice a Americii de Sud în ceea ce este azi Guiana Franceză au început în 1624. O altă colonie a fost fontată pe insula Saint Kitts în 1625, insula fiind împărţită cu britanicii până în 1713, când a fost semnat Tratatul de la Utrecht şi francezii şi-au cedat partea lor englezilor. Compagnie des Îles de l'Amérique a fondat colonii în Guadelupa şi Martinica în 1635, o altă colonie fiind fondată în 1650 pe Saint Lucia. Plantaţiile agricole din aceste colonii au fost construite şi exploatate cu munca sclavilor aduşi aici prin comerţul cu sclavi africani. Rezistenţa triburilor indigene a dus la expulzarea caribilor din1660.

Cea mai importantă posesiune colonială Caraibiană a fost Saint-Domingue (azi Haiti ), înfiinţată în 1664 în jumătatea vestică a insulei spaniole Hispaniola. În secolul al XVII-lea, Saint-Domingue devenise cea mai bogată colonie producătoare de zahăr din trestie din întreg spaţiul Caraibian. Jumătatea estică a insulei Hispaniola (azi Republica Dominicană) a fost şi ea pentru o scurtă perioadă sub controlul francez după ce a fost cedată de spanioli în 1795.

Expansiunea colonială franceză nu s-a limitat numai la Lumea Nouă. În Africa de Vest, francezii au stabilit posturi comerciale în Senegal, de-a lungul coastei în 1624. În 1664, a fost înfiinţată Compania franceză a Indiilor de Est pentru a participa la comerţul profitabil cu Orientul Îndepărtat. Au fost înfiinţate colonii în India - Chandernagore în Bengal (1673) , Pondicherry în sud-est (1674), iar mai târziu în Yanam (1723), Mahe (1725) şi Karikal (1739) (Vedeţi şi: India Franceză). Au fost înfiinţate colonii pe insulele din Oceanul Indian, Île de Bourbon (Réunion, 1664), Île de France (Mauriţius 1718) şi Seychelles (1756).

[modifică] Conflictul colonial cu Marea Britanie

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea au izbucnit primele conflicte coloniale între Franţa şi Marea Britanie, care vor avea ca rezultat final distrugerea celei mai mari părţi a primului imperiu colonial francez. Aceste conflagraţii au fost războiul pentru succesiunea austriacă (1744–1748), războiul de şapte ani (1756–1763), războiul revoluţionar american (1793–1802) şi războaiele napoleoniene (1803-1815). În aceiaşi categorie ar putea fi încadrat şi primul război francez şi indian.

Deşi războiul pentru succesiunea la tronul Austriei a avut un rezultat neconcludent şi în ciuda succeselor Guvernatorului general francez din India Joseph François Dupleix şi a victoriilor de început ale francezilor în Minorca şi America de Nord din războiul de şapte ani, Franţa a fost în cele din urmă înfrântă, britanicii cucerind nu numai Noua Franţă (cu excepţia insulelor Saint-Pierre şi Miquelon), dar şi cea mai mare parte a coloniilor Caraibiene şi întreaga Indie Franceză. După semnarea tratatului de pace, Franţa a recăpătat avanposturile comerciale din India şi insulele Caraibiene Martinica şi Guadelupa, dar competiţia pentru putere în India a fost câştigată de britanici, iar în cazul Americii de Nord, francezii au pierdut toate posesiunile coloniale. Toată Noua Franţă a fost cucerită de Marea Britanie, cu excepţia regiunii Louisiana, cedată Spaniei, (ca o compensare petru anexarea de către englezi a Floridei spaniole).

De asemenea, Franţa a mai cedat Marii Britanii insulele Grenada şi Saint Lucia din Indiile Occidentale. Deşi pierderea Candei a provocat regrete generaţiilor care au urmat, în momentul petrecerii evenimentului nu a părut o catastrofă, colonialismul fiind perceput în societatea franceză neimportant şi imoral

