Războiul troian
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Războiul troian a fost un conflict militar din Antichitate, purtat de ahei împotriva oraşului Troia din Asia Minor (Turcia de astăzi). Conform mitologiei greceşti, acest război a izbucnit după ce Paris, prinţul Troiei a răpit-o pe Elena de la soţul ei, Menelaus, regele Spartei. Acest conflict este unul din cele mai importante evenimente din ciclul de mituri elene şi a fost narat în multe lucrări aparţinând literaturii greceşti, printre acestea numărându-se marile epopei antice, Odiseea şi Iliada, ambele scrise de Homer. Iliada relatează o parte din ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie întoarcerea acasă a lui Ulise (Odiseu), regele insulei Itaca şi unul din principalii liderii ai aheilor. Alte părţi ale acestei legende au fost redate într-un ciclu de poeme epice, care nu a supravieţuit decât sub forma unor fragmente. Episoade din acest război au reprezentat material pentru Tragedia Greacă sau sursă de inspiraţie pentru poeţii romani Virgiliu şi Ovidiu.
Originile războiului troian sunt adânci, şi au antrenat chiar şi forţele zeilor. Se spune că în timpul nunţii zeiţei Thetis cu Peleu, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris „Celei mai frumoase”. Văzând mărul, Atena, Hera şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele trei au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea au mers la prinţul troian, Paris. Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei. În schimb, zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat cetăţii troiene. De altfel relaţiile dintre Troia şi restul Greciei erau oricum tensionate. Războiul dintre troieni şi ahei a durat zece ani, timp în care mulţi eroi au murit, şi din tabăra Eladei (Patrocles, Ahile, Aiax) şi din cea a Troiei (Hector, Paris). Într-un final, aheii reuşesc să pătrundă în cetate, prin vicleşugul Calului Troian. Lipsiţi de milă, ei masacrează populaţia şi profanează templele, ceea ce va atrage mânia zeilor mai târziu. Puţini dintre ahei au reuşit să se întoarcă acasă şi mulţi au întemeiat colonii pe ţărmurile cele mai îndepărtate, purtaţi fiind de forţele divine. Romanii mai târziu au susţinut că sunt descendeţi din sângele lui Enea, prinţ troian, frate cu Paris, unul dintre puţinii supravieţuitori ai asediului, care a condus şi alţi troieni către Italia.
Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea sau al XII-lea î.Hr. şi că Troia se afla în vecinătatea Strâmtorii Dardanelelor, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât şi oraşul erau doar nişte mituri, şi nu au existat. Însă în 1870 arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, şi a crezut că ar fi chiar situl Troiei, lucru confirmat şi de câţiva alţi arheologi. Nu au rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că unul din evenimentele prezentate în acele poeme epice a avut loc. Mulţi savanţi au fost de acord că mitul războiului troian ar putea avea şi un miez istoric, chiar dacă asta ar însemna că epopeile homerice sunt o fuziune de poveşti despre asedii şi expediţii ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Aceia care cred că legenda războiului troian derivă de la un anumit conflict istoric, de obicei îl datează între 1300 î.Hr. şi 1200 î.Hr., preferând datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. - 1184 î.Hr.) care corespund cu arderea Troiei a VII-a.
Cuprins |
[modifică] Surse
Evenimentele din războiul troian au fost narate în multe lucrări din literatura greacă şi adesea înfăţişate în arta grecească. Nu există un singur text istoric care să spună întreaga poveste a războiului. În schimb, ea poate fi asamblată din mai multe surse diferite, care uneori relatează versiuni contradictorii ale evenimetelor. Cele mai importante surse literare sunt cele două poeme epice atribuite lui Homer, Iliada şi Odiseea, compuse cândva între secolele al IX-lea şi al VI-lea î.Hr. Fiecare poem narează doar o parte din război. Iliada acoperă o mică parte din ultimul an de asediu, iar Odiseea se concentrează asupra întoarcerii lui Ulise în Itaca.
Alte episoade din războiul troian au fost dezvăluite în ciclul de poeme cunoscut şi sub numele de "epopeile ciclice": Kypria, Aithiopis, Iliada mică, Iliou persis , Nostoi şi Telegoneia (Telegonia). Aceste texte au supravieţuit sub formă de fragmente, dar conţinutul lor este cunoscut dintr-un rezumat inclus în Crestomatia lui Proclus. Autorul "epopeilor ciclice" şi data când au fost scrise sunt necunoscute. Se crede că aceste poeme au fost compuse prin secolul al VII-lea sau al VI-lea î.Hr., după apariţia poemelor homerice.
Atât poemele homerice cât şi "poemele ciclice" îşi au originea în dezvoltarea tradiţiei orale a poveştilor despre războiul troian. Chiar şi după scrierea acestor epopei, mitul despre războiul dintre troieni şi ahei au continuat să circule pe cale orală, în diferite genuri de poezii sau poveşti. Evenimente şi detalii ale legendei care sunt prezentate în opere literare abia mai târziu au fost probabil transmise oral şi poate sunt la fel de vechi ca epopeile lui Homer. Arta vizuală, cum ar fi pictura vaselor, a fost un alt mod prin care mitul războiului troian a circulat.
Mai târziu dramaturgii, istoricii şi alţi intelectuali vor crea lucrări inspirate din acest război. Cei trei mari autori de tragedii ai Atenei, Eschil, Sofocle şi Euripide, au creat multe piese de teatru care portretizează episoade din războiul troian. În cartea a doua din Eneida sunt oferite câteva detalii despre mitul acestui război, detalii despre care se crede că provin din epopeea Iliou persis.
[modifică] Originea războiului
[modifică] Planul lui Zeus
Conform mitologiei greceşti, Zeus a devenit stăpânul lumii şi regele zeilor, după ce l-a detronat pe tatăl său, Cronos. Cronos la rândul său l-a detronat pe Uranus, pentru a fi zeu suprem. Zeus s-a căsătorit cu sora lui Hera, dar nu i-a fost acesteia fidel, şi în urma multor relaţii extraconjugale a avut o sumedenie de copii. Deoarece existau deja în lume prea mulţi oameni, Zeus a găsit împreună cu Themis o soluţie, războiul troian, pentru a depopula pământul, mai ales de semizeii descendenţi.
[modifică] Dealul greşelilor
Se zice că dealul pe care ar fi fost înălţată Troia se numea "Dealul greşelilor", deoarece acolo a fost aruncată zeiţa erorii, Ate, când Zeus s-a mâniat pe ea şi a izgonit-o din Olimp. Ajungând pe pământ, Ate a blestemat dealul să fie plin de amăgiri şi să aducă ghinion, cu toate că va fi mult îndrăgit de oameni. Mai târziu, fiul lui Tros, Ilos a hotărât să înalţe o cetate pe acel deal, de aceea a făcut sacrificii zeilor şi le-a cerut încuviinţarea. Din cer a căzut atunci o statuie misterioasă a Atenei, pe care Ilos a considerat-o ca fiind protectoare a viitoarei cetăţi. El a numit cetatea Troia sau Ilion, după numele lui.
[modifică] Laomedon
Unul din regii Troiei a fost Laomedon, despre care se spunea că era lacom şi fără milă. Vrând să construiască nişte ziduri indestructibile pentru cetatea sa, el aduce o mare mulţime de salahori, printre care se aflau şi zeii Poseidon şi Apollo, deghizaţi în muritori. Ei au fost pedepsiţi de Zeus să înalţe zidurile Troiei, pentru că se răzvrătiseră cu puţin timp în urmă. Când s-a sfârşit zidirea, Laomedon i-a gonit pe lucrători, refuzând să le plătească munca, ceea ce a atras mânia celor doi zei, Poseidon şi Apollo. Laomedon şi-a pierdut la scurt timp tronul. A devenit rege în locul lui unul din fiii săi, Priam.
[modifică] Visul Hecubei
Priam s-a căsătorit cu Hecuba, care i-a oferit cincizeci de copii, printre care se numără Hector, Deifob, Enea (după unele surse Enea este fiul Afroditei şi al lui Anchises) şi Paris şi douăsprezece fiice, printre care se numără şi Polixene, Creuse, Laodice şi Casandra. Despre Casandra, se spune că l-a făcut pe Apollo să se îndrăgostească de ea. Apollo i-a oferit muritoarei darul de a prezice viitorul, cu condiţia să i se dăruiască. Casandra a acceptat, dar odată instruită în tainele profeţiei, nu şi-a respectat promisiunea. Zeul a blestemat-o să nu fie crezută de nimeni când prezice viitorul.
Se zice că atunci când Hecuba era însărcinată cu Paris a visat o torţă care arde întreg oraşul troian. Preoţii au tălmăcit visul şi au sfătuit-o să ucidă copilul. Hecuba l-a dus pe Paris pe Muntele Ida şi l-a abandonat acolo, sperând să-l ucidă fiarele pădurii.
[modifică] Alexandru
Un păstor de pe Muntele Ida l-a găsit pe Paris şi ştiind că este fiu de rege l-a crescut în casa lui şi i-a pus numele Alexandru ("învingătorul"). Cu timpul, Alexandru ajunge la vârsta maturităţii. Organizând nişte competiţii sportive în cetatea sa, Priam porunceşte oamenilor săi să aducă diferite animale pentru a le oferi ca premiu. Printre acestea se număra şi un taur arătos crescut chiar de Alexandru şi luat cu forţa de gărzile troiene. Alexandru hotărăşte să îşi recupereze animalul şi participă la întreceri, ieşind învingător. Întrebând cine este şi de unde vine, Priam află de la părintele adoptiv că tânărul este chiar fiul lui, Paris. Astfel fiul de rege îşi recâştigă drepturile şi se mută în palatul regal.
[modifică] Mărul discordiei şi judecata lui Paris
Cu timpul, Zeus a aflat de la Themis şi de la Prometeu (eliberat de Heracles din Caucaz) că el însuşi va fi detronat de un fiu. Altă profeţie spunea că zeiţa Thetis, cu care Zeus a avut o relaţie, va naşte un fiu care îşi va depăşi tatăl în măreţie. Poate pentru unul sau ambele motive, Thetis a fost logodită cu un om, regele Peleus, fiul lui Aiakos, ori din ordinele lui Zeus, ori pentru a o bucura pe Hera care a crescut-o.
Toţi zeii au fost invitaţi la nunta dintre Thetis şi Peleu, cu excepţia zeiţei Eris, personificarea discordiei. Insultată, ea şi-a făcut apariţia la nuntă invizibilă şi a adus un cadou de nuntă sau l-a aruncat de la uşă. Cadoul era un măr de aur (χρυσομηλιά) unde erau inscripţionate cuvintele Te Kallisti (celei mai frumoase). Hera, Afrodita şi Atena au vrut mărul. Cele trei zeiţe s-au certat mult timp din cauza lui. Nici unul din ceilalţi zei nu a putut să îşi dea cu părerea, pentru că favorizând-o pe una din ele, atrăgea mânia celorlalte două. În cele din urmă, Zeus le-a trimis împreună cu Hermes, la prinţul Paris, pe când acesta era încă păstor pe Muntele Ida. Toate cele trei zeiţe au încercat să-l mituiască pe tânăr. Atena i-a promis că dacă o va alege pe ea drept cea mai frumoasă, îl va înzestra cu multă înţelepciune şi cu abilitate în lupte, Hera s-a oferit să-i dea bogăţii, putere politică şi control asupra întregii Asii, iar Afrodita era dispusă să i-o dea pe Elena, regina Spartei, una din cele mai frumoase muritoare. Paris i-a dat mărul Afroditei, apoi după mai multe peripeţii a aflat că este prinţ.
Peleus şi Thetis au avut un copil, numit Ahile. Acestuia i s-a prezis că ori va avea o viaţă lungă, dar va rămâne lumii necunoscut, ori va muri de tânăr pe câmpul de luptă şi va avea nemurire prin poezie. Mai mult, Calchas a prevăzut când Ahile avea nouă ani, că fără ajutorul lui Troia nu se va putea prăbuşi. Când era copil, Thetis a încercat să-şi facă fiul nemuritor. La început ea l-a ţinut deasupra focului în timpul nopţilor pentru ca să i se ardă părţile muritoare şi l-a frecat cu ambrozie în timpul zilelor. Peleus care a mai pierdut câţiva copii în acest mod, a descoperit ce făcea soţia lui şi i-a interzis să continue. Atunci, Thetis i-a făcut copilului o baie în râul Styx, din Infern, făcându-l nemuritor oriunde îl atingea apa. Deoarece l-a ţinut de călcâi în timp ce îi făcea baie, călcâiul a rămas vulnerabil, iar Ahile a rămas om nu zeu. Când a crescut a devenit unul din cei mai viteji muritori. Pentru a evita profeţia lui Calchas, Thetis l-a ascuns pe Ahile printre fiicele regelui Licomede, astfel încât să nu fie recunoscut şi luat să participe la războiul troian.
[modifică] Fuga Elenei
Elena era cea mai frumoasă muritoare, una din fiicele lui Tyndareus, regele Spartei. Mama ei era Leda, cea care după ce a fost sedusă de Zeus, metamorfozat în lebădă, a născut patru copii: Elena, Clitemnestra, Castor şi Pollux. Există însă şi variante care susţin că Tyndareus este de fapt tatăl biologic al celor patru copii sau că mama Elenei nu este Leda ci Nemesis. Elena a avut o mulţime de peţitori, dar tatăl său nu a ales nici unul să-i fie soţ, de teamă să nu se revolte ceilalţi. Printre peţitori se numărau şi Ulise, Aiax, Menelaus şi mulţi alţii.
Într-un final, Ulise a propus un plan pentru a rezolva dilema. În schimbul suportului lui Tyndareus în peţirea Penelopei, el a sugerat ca Elena să-şi aleagă singură soţul şi nu tatăl ei (aşa cum se obişnuia în Grecia din Antichitate până în secolul al XX-lea). Toţi peţitorii au trebuit atunci să jure că vor apăra mariajul Elenei, indiferent pe cine va alege aceasta.
Elena a ales să se căsătorească cu Menelaus. Dar Menelaus nu era acolo, să o peţească personal ci îl trimisese pe fratele lui Agamemnon să o facă în locul lui. De asemenea, Menelaus i-a promis Afroditei un hecatomb, adică sacrificarea a 100 de boi, dacă o va câştiga pe Elena şi nu şi-a ţinut promisiunea, ceea ce a mâniat-o pe zeiţa iubirii. Cei doi fraţi, Agamemnon şi Menelaus, trăiau în exil în palatul lui Tyndareus de ceva timp. Ei au fost goniţi din Argos, cetatea lor natală, după ce tatăl lor, Atreus a fost ucis iar tronul preluat de fratele lui Thyestes şi fiul lui Egist. Însurându-se cu Elena, Menelaus a moştenit tronul Spartei, mai ales deoarece Castor şi Pollux au devenit zei, iar Agamemnon s-a căsătorit cu Clitemnestra şi a redobândit cetatea Argos.