În timpul intervenţie franceze în Revoluţia americană s-a obţinut retrocedarea insulei Saint Lucia, după semnarea Tratatului de la Paris din 1783, dar acest teritoriu a fost neînsemnat faţă de ce speraseră francezii în momentul declanşării intervenţie. În 1791, resturile imperiului colonial francez au fost din nou zguduite de un dezastru, când Saint Domingue (care cuprindea o treime din insula Hispaniola ), cea mai importantă şi mai bogată colonie franceză, a fost devastată de o mare răscoală a sclavilor. Sclavii, conduşi de Toussaint l'Ouverture, iar după capturarea lui (1801) de Jean-Jacques Dessalines, au reuşit să reziste multă vreme trupelor franceze, spaniole şi britanice, pentru ca până la urmă să obţină independenţa a ceea ce a devenit Haiti (1804), prima republică a negrilor din lume, infiinţată cu mult timp înaintea viitoarelor naţiuni africane. Între timp, războiul franco-britanic reizbucnit a dus la pierderea ultimelor colonii franceze. Deşi după Pacea de la Amiens din 1802 aceste colonii au fost retrocedate, odată cu izbucnirea unui nou conflict în anul următor, britanicii au reuşit să reocupe toate posesiunile coloniale franceze Caraibiene. Franţa a reuşit să recapete Louisiana în 1800, dar succesul revoltei Haitiene l-a convins pe Bonaparte că menţinerea acestei posesiuni ar fi foarte costisitoare, ceea ce a dus la vânzarea regiunii Statelor Unite în 1803. Încercare francezilor de a înfiinţa o colonie în Egipt în 1798–1801 a fost un eşec.

[modifică] Al doilea imperiu colonial francez

În perioada de sfârşit a războaielor napoleoniene, cea mai mare parte a coloniilor franceze a fost restaurată : Guadelupa şi Martinica, Guiana Franceză, mai multe posturi comerciale din Senegal, Île Bourbon (Réunion) şi cele câteva mici posesiuni din India. Până în cele din urmă, Marea Britanie avea să anexeze definitiv Saint Lucia, Tobago, Insulele Seychelles şi Île de France (Mauriţius)..

Adevăratul început al celui de-al doilea imperiu colonial francez a fost însă anul 1830, când Fanţa a invadat Algeria, care a fost cucerită treptat în următorii 17 ani. În timpul celui celui de-al doilea Imperiu Francez condus de Napoleon al III-lea, s-a încercat stabilirea unui protectorat de tip colonial în Mexic, dar francezii au fost nevoiţi să abandoneze experimentul după încheierea războiului civil american, odată cu invocarea de către preşedintele american a Doctrinei Monroe. Intervenţia franceză în Mexic a durat din 1861 până în 1867. Napoleon al III-lea a reuşit să stabilească controlul francez asupra teritoriului Cochin-China (extremitatea sudică a Vietnamului, inclusiv Saigonul), ca şi protectoratul asupra Cambodgiei.

Cea mai mare parte a posesiunilor coloniale franceze au fost cucerite însă după încheierea războiului franco-prusac din 1870–1871 şi proclamarea celei de-a treia republici (1871-1940). Din bazele din Conchin-China, francezii au cucerit Tonkin şi Annam (în Vietnamul de azi) în 1884-1885. Aceastea, împreună cu Cambodgia şi Cochin-China, au format Indochina Franceză, la aceasta fiind adăugat Laos (1893) şi Kwang-Chou-Wan în 1900. În 1849 a fost înfiinţată "concesiunea franceză" din Shanghai, desfiinţată numai în 1946. francezii şi-au întărt prezenţa şi influenţă în Africa de Nord prin protectoratul asupra Tunisiei (1881). Treptat, Franţa a reuşit să controleze aproape toată Africa nordică, centrală, vestică, (Mauritania, Senegal, Guinea, Mali, Côte d'Ivoire, Benin, Niger, Ciad, Republica Centrafricană, Republica Congo), dar şi enclava estică Djibouti (Samalilandul Francez) până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Expediţia militară Voulet-Chanoine a fost trimisă în 1898 din Senegal pentru a cuceri Bazinul Ciad şi să unifice toate teritoriile franceze din Africa de Vest. Această expediţie a cooperat cu alte două expediţii (Misiunea Foureau-Lamy şi Misiunea Gentil), care înaintau din Algeria şi cursul mijlociu al fluviului Congo. Odată cu moartea războinicului musulman Rabih az-Zubayr, considerat cel mai mare conducător al zonei, completată ce crearea Tertoriului Militar Ciad în 1900, Misiunea militară Voulet-Chanoine Mission şi-a îndeplinit toate obiectivele. Brutalitatea acţiunilor militarilor francezei a provocat un mare scandal la Paris. În 1911, Marocul a devenit protectorat francez.

Franţa a stabilit colonii şi în Pacificul de Sud: Noua Caledonie, insulele din Polinezia Franceză (Insulele Societăţii, Marquesas, Tuamotus), iar împreună cu britanicii au stabilit un control bipolar asupra Noilor Hebride.

Francezii au reuşit ultimele lor mari cuceriri coloniale după încheierea primului război mondial, când au primit mandate asupra fostelor teritorii otomane care formează în zilele noastre Siria şi Libanul şi asupra celor mai multe colonii germane, aşa cum au fost Togo şi Camerun. O notă caracteristică proiectelor coloniale franceze de la sfârştiul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea a fost aşa-numita misune civilizatoare (mission civilisatrice), prin care se afirma că este de datoria naţiunilor europene dezvoltate să civilizeze popoarele înapoiate. Pornind de la această premiză, oficialităţile coloniale au dus o politică de franco-europenizare în coloniile franceze, în special în Africa Franceză de Vest. Africanii care au adoptat limba şi cultura franceză şi s-au creştinat, au primit cetăţenia franceză şi dreptul la vot.

[modifică] Prăbuşirea imperiului colonial francez

Imperiul colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al doilea război mondial, când diferite părţi ale imperiului au fost ocupate de alte puteri: Indochina de Japonia, Siria, Libanul şi Madagascarul de Marea Britanie, Marocoul şi Algeria de Statele Unite şi Regatul Unit, iar Tunisia de Germani. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceză prevăzută în Constituţia Franţei din 1946 înclocuia fostul imperiu colonial.

Totuşi, Franţa a fost imediat confruntată cu declanşarea procesului de decolonizare. Guvernul lui Paul Ramadier a reprimat insurecţia din Madagascar din 1947. În Asia, Vietminul condus de Ho Chi Minh a proclamat independenţa Vietnamului, act politic care a dus la declanşarea primului război din Indochina. Aproape imediat după înfrângerea şi retragera Franţei din Vietnam în 1954, a izbucnit un nou război mai dur în colonia cea mai veche şi mai importantă colonie a Parisului, Algeria. Mişcările de eliberare conduse de Ferhat Abbas şi Messali Hadj apărute încă din perioada interbelică, s-au radicalizat după al doilea război mondial. În 1945, masacrul de la Sétif, de care este responsabilă armata franceză, a fost o încercare de înăbuşire a mişcării algeriene de eliberare. Războiul algerian de independenţă a izbucnit în 1954. Algeria era o problemă specială pentru Franţa, datorită numărului mare de colonişti europeni (aşa-numiţii pieds-noirs) care se aşezaseră în această regiune în 125 de ani de control al Parisului. Venirea la putere a lui Charles de Gaulle în 1958 în plină criză a dus în cele din urmă la recunoaşterea independenţei Algeriei în 1962 prin Acordurile de la Evian.

Uniunea Franceză a fost înlocuită în noua constituţie franceză din 1958 prin Comunitatea Franceză. Numai Guineea a refuzat, după o consultare populară, să facă parte din noua organizaţie, pe care o considera tot de factură colonială. În timpul războiului din Algeria, Comunitatea Franceză s-a autodizolvat, tuturor coloniilor africane fiindu-le recunoscută independenţa îndependenţa, după convocarea unor referendumuri locale. Unele foste colonii au ales să fie în continuare parte a Franţei, căpătând statutul de départemente şi teritorii de peste mări. Criticii neocolonialismului au afirmat că noua Françafrique este doar o formă mascat a mai vechii guvernări coloniale. Ei au afirmat că în vreme ce de Gaulle recunoştea pe de-o parte independenţa fostelor colonii, pe de altă parte crea noi legături care să împiedice îndepărtarea de Paris a noilor naţiuni apărute pe harta politică a lumii. Principalul colaborator al lui de Gaule în această întreprindere a fost Jacques Foccart, consilierul pe probleme africane, cel care este responsabil în special pentru secesiunea Biafrei (războiul civil din Nigeria) din deceniul al şaptelea.

[modifică] Întinderea imperiului colonial francez

Mai jos este prezentată o listă a ţărilor care au făcut parte din imperiul colonial francez în ultimii 500 de ani parţial sau total, sau care au fost sub suveranitatea Franţei sau sub mandatul sau protectoratul Franţei. Când doar o parte a unei ţări a fost sub controlul francez, acea parte este trecută în paranteze, după numele ţării mamă. Acolo unde nu apar paranteze, întreaga ţară a făcut parte din imperiul colonial francez. Ţările listate mai jos au fost efectiv sub suveranitatea franceză. Teritoriile pentru care Franţa a ridicat pretenţii, dar pe care nu le-a controlat efectiv nicioadată, aşa cum au fost Manhattanul sau Western Australia, nu se află pe această listă.

"1" semnifică faptul că ţara/teritoriul a fost parte a primului imperiu colonial francez, pe când "2" faptul că ţara/teritoriul a fost parte a celui de-al doile imperiu colonial francez. "RF" semnifică faptul că ţara/teritoriul este parte a Republicii Franceze din zilele noastre.