Având o misiune diplomatică în Sparta, Paris o vede pe Elena şi se îndrăgosteşte de ea. Tocmai în acea perioadă, Menelaus era plecat în Creta pentru a-l îngropa pe unchiul lui, Crateus. Paris, cu ajutorul Afroditei o seduce pe Elena şi o răpeşte, ducând-o în Troia împreună cu o parte din comorile regelui spartan. Hera, nervoasă că nu a fost ea aleasă de Paris, provoacă o furtună, şi duce corabia îndrăgostiţilor în Egipt, unde zeii o înlocuiesc pe Elena cu o înfăţişare asemănătoare ei, făcută din nori, Nephele. (Mitul cu schimbarea Elenei este atribuit poetului sicilian Stesichorus, secolul al VI-lea î.Hr. Pentru Homer, adevărata Elena a ajuns în Troia, deci nu a fost schimbată). Apoi, corabia a ajuns în Sidon, şi în cele din urmă în Troia. Temându-se să nu fie prins, Paris a petrecut nişte timp în Sidon, înainte să pornească spre Troia.
Răpirea Elenei de către Paris are multe precedente în mitologia greacă. Nimfa Io a fost răpită din Argos, Europa din Fenicia, Iason a luat-o pe Medeea din Colchis, iar prinţesa troiană Hesione a fost luată de Heracles care a dat-o lui Telamon din Salamis. Conform lui Herodot, Paris a fost îndemnat de aceste exemple să-şi fure o soţie din Grecia şi nu s-a aşteptat la o pedeapsă pentru că nici în celelalte cazuri nu a existat vreuna.
[modifică] Adunarea armatei aheilor şi prima expediţie
Menelaus i-a cerut lui Agamemnon să-i răzbune onoarea pierdută în urma răpirii Elenei. Acesta a fost de acord şi l-a trimis pe Nestor împreună cu alţi emisari la toţi regii şi prinţii ahei, cerându-le să-şi respecte jurământul şi să o readucă pe Elena.
[modifică] Ulise şi Ahile
Între timp, Ulise s-a însurat cu Penelopa şi a avut cu ea un copil, pe Telemah. Vrând să-şi protejeze familia şi să evite un război, Ulise s-a prefăcut că e nebun când a sosit solul lui Agamemnon, Palamede în Itaca. El ara pământul cu un plug la care înjugase un cal schilod şi un asin şi presăra boabe de sare. Atunci Palamede l-a adus pe Telemah, copilul lui Ulise şi l-a pus în faţa plugului. Nevrând să-şi ucidă băiatul, Ulise îşi îndreaptă plugul în partea cealaltă, dându-se astfel de gol. Astfel ajunge să participe la război.
La Skyros, Ahile a avut o relaţie cu fiica regelui Licomede, Deidamea, cei doi având împreună un copil, Neoptolemus. Ulise, Aiax şi tutorele lui Ahile, Phoenix au venit să îl cheme pe erou la război. Temându-se pentru fiul ei, zeiţa Thetis îl îmbracă pe acesta în haine de femeie şi îl ascunde printre fiicele lui Licomede. O variantă a mitului spune că Ulise şi tovarăşii săi au sunat din trâmbiţe, iar fetele regelui au fugit speriate crezând că cetatea este atacată, în timp ce Ahile a apucat o suliţă ca să se apere şi astfel a fost descoperit. O variantă spune că Ulise şi ceilalţi s-au deghizat în negustori şi au venit în Skyros să vândă bijuterii, văluri şi arme. În timp ce fetele regelui se uitau la marfa pentru femei, Ahile era singurul care se interesează de arme şi se dă de gol.
Pausanias spune că după Homer, Ahile nu s-a ascuns în Skyros, ci a cucerit insula ca parte din războiul troian.
[modifică] Prima adunare la Aulis
Forţele militare ale aheilor s-au adunat la Aulis, un port din Beoţia. Toţi peţitorii au trimis întăriri cu excepţia regelui Cinyras din Cipru. Deşi i-a trimis lui Agamemnon platoşe şi a promis să aducă 50 de corăbii, el a trimis doar o corabie bună condusă de fiul lui Mygdalion şi încă 49 făcute din noroi. Idomeneus vroia să conducă contingentul cretan în războiul cetăţii Micene contra Troiei, dar în calitate de co-comandant. Ultimul care a sosit a fost Ahile, care avea atunci 15 ani.
După un sacrificiu adus lui Apollo, un şarpe a alunecat de pe altar într-un cuib de vrabie dintr-un copac din apropiere. El a mâncat vrabia mamă şi pe cei opt pui ai ei, după care a împietrit. Calchas a interpretat acest eveniment ca un semn că Troia va fi cucerită în cel de-al zecelea an de război.
[modifică] Telephus
Când aheii au plecat la război, nu au ştiut drumul către Troia şi au acostat accidental în Misia, condusă de regele Telephus, fiul lui Heracles, care a dus acolo un contingent de arcadieni şi i-a stabilit acolo. Aheii i-au atacat pe misieni. În timpul bătăliei, Ahile l-a rănit pe Telephus, iar acesta l-a ucis pe Thersander. Deoarece rana lui Telephus nu se vindeca, regele a întrebat un oracol ce să facă. Oracolul a răspuns "cel care a rănit va vindeca". Flota aheiană a reluat călătoria, dar a fost împrăştiată de o furtună. Ahile a ajuns în Skyros şi s-a căsătorit cu Deidameia. O nouă adunare a fost planificată în Aulis.
Telephus a plecat la Aulis, prefăcându-se că este un cerşetor şi i-a cerut lui Agamemnon să-l ajute să-şi vindece rana. După alte variante, l-a răpit pe Orestes, fiul lui Agamemnon, ţinându-l prizonier drept răscumpărare. Aheii au aflat cine este şi ce vrea, dar Ahile a refuzat să vindece rana, spunând că nu are cunoştinţe medicale. Ulise a sugerat că suliţa a făcut rana, deci suliţa este capabilă să vindece. Bucăţi din fierul suliţei au fost răzuite şi puse pe rana lui Telephus, care s-a însănătoşit. Ca răsplată pentru ajutor, regele le oferă o hartă aheilor care indica ruta către Troia.
[modifică] A doua adunare
Opt ani după ce furtuna a risipit-o, flota cuprinzând mai mult de o mie de corăbii a fost adunată din nou. Dar când au ajuns toţi la Aulis, vântul a încetat să mai bată. Profetul Calchas a declarat că zeiţa Artemis îl pedepsea pe Agamemnon pentru că a ucis o căprioară sacră (sau o căprioară într-o pădure sacră) şi că s-a lăudat că este un vânător mai iscusit ca ea. Singura modalitate de a o îmbuna pe Artemis era să i-o sacrifice pe fiica sa şi a Clitemnestrei, Ifigenia. După unele variante Ifigena era fiica Elenei şi a lui Tezeu şi a fost încredinţată Clitemnestrei, după ce sora ei a devenit soţia lui Menelaus. Agamemnon a refuzat să facă un asemena sacrificiu, iar ceilalţi lideri au ameninţat că o să-l facă pe Palamede comandantul expediţiei în locul lui. Conform unor versiuni, Agamemnon a cedat zeiţei, dar altele spun că a sacrificat o căprioară în locul fetei, sau că în ultimul moment, Artemisei i s-a făcut milă de Ifigenia şi a înlocuit-o cu un miel pe altarul de sacrificiu. În schimb Ifigenia trebuia să devină preoteasă în unul din templele zeiţei. Hesiod spune că Ifigenia a devenit mai târziu zeiţa Hecate.
Forţele militare ale aheilor sunt descrise în detaliu în Catalogul Corăbiilor, în a doua carte din Iliada. Ele constau în 28 de contingente din Grecia continentală, Peleponez, Dodecanez, Creta şi Itaca, adică 1178 de "Pentekontoroi" (corăbii cu 50 de vâslaşi). Tucidide spune că după tradiţie erau aproape 1200 de corăbii, cele ale Beoţiei având 120 de oameni la vâsle, iar cele ale lui Filoctes doar 50, acestea fiind probabil maximul şi minimul. Aceste numere ar însemna o forţă totală de 70 000 până la 130 000 de oameni. Un alt catalog de corăbii este dat de Apollodor, catalog care diferă într-o anumită măsură, numerele fiind însă aceleaşi. Unii savanţi au spus că acest catalog al lui Homer este un document original din epoca Bronzului, probabil aparţinând comandantului ahean. Alţii cred că totul este doar o invenţie a poetului grec.
Aliaţii troieni sunt de asemenea listaţi în a doua carte a epopeii. Forţele lor sunt compuse din troieni propriu-zişi (locuitorii cetăţii Troia) conduşi de prinţul Hector, dardanieni conduşi de Enea, zeleieni, adrasteieni, percotieni, pelasgieni, traci, lăncieri ciconieni, arcaşi paionieni, halizonieni, misieni, frigieni, lidieni, miletieni, lycieni conduşi Sarpedon şi carieni. Nu este menţionat nimic despre limba troiană; despre carieni se spune că au o limbă barbară, iar despre ceilalţi aliaţi ai troienilor, că vorbesc multiple limbi, având nevoie să li se traducă ordinele de către comandanţii lor. Trebuie precizat cu toate acestea că troienii şi aheii din Iliada au aceeaşi religie, aceeaşi cultură, iar eroii inamici îşi vorbesc unul altuia în aceeaşi limbă. Pentru Virgil Dardanius fondatorul Troiei (conform celor spuse de Homer) era din Italia. Mitografii greci susţin că, dimpotrivă, era arcadian, ceea ce ar transforma războiul troian într-un război civil.
[modifică] Nouă ani de război
[modifică] Philoctetes
Philoctetes a fost prietenul lui Heracles şi pentru că a aprins rugul funerar la moartea acestuia când nimeni nu vroia să o facă, a primit arcul şi săgeţile lui. El i-a urmat pe ceilalţi ahei cu şapte corăbii pline de ostaşi. Philoctetes şi oamenii lui s-au oprit la început la Chryse pentru aprovizionare, apoi la Tenedos împreună cu restul flotei aheilor. Acolo Philoctetes a fost muşcat de un şarpe trimis de Hera, care îl ura pentru loialitatea sa faţă de Heracles. Rana provocată de muşcătură a devenit purulentă şi a căpătat un miros neplăcut. Văzând că nu mai poate continua, Menelaus şi Agamemnon l-au părăsit pe Philoctetes pe insula Lemnos. Medon a preluat controlul asupra oamenilor lui Philoctetes.
Când a ajuns în Tenedos, Ahile l-a ucis pe regele Tenes, fiul lui Apollo, deşi a fost avertizat de mama sa să nu o facă pentru că va fi omorât el însuşi de zeu. Din Tenedos Agamemnon i-a trimis lui Priam o solie formată din Menelaus, Ulise şi Palamede, cerând întoarcerea Elenei. Priam a refuzat.
Philoctetes a stat în Lemnos zece ani. Sofocle precizează în tragedia Philoctetes că Lemnos era o insulă deşertică, deşi după tradiţii mai timpurii se spunea că era locuită minyeni.
[modifică] Sosirea
Calchas a profeţit că primul aheu care va păşi pe pământul Asiei după ce va ieşi din corabie va fi primul care va muri. De aceea până şi Ahile a ezitat să coboare din corabie. În cele din urmă, Protesilaus, comandantul phylacenilor a fost primul care a făcut-o. Ahile a coborât al doilea şi l-a ucis pe Cycnus, fiul lui Poseidon. O altă legendă spune că Ulise a coborât primul din corabie, dar nu a atins pământul Asiei literalmente. Auzind profeţia lui Calchas, regele insulei Itaca a aruncat scutul pe ţărm şi a sărit pe el. Văzând că au sosit aheii, troienii s-au refugiat în cetate, la cele mai sigure ziduri ale ei. Protesilaus, primul care a atins pământul Asiei a omorât mulţi troieni, dar a fost răpus de Hector, de Enea sau de Achates. Aheii l-au îngropat ca pe un zeu undeva în peninsula tracă. După moartea lui Protesilaus, fratele lui, Podarces, a intrat în război în locul lui.
[modifică] Campaniile lui Ahile
Aheii au asediat cetatea Troia timp de nouă ani. Această parte a războiului este cea mai puţin dezvoltată în toate sursele care au supravieţuit, surse care preferă să vorbească despre evenimentele din ultimul an al războiului troian. După acostarea iniţială armata s-a readunat în intregime abia în cel de-al zecelea an, datorită lipsei de bani, după cum deduce Tucidide. Ei i-au atacat pe troieni şi pe aliaţii acestora, dar au petrecut timp şi cultivând pământul peninsulei Traciei. Troia nu a fost niciodată complet înconjurată, ceea ce a menţinut o legătură cu interiorul Asiei Mici. Reîntăriri au continuat să vină pentru troieni până când Troia a fost cucerită. De asemenea, aheii au controlat doar intrarea în Dardanele în timp ce troienii şi aliaţii lor controlau cetăţile Abydos şi Sestus şi comunicau cu restul Europei.
Ahile a atacat pământul din Troada stăpânit de Enea. A capturat Lyrnassus şi Pedasus şi multe alte oraşe vecine. L-a ucis pe Troilus, fiul lui Priam, care avea 19 ani. Se spune că dacă ar fi împlinit 20 Troia n-ar mai fi fost cucerită. Apoi:
- El a mai cucerit Lesbos şi Phocaea, apoi Colophon, şi Smyrna, şi Clazomenae, şi Cyme; şi după aceea Aegialus şi Tenos, aşa-numitele O Sută de Oraşe; apoi, în ordine, Adramytium şi Side; apoi Endium, şi Linaeum, şi Colone. A luat de asemenea Teba Hypoplaciană şi Lyrnessus, şi, mai departe, Antandrus, şi multe alte oraşe. (Apollodor, Epitome)
Printre prăzile luate din aceste oraşe se numără Briseis, o văduvă troiană, pe care Ahile şi-a păstrat-o pentru sine şi Chryseis pe care a dat-o lui Agamemnon. Ahile l-a capturat pe Lycaon, fiul lui Priam, în timp ce tăia crengile în livada tatălui său. Patrocles l-a trimis ca sclav în Lemnos, unde a fost cumpărat de Eetion din Imbros şi adus înapoi în Troia. Doar 12 zile după aceea, Ahile l-a ucis (după moartea lui Patrocles).
[modifică] Campania lui Aiax
Aiax telamonianul a adus distrugere în peninsula tracică unde Polymestor, un ginere de-ai lui Priam, era rege. Polymestor l-a predat pe Polydorus, unul din copii lui Priam pe care îl avea în custodie. Apoi, Aiax a atacat oraşul regelui frigian Teleutas şi l-a ucis într-o singură bătălie, ducând-o cu sine pe fiica lui, Tecmessa. Aiax a nimicit şi turmele troiene atât pe Muntele Ida, cât şi în regiunile rurale.
[modifică] Moartea lui Palamede
Ulise este trimis în Tracia după grâu, dar se întoarce cu mâna goală. Când este dispreţuit de Palamede pentru acest lucru, Ulise îl provoacă să meargă el după grâu. Palamede porneşte astfel şi se întoarce cu o corabie încărcată cu grâu.
Ulise însă nu l-a iertat niciodată pe Palamede pentru că i-a tulburat viaţa luându-l la război şi despărţindu-l de soţie, de patrie şi de copil. Aşa că el urzeşte un plan. El falsifică o scrisoare incriminatorie, de la Priam către Palamede şi îl acuză că a coalizat cu inamicul. Totodată el ascunde şi nişte aur printre lucrurile lui Palamede, făcându-i pe toţi să creadă că este un trădător. Agamemnon porunceşte să fie omorât cu pietre.
Cu toate acestea, Pausanias scrie în lucrarea sa, Cypria, că Ulise şi Diomede l-au înecat pe Palamede în timp ce acesta pescuia. Dictys spune că Ulise şi Diomede l-au momit să se arunce într-o fântână spunându-i că va găsi în ea aur, apoi l-au omorât cu pietre.
Tatăl lui Palamede, Nauplius a navigat până în Troada şi a cerut să se facă dreptate în moartea fiului său, dar i-a fost refuzată dorinţa. Pentru a se răzbuna Nauplius a călătorit în fiecare regat ahean şi le-a spus soţiilor regilor că ei vor aduce concubine din Troia ca să le detroneze. Multe din nevestele grecoaice au fost convinse să-şi trădeze soţii, printre acestea numărâbdu-se Clitemnestra, soţia lui Agamemnon.
[modifică] Iliada
În cel de-al zecelea an de asediu, în tabăra aheilor a sosit Chryses, un preot al zeului Apollo şi tatăl tinerei Chryseis şi i-a cerut lui Agamemnon să-i înapoieze fiica. Agamemnon l-a gonit spunând că nu o va elibera pe fată. Chryses s-a rugat atunci la Apollo să-i pedepsească pe ahei. Furios, zeul a trimis în tabăra aheilor ciumă şi boli. Ciuma a durat nouă zile, timp în care au murit mii de ostaşi ahei. Calchas a vestit că ea nu va înceta decât după ce Chryseis va fi eliberată. În cele din urmă Agamemnon i-a dat drumul fiicei lui Chryses, dar a luat-o în schimb pe concubina lui Ahile, Briseis, la care eroul mirmidon ţinea foarte mult. Înfuriat de o asemenea dezonorare din partea lui Agamemnon, Ahile vrea să-l pedepsească folosindu-şi sabia, dar este oprit la timp de zeiţa Atena. Astfel hotărăşte să nu mai lupte. Totodată o roagă pe mama sa Thetis să mijlocească pe lângă Zeus, care în absenţa lui Ahile, cel mai viteaz dintre ahei, era hotărât să acorde victoria troienilor.
După retragerea lui Ahile, aheii au avut iniţial succes în luptă. Amândouă armatele s-au întregit în sfârşit, pentru prima oară de când a început bătălia, în cel de-al zecelea an. Menelaus şi Paris s-au luptat într-un duel care s-a sfârşit atunci când Afrodita l-a luat pe Paris de pe câmpul de luptă înainte de a fi învins. Armata aheilor a ajuns în apropierea zidurilor Troiei, iar Diomede, cu ajutorul Atenei aproape că l-a ucis pe Enea şi i-a rănit pe zeii Ares şi Afrodita. În următoarele zile, cu toate acestea, armata troiană a avut superioritate. Ei i-au împins pe ahei înapoi către tabăra lor. În prima zi atacul a fost oprit la zidul de apărare al aheilor de către zeul Poseidon. În ziua următoare, cu ajutorul lui Zeus, troienii sparg zidul şi intră în tabăra aheilor, fiind pe punctul de a da foc corăbiilor acestora. Ahile a refuzat când i s-a cerut să intre în luptă, dar le-a îngăduit prietenilor lui apropiaţi şi mai ales lui Patrocles să poarte armura şi armele sale, atunci când Hector a aprins corabia lui Protesilaus. Patrocles i-a alungat pe troieni dincolo de zidurile Troiei şi doar intervenţia lui Apollo l-a împiedicat pe erou să atace oraşul. Patrocles a fost atunci ucis de Hector (cu ajutorul lui Apollo), care a luat armura lui Ahile de pe trupul aheului.
Înnebunit de durere, Ahile jură să-l ucidă pe Hector. Se împacă cu Agamemnon şi o primeşte înapoi pe Briseis, neatinsă de regele din Argos. Zeul Hephaistos îi oferă o nouă armură şi un nou set de arme şi astfel Ahile se întoarce pe câmpul de luptă. El ucide mulţi troieni şi aproape că îl ucide pe Enea, însă acesta este salvat de Poseidon. Ahile se luptă cu râul Scamander, după care urmează chiar o bătălie între zei. Armata troiană se retrage în cetate cu excepţia lui Hector care este păcălit de Atena. După un duel cu Ahile, Hector este ucis. Ahile leagă trupul eroului troian de careta sa şi îl trage de câteva ori astfel chiar sub ochii tatălui său, Priam şi a soţiei lui Andromaca. Totodată Ahile refuză să returneze corpul lui Hector troienilor spre a fi îngropat. În schimb conduce ceremonia funerară în cinstea prietenului său Patrocles. În cele din urmă, Priam vine la cortul lui Ahile, condus de Hermes şi îl roagă să îi dea trupul fiului său. Armatele fac un scurt armistiţiu pentru a îngădui îngroparea mortului. Iliada se încheie cu ceremonia funerară a lui Hector.
[modifică] După Iliada
[modifică] Penthesilea şi moartea lui Ahile
Cu puţin timp după îngroparea lui Hector, îşi face apariţia cu luptătoarele ei Penthesilea, regina amazoanelor. Penthesilea, fiica lui Ares şi a Otrerei şi-a ucis din greşeală sora, pe Hipolita. Ea a fost purificată de Priam în urma acestei crime şi în schimbul acestui serviciu, ea luptă pentru el şi ucide mulţi duşmani, printre care se numără şi Machaon (după Pausanias, acesta a fost ucis de fapt de Eurypylus) şi, după unele variante, chiar Ahile, care este înviat din dorinţa zeiţei Thetis. Penthesilea este ucisă de Ahile, care se îndrăgosteşte de chipul ei abia după moarte. Thersites, un simplu soldat şi cel mai urât dintre ahei, ia în zeflemea dragostea lui Ahile şi îi scoate ochii Penthesileii. Ahile îl ucide pe Thersites pentru această faptă şi, după o dspută, el navighează până în Lesbos unde este purificat de crimă de Ulise, după ce oferă sacrificii lui Apollo, Artemisei şi Letonei.
Cât timp Ulise şi Ahile erau plecaţi în Lesbos, soseşte în ajutorul troienilor Memnon din Etiopia, fiul lui Tithonus şi al zeiţei Eos, frate vitreg cu Priam. El nu a venit direct din Etiopia ci din Susa (oraş din Persia), cucerind toate teritoriile pe care le-a străbătut, sau după alte variante, din Caucaz, aducând o armată de etiopieni şi indieni. El purta o armură făcută de Hephaistos, la fel ca Ahile. În timpul războiului cu aheii îl ucide pe prietenul lui Ahile, Antilochus, care s-a sacrificat în luptă pentru a-şi apăra tatăl, pe Nestor. Apoi, Ahile şi Memnon s-au luptat. Se spune că Zeus a cântărit soarta celor doi eroi, iar talerul lui Memnon, înclinându-se în jos l-a făcut pe acesta să piardă lupta şi să fie ucis. Ahile i-a urmărit pe troieni, care s-au refugiat în cetate. Fiind pe cale să intre în oraş, Ahile a fost oprit la timp de Apollo. Zeii văzând că a ucis atâţi copii de-ai lor au hotărât că era timpul lui să moară. Ahile a fost ucis de o săgeată otrăvită slobozită de arcul lui Paris şi îndreptată spre călcâi de zeul Apollo. În altă versiune el este ucis cu un pumnal în spate (sau în călcâi), de către Paris, în timp ce se căsătoreşte cu fiica lui Priam, Polixena, în templul zeului Apollo. Amândouă versiunile neagă în mod evident valoarea ucigaşului spunând că Ahile era de neînvins pe câmpul de luptă. După moarte, oasele lui Ahile au fost amestecate cu cele ale lui Patrocles şi au avut loc jocuri funerare în cinstea lui. Ca şi Aiax, el trăieşte după moarte pe insula Leuke, la gurile Dunării şi este căsătorit cu Elena.
[modifică] Judecata armelor: armura lui Ahile şi moartea lui Aiax
O mare bătălie a izbucnit în jurul trupului lui Ahile. Ulise i-a ţinut la distanţă pe troieni, în timp ce Aiax a dus corpul în tabăra aheilor. Deoarece armura lui Ahile trebuia oferită celui mai curajos, cei doi eroi, Ulise şi Aiax, au pretins să li se recunoască acest statut. Agamemnon, nevrând să îşi ia dificila sarcină de a alege între cei doi, i-a lăsat pe prizonierii troieni să decidă cine a adus cele mai multe pagube Troiei. Troienii şi zeiţa Atena au fost pe rând judecătorii acestei probleme şi de aceea la sfatul lui Nestor, au fost trimişi spioni ca să audă ce se discută. O fată a spus că Aiax este mai curajos pentru că a avut curajul să ducă corpul lui Ahile, în timp ce lui Ulise nu i-a păsat de aceasta. Atena îi răspunde însă că oricine poate să care un trup neînsufleţit, dar nu toată lumea poate să lupte aşa cum o face Ulise.
După varianta lui Pindar, cel mai curajos dintre cei doi a fost stabilit prin vot secret depus de ahei. În orice caz, armele au revenit lui Ulise. Devenind nebun din cauza tristeţii, Aiax a hotărât să-şi ucidă camarazii, dar Atena l-a făcut să confunde persoanele cu obiecte sau animale. Astfel a biciuit doi berbeci crezând că sunt Menelaus şi Agamemnon. Dimineaţa simţurile sale au revenit la normal, iar Aiax a hotărât să se sinucidă aruncându-se într-o sabie pe care i-o dăduse Hector, astfel încât şi-a rănit subsuoara, singurul său loc vulnerabil. Conform unei tradiţii mai vechi Aiax a fost văzut stând singur de troieni şi a fost atacat de aceştia cu argilă, până când a fost acoperit cu totul şi nu s-a mai putut mişca, murind din cauza foamei.
[modifică] Profeţiile
În cel de-al zecelea an, a fost profeţit că Troia nu va fi cucerită fără arcul lui Heracles (care era la Philoctetes în Lemnos). Astfel Ulise şi Diomede l-au recuperat pe Philoctetes, a cărui rană se vindecase între timp. Ajungând în Troada, Philoctetes l-a ucis pe Paris cu arcul lui Heracles.
Conform lui Apolodor, fraţii lui Paris, Helenus şi Deiphobus au pretins să se căsătorească cu Elena. care acum era văduvă. Deipobus a fost cel care a obţinut mâna fetei, iar Helenus a părăsit Troia şi a fugit pe Muntele Ida. Dar Chalcas a spus că Helenus ştia profeţiile conform cărora Troia avea să fie cucerită. De aceea Ulise l-a urmărit pe Helenus şi l-a prins. Constrâns de duşmani, el a mărturisit că aheii vor câştiga războiul dacă vor recupera oasele lui Pelops, dacă îl vor convinge pe fiul lui Ahile, Neoptolemus să lupte pentru ei şi dacă vor fura statuia Atenei (cunoscută şi sub numele de "Palladium") din Troia.
Grecii au pus mâna pe oasele lui Pelops şi l-au trimis pe Ulise să îl aducă pe Neoptolemus, care se ascundea de război în Skyros, la curtea regelui Licomede. Ulise i-a dat lui Neoptolemus armele tatălui său. Între timp, Eurypylus, fiul lui Telephus, comandând o mare oaste de kêteioi (probabil hitiţi), conform lui Homer, sau de misieni, conform lui Apolodor, a venit în ajutorul troienilor. El i-a ucis pe Machaon şi pe Peneleus, dar a fost omorât de Neoptolemeus.
Deghizat în cerşetor, Ulise a reuşit să pătrundă în Troia, dar a fost recunoscut de Elena. Fiindu-i dor de casă, Elena a complotat cu Ulise. Mai târziu, cu ajutorul Elenei, Ulise şi Diomede fură Palladium-ul.
[modifică] Calul troian
Sfârşitul războiului a venit cu un ultim plan. Ulise a născocit un nou şiretlic - un gigantic cal de lemn, gol în interior (calul era animal sacru în Troia). A fost construit de Epeius şi pregătit de zeiţa Atena. Era făcut din lemn de corn luat dintr-o pădure sacră a lui Apollo. Calul avea inscripţia următoare:
- Grecii dedică această ofrandă Atenei pentru întoarcerea lor acasă.
Fiind gol în interior, calul a fost umplut cu soldaţi, aflaţi sub comanda lui Ulise. Restul armatei a ars taberele şi s-a îndreptat cu corăbiile spre Tenedos.
Când troienii au descoperit că grecii au plecat, crezând că războiul s-a încheiat, s-au bucurat şi au dus calul în cetate, în timp ce dezbăteau ce să facă cu el. Unii erau de părere să îl arunce de pe stânci, alţii să îi dea foc, în timp ce câţiva se gândeau să-l dedice zeiţei Atena.
Şi Casandra şi Laocoon erau împotriva păstrării calului, profeţind şiretlicul aheilor. Însă Casandra nu era crezută din cauza blestemului lui Apollo. Nişte şerpi au ieşit din mare şi i-a devorat pe Laocoon şi pe cei doi fii ai săi (Virgil, Eneida), pe Laocoon şi pe unul din fii săi (Proclus, Crestomatia) sau doar pe fiii lui Laocoon (Quintus Smyrnaeus, Posthomerica şi Apolodor, Epitome). Acest incident i-a determinat pe Enea şi pe însoţitorii săi să se retragă pe Muntele Ida. Troienii au decis să ţină calul şi au sărbătorit până noaptea. Sinon, un spion aheu a semnalat că flota a staţionat în Tenedos când era miezul nopţii şi luna plină se ridicase pe cer. Soldaţii din cal au ieşit şi au ucis gărzile.
Unii au sugerat că de fapt Calul Troian a fost un cutremur care a avut loc în timpul războiului şi care a slăbit zidurile Troiei şi le-a expus atacului aheilor. Ruinele de la Troia VI - locaţia acesteia fiind aceeaşi cu cea descrisă în Iliada lui Homer şi obiectele găsite acolo sugerând puterea economică şi militară a zonei - arată semnele unui cutremur. Cu toate acestea, în ziua de astăzi se crede că Troia a VII-a este Troia lui Homer.
Alţii au sugerat că acest cal a fost o parte dintr-o maşinărie de asediu. Pausanias scrie:
- Faptul că opera lui Epeius a fost un mecanism care să facă o spărtură în zidul troian este cunoscut de toţi cei care nu atribuie această naivitate frigienilor
unde prin frigieni se referea la troieni. Karykas observă că 3000, numărul oamenilor din cal, conform lui Apolodor, în cea mai veche sursă, Mica Iliadă, este de fapt numărul echipajului dintr-un helepolis, o parte dintr-un echipament de asediu din era elenistică. Mai mult el spune că în acea vreme asirienii puneau nume de animale maşinăriilor de asediu. Robert Graves crede că, mai degrabă, zidurile Troiei au fost sparte de un turn de lemn pe roţi, turn care a fost acoperit de piei ude de cal pentru a fi protejat de săgeţile aprinse.
[modifică] Prădarea Troiei
Aheii au intrat în oraş şi au început să ucidă populaţia care dormea. Un mare masacru a urmat, masacru care a continuat de noaptea până ziua.
Neoptolemus l-a ucis pe Priam, care a încercat să se adăpostească la altarul lui Zeus. Menelaus i-a luat viaţa lui Deiphobus, soţul Elenei după moartea lui Paris, şi era gata-gata să o ucidă şi pe Elena, însă a fost oprit de frumuseţea ei neasemuită. De aceea, regele spartan a luat-o şi a dus-o pe corăbii.
Casandra s-a adăpostit în marele templu al Atenei, însă Aiax locrianul a urmărit-o cu gând să o siluiască. Casandra a îmbrăţişat statuia zeiţei cerându-i protecţie, însă Aiax a tras-o de păr înspre el. Statuia s-a sfărmat şi întregul templu s-a prăbuşit. Revoltaţi de această faptă, aheii îndemnaţi de Ulise au vrut să-l omoare pe Aiax cu pietre, însă acesta a fugit în templul Atenei şi a scăpat de pedeapsă.
Antenor, cel care i-a primit cu ospitalitate pe Menelaus şi Ulise când aceştia au venit la Troia să ceară întoarcerea Elenei şi care a sprijinit cauza lor, a fost eliberat împreună cu familia sa. Enea a reuşit să scape masacrului împreună cu încă câţiva oameni. După Apolodor, a fost lăsat liber datorită pietăţii sale.
Andromaca, soţia lui Hector, a fost prinsă de Neoptolemus şi dusă ca sclavă pe corăbii. Grecii apoi au ars din temelii cetatea şi au împărţit prăzile. Casandra a fost dată lui Agamemnon, Andromaca lui Neoptolemeus, iar Hecuba lui Ulise.
Aheii l-au aruncat pe copilul lui Hector, Astyanax de pe zidurile Troiei, ori din cruzime şi ură, ori pentru a sfârşi linia regală şi posibilitatea unei răzbunări din partea fiului lui Hector. Ei (sau după unele tradiţii Neoptolemus) au sacrificat-o de asemena pe prinţesa troiană Polixena pe mormântul lui Ahile, pentru că aceasta l-a trădat pe eroul aheu.
Aethra, mama lui Tezeu şi una din slujnicele Elenei a fost salvată de nepoţii ei, Demophon şi Acamas.
După unele legende, Hecuba nu a fost capturată de ahei. Deşi a reuşit să scape, a înnebunit din cauza durerii pierderii celor dragi. Hera a intervenit şi a transformat-o în căţea.
În ciuda insistenţei mitografilor că Troia a fost rasă de pe faţa pământului, arheologia arată că oraşul a supravieţuit şi continuă să existe. Mai târziu pământul a fost colonizat de eolieni.
[modifică] Întoarcerea
Zeii au fost foarte furioşi pe ahei, pentru îndrăzneala lor de a le distruge templele din Troia şi pentru actele de sacrilegiu pe care le-au comis. De aceea, mulţi ahei nu vor reuşi să se întoarcă acasă.O furtună s-a abătut asupra flotei greceşti şi a împins-o către insula Tenos. De asemenea, Nauplius, vrând să se răzbune pentru fiul său Palamede, a aprins o flacără în Capul Cafareu (aflat în Eubeea şi cunoscut azi sub numele de Cavo D'Oro) făcând-o să pară un far şi astfel multe vase au nafragiat.
Nestor, care a fost cel mai bun comandant în războiul troian şi care nu a luat parte la pradă, a fost singurul erou care a avut o întoarcere sigură şi rapidă. Cei din armata lui care au supravieţuit războiului, au ajuns în siguranţă acasă cu Nestor, dar mai târziu au plecat să colonizeze oraşul Metapontium în Italia de Sud.
Locrianul Aiax, care a îndurat mai mult decât ceilalţi furia zeilor nu s-a întors niciodată. Corabia sa a fost avariată de o furtună trimisă de Atena, care a împrumutat unul din fulgerele lui Zeus şi a făcut-o bucăţi. Echipajul a reuşit să se salveze şi să se prindă de nişte stânci (unele legende spun că însuşi Aiax a supravieţuit cu ajutorul lui Poseidon). La rugămintea Atenei, zeul mării însă se răzgândeşte şi îl împinge pe Aiax înapoi în apă. Eroul se îneacă şi este îngropat de Thetis în Myconos sau Delos.
Teucer, fiul lui Telamon şi fratele celuilalt Aiax, a ajuns în Insula Salamina, unde tatăl său i-a reproşat că nu l-a protejat pe Aiax şi că nu l-a răzbunat. De aceea l-a exilat şi nu i-a îngăduit să coboare în portul său. Înainte de a pleca, Teucer a ţinut un discurs în golful atic Freatis, pentru a se dezvinovăţi de acuzaţia formulată împotriva lui de tatăl său. Din această întâmplare s-ar fi tras obiceiul exilaţilor care încearcă să se disculpe, în acel loc, înainte de a-şi părăsi patria. Astfel, Teucer a plecat cu ostaşii lui şi cu nevestele acestora şi a întemeiat o nouă cetate în Cipru, Salamina.
Neoptolemus a avut o întoarcere fericită. El a urmat sfatul lui Helenus, care l-a însoţit, de a călători pe uscat, prin Tracia. Apoi, Neoptolemus s-a întâlnit cu Ulise şi l-au îngropat pe Phoenix, învăţătorul lui Ahile, pe pământul ciconienilor. A cucerit "ţara moloşilor" (Epirul) şi a avut un copil cu Andromaca, [[Molossus], căruia i-a dat mai târziu tronul. De aceea regii Epirului vor spune că ei sunt descendenţi ai lui Ahile, la fel cum o va face şi Alexandru cel Mare, a cărui mamă, Olimpia, aparţinea aceleiaşi case regale. Regii Macedoniei şi Alexandru cel Mare susţineau de asemenea că sunt descendenţii lui Heracles. Helenus a înfiinţat un oraş în Molossia, iar apoi l-a populat, iar Neoptolemus i-a dat-o pe mama sa, Deidamia, ca soţie. După ce Peleus a murit, Neoptolemus a moştenit şi tronul Phtiei de asemenea. El s-a învrăjbit însă cu Orestes, fiul lui Agamemnon, în privinţa fiicei lui Menelaus, Hermiona şi a fost ucis în Delphi unde a şi fost îngropat. În miturile romane regatul Phtia a fost preluat de Helenus care s-a căsătorit cu Andromaca după moartea lui Neoptolemus. Ei au oferit ospitalitate tuturor refugiaţilor troieni, inclusiv lui Enea şi însoţitorilor lui.
Diomede a fost la început aruncat de o furtună pe ţărmul Liciei, unde a fost pregătit să fie sacrificat zeului Ares de către regele Licos. Însă fiicei regelui, Calirhoe, i s-a făcut milă de el şi l-a ajutat să scape. În cele din urmă Diomede a ajuns în Argos, cetatea sa natală. Însă Afrodita, vrând să se răzbune pentru rana pe care Diomede i-o pricinuise, a făcut-o pe soţia acestuia, Egiale, să comită adulter. Diomede reuşeşte cu greutate să scape de capcanele întinse de Egiale. El se refugiază în altarul zeiţei Hera, apoi fuge în Italia, la curtea regelui Daunus. Cetăţile Canusium şiArgiripa din sudul Italiei au fost întemeiate de Diomede conform legendei.
Philoctetes, după o revoltă a fost alungat din oraşul său şi a fugit în Italia, unde a fondat oraşele Petilia, Crimissa, Macalla şi Chone, în regiunea Crotonei. Tot acolo a construit un altar în cinstea lui Apollo, căruia i-a închinat arcul primit de la Heracles.
Pentru Homer, Idomeneus a ajuns acasă cu bine. O altă tradiţie s-a format însă mai târziu. După război, corabia lui Idomeneus a fost lovită de o furtună înspăimântătoare. Idomeneus i-a promis lui Poseidon că va sacrifica prima fiinţă umană pe care o va întlni când va ajunge în Creta dacă Poseidon îi va salva pe el şi pe oamenii lui. Dar când a ajuns acasă în Creta, prima persoană a fost chiar fiul lui, dar Idomeneus a respectat jurământul. Zeii au fost furioşi pentru acest act de cruzime şi au trimis o epidemie de ciumă în Creta. Cretanii l-au trimis pe Idomeneus în exil în Calabria, Italia, iar mai târziu în Colophon, Asia Mică, unde a şi murit. Dintre aheii mai puţin cunoscuţi, foarte puţini au ajuns acasă.
[modifică] Fiii lui Atreus
Conform epopeii Odiseea, flota lui Menelaus a fost dusă de furtuni în Creta şi Egipt, de unde nu au mai putut să navigheze deoarece vântul era prea calm. Doar cinci corăbii au supravieţuit din toată flota. Menelaus a trebuit să-l prindă pe Proteus, zeul acvatic cu coadă de peşte, ca să afle ce trebuie să sacrifice zeilor ca să aibă o întoarcere în siguranţă. Conform unor legende, Elena pe care a luat-o Paris, nu a fost adevărata Elenă, fiica lui Zeus şi a Ledei, ci o copie a ei. Adevărata Elenă se afla până atunci în Egipt şi s-a reîntâlnit cu Menelaus în acel moment. Proteus de asemenea i-a spus lui Menelaus că îi este destinat să trăiască după moarte în Câmpiile Elizee. Menelaus se întoarce în Sparta cu Elena, după opt ani de la părăsirea Troiei.
Agamemnon s-a întors în Argos cu Casandra. Soţia lui Clitemnestra (sora Elenei) îl înşela cu Egist, fiul lui Thyestes, vărul lui Agamemnon care a cucerit cetatea Argos înainte ca fiul lui Atreus să o reia şi să se căsătorească. Poate pentru a se răzbuna pentru moartea Ifigenei, Clitemnestra a complotat cu amantul ei să îl ucidă pe Agamemnon. Casandra a prevăzut nenorocirea şi l-a avertizat pe Agamemnon, dar el nu a crezut-o. El a fost ucis ori la un banchet, ori în baie, după diferite versiuni. Casandra a fost de asemenea ucisă. Mai târziu, fiul lui Agamemnon, Orestes a conspirat cu sora lui Electra să îşi răzbune tatăl. El i-a ucis pe Egist şi Clitemnestra şi a preluat tronul.
[modifică] Odiseea
Drumul de zece ani al lui Ulise către casă a fost descris de Homer în epopeea Odiseea. Ulise şi oamenii lui au fost împinşi către pământuri necunoscute de ei. Acolo Ulise a avut multe aventuri, una din ele fiind întâlnirea cu ciclopul Polifem pe care l-a orbit pentru a-şi salva oamenii, sau consultarea profetului Tiresias în Hades. Pe insula Trinacria, oamenii lui Ulise au mâncat viţelul sfânt al zeului Helios, zeul soarelui. Pentru acest sacrilegiu, corăbiile lui Ulise au fost distruse şi toţi oamenii lui au murit. Ulise nu s-a atins de viţelul sacru şi a supravieţuit; a ajuns apoi pe insula Ogygia, unde a trăit o perioadă cu nimfa Calipso. După şapte ani, zeii au decis să-l trimită pe Ulise acasă. Pe o plută mică, el a plutit până în Scheria, insula feacienilor, popor imaginar din mitologia greacă. Ei l-au ajutat să ajungă în Itaca.
Ajuns în Itaca, Ulise s-a îmbrăcat în haine de cerşetor bătrân de către zeiţa Atena. Este recunsocut de câinele lui credincios, Argos, care bucurându-se atât de tare la vederea stăpânului său moare în braţele sale. Ulise află că soţia sa, Penelopa i-a fost credincioasă în toţi aceşti ani deşi avea o mulţime de peţitori care s-au instalat în palatul lui şi au risipit o mare parte din avere. Cu ajutorul fiului său Telemah, al zeiţei Atena şi al porcarului Eumaeus, Ulise îi ucide pe toţi peţitorii în afară de Medon, care a fost politicos cu Penelopa, şi de Phemius, un cântăreţ din regiune care a fost forţat să-i ajute pe ceilalţi împotriva Penelopei. În ziua următoare, rudele peţitorilor au încercat să se răzbune dar au fost opriţi de Atena.
Peste ani, Telegonos, fiul lui Ulise şi al Circei, a aflat de la mama sa cine îi