[modifică] Americile

[modifică] America de Nord

• Canada (cea mai mare parte a canadei centrale şi răsăritene) -- 1
• Mexic (între 1862-1867) 2
• Saint-Pierre şi Miquelon -- 1, 2, RF
• Statele Unite (întregul bazin al fluviilor Mississippi şi Missouri precumşi zona Marilor Lacuri) -- 1

[modifică] Caraibe

• Anguilla -- 1
• Antigua şi Barbuda -- 1
• Dominica -- 1
• Republica Dominicană -- 1
• Grenada -- 1
• Guadelupa -- 1, 2, RF
• Haiti -- 1
• Martinica -- 1, 2, RF
• Montserrat -- 1
• Saint Martin (partea nordică) -- 1, 2, RF
• Saint-Barthélemy -- 1, 2, RF
• Saint Lucia -- 1
• Saint Vincent şi Grenadine -- 1
• Sint Eustatius -- 1
• St Kitts şi Nevis (St Kitts fără Nevis) -- 1
• Trinidad şi Tobago (numai Tobago) -- 1
• Insulele Virgine Americane (numai Saint Croix) -- 1

[modifică] America de Sud

• Brazilia (Rio de Janeiro şi São Luís) -- 1

(Vedeţi şi: France Antarctique şi France Équinoxiale)

• Guiana Franceză -- 1 , 2', RF

[modifică] Africa

[modifică] Africa de Nord

• Maroc (89% din teritoriul actual) -- 2
• Algeria -- 2
• Tunisia -- 2

[modifică] Africa de Vest

• Benin (cu numele de Dahomey) -- 2
• Burkina Faso (cu numele de Volta Superioară)-- 2
• Côte d'Ivoire -- 2
• Guineea -- 2
• Mali (cu numele de Sudanul Francez) -- 2
• Mauritania -- 2
• Niger -- 2
• Senegal -- 1, 2
• Togo -- 2

[modifică] Africa Ecuatorială

• Camerun (91% din teritoriul ţării) -- 2
• Republica Centrafricană (cu numele de Oubangui Chari)-- 2
• Ciad -- 2
• Gabon -- 2
• Republica Congo (cu numele de Congo-Brazzaville) -- 2

[modifică] Oceanul Indian

• Comore -- 2
• Madagascar -- 2
• Mauriţiu -- 1
• Mayotte - 2, RF
• Réunion -- 1 , 2 , RF
• Îles éparses - 2, RF
• Seychelles -- 1
• Tanzania (numai Zanzibar) -- 2

[modifică] Marea Roşie

• Djibouti (ca Somalilandul Francez) -- 2
• Yemen (Peninsula Cheikh Saïd) -- 2

[modifică] Asia

[modifică] Orientul Mijlociu

• Liban -- 2
• Siria -- 2
• Sanjakul Alexandretta, (Provincia Hatay a Turciei) -- 2

[modifică] Asia de Sud

• India
  • (Jumătate din India, aşa-numită India Franceză)-- 1
  • (Pondicherry, Karikal, Yanaon, Mahé, şi Chandernagore) -- 2

[modifică] Asia de Sud-Est

• Indochina Franceză - 2
  • Annam, Tonkin, Cochin China (părţi ale Vietnamului)
  • Cambodgia
  • Laos

[modifică] Oceania

• Clipperton - 2 , RF
• Noua Caledonie -- 2 , RF
• Polinezia Franceză -- 2, RF
• Vanuatu (condominium franco-britanic) -- 2
• Wallis şi Futuna -- 2, RF

[modifică] Oceanul Antarctic

• Teritoriile australe şi antarctice franceze -- 2, RF

[modifică] Teritorii în care s-a încercat colonizarea

Mai multe teritorii în care Franţa a avut importante interese economice şi politice dar care nu au devenit colonii ale Parisului datorită opoziţiei puternice ale britanicilor, portughezilor sau spaniolilor.

• Brazilia (aşezările Rio de Janeiro din 1555 până în 1567 şi São Luís, Maranhão din 1612 până în 1614)
• Egipt (Canalul Suez)
• Etiopia
• Florida (Hughenoţii s-au aşezat pentru prima oară în zona oraşului Jacksonville în 1562, iar în 1565 au fost masacraţi de spanioli)
• India — Franţa stăpânea la un moment dat o bună parte a teritoriului Indian şi controla cea mai mare parte a comerţului, dar a pierdut aproape totul în timpul războiului de şapte ani, odată cu pierderea parităţii navale cu Imperiul Britanic. Această pierdere a fost atât de puternic resimţită de împăratul Napoleon Bonaparte, încât ac4esta din urmă a hotărât organizarea expediţiei din Egipt din 1798. Obiectivul împăratului era ori construirea unui canal, ori stabilirea unei rute terestre pentru crearea unui căi de comunicaţie care să-I permită accesul la fostele colonii indiene şi recucerirea acestor poziţii cheie. Bonaparte a ratat realizarea tuturor obiectivelor odată cu înfrângerea din bătălia de la Aboukir (de pe Nil), în timpul căreia flota de război franceză a fost distrusă.
• Noua Zeelandă — francezii au înfiinţat o colonie la Akaroa pe Peninsula Banks din Insula de Sud, dar au fost împiedicaţi să extindă de sosirea navei britanice de război HMS Britomart la numai câteva zile de la plecarea din zonă a navelor franceze.
• Iraqul de nord (câmpurile petroliere de la Mosul şi Kirkuk)
• Palestina
• Sudan
• Tanger — deşi protectorat internaţional, administraţia a fost asigurată de autorităţile din Marocuil Francez.
• Tailanda — a trebuit să cedeze controlul pe care îl avea laosului şi Cambodgiei în favoarea Franţei şi sa ofere noii puteri coloniale concesiuni comerciale importante, dar şi-a păstrat independenţa în principal datorită dorinţei britanicilor ca ţara să devină o zonă tampon între Indochina Franceză şi India Britanică.

[modifică] Organizarea imperiului colonial francez în 1931

În momentul de maximă extindere a imperiului colonial (1931), acesta era organizat după cum urmează:

[modifică] Africa şi Oceanul Indian

• Algeria (care nu era considerată colonie, ci făcea parte din Franţa Metropolitană, fiind divizată în patru: un teritoriu militar şi trei departamente).
  • departamentul Alger
  • departamentul Oran
  • departamentul Constantine
  • Teritoriul Sudic
• Camerun (sub mandat al Ligii Naţiunilor
• Africa Ecuatorială Franceză
  • Ciad
  • Gabon
  • Congo Mijlociu
  • Oubangui-Chari
• Morocul Francez (protectorat)
• Somalilandul Francez (inclusiv peninsula Cheik-Saïd şio parte din Yemen)
• Togolandul Francez (a League of Nations Mandate)
• Africa Franceză de Vest
  • Dahomey (plus Benin)
  • Guineea Franceză
  • Sudanul Francez
  • Coasta de Fildeş
  • Mauritania
  • Niger
  • Senegal
  • Volta Superioară
• Madagascar (inclusiv Comore, Mayotte, Insulele Kerguelen, Insula Amsterdam, Insula Saint-Paul, Insulele Crozet şi Îles éparses)
• Réunion
• Tunisia (protectorat)

[modifică] Americile

• Guiana Franceză
• Guadelupa (inclusiv Saint Barthélemy şi jumate din Saint Martin)
• Martinica
• Saint Pierre şi Miquelon

[modifică] Asia

• Concesiunile franceze din China: Shanghai, Guangzhou, Tianjin şi Hankou
• India Franceză (Pondicherry, Chandernagore, Karaikal, Mahé, Yanaon şi o mică parte din India)
• Indochina Franceză
  • Annam (protectorat, azi parte a Vietnamului)
  • Cambodgia (Kampucea)(protectorat)
  • Cochin China (colonie, azi parte a Vietnamului)
  • Laos (protectorat)
  • Tonkin (protectorat, azi parte a Vietnamului)
• Kwang-Chou-Wan (port închiriat închiriat în China)
• Liban (Mandat al Liguii Naţiunilor)
• Siria (Mandat al Liguii Naţiunilor, includea şi Sanjakul Alexandretta)

[modifică] Consultaţi şi articolele:

• Departamente şi teritorii de peste mări ale Franţei
• Cambodgia Colonială
• Decolonizare
• Forţele coloniale franceze
• Colonizarea franceză a Americilor
• Africa Ecuatorială Franceză
• Imperiul Francez
• Africa Franceză de Vest
• La Francophonie

[modifică] Bibliografie

• Thomas Pakenham, The Scramble for Africa (1991)
• Maria Petringa, Brazza, A Life for Africa (2006)

[modifică] Resurse internet

• L'Afrique francophone
• Amenininţări la adresa independenţei naţionale a Tailandei, de pe pagina oficial a Ministerului Afacerilor Externe a Tailandei

Imperii coloniale
Belgian | Britanic | Danez | Olandez | Japonez | Francez | German | Italian | Portughez | Rus | Spaniol | Suedez | American

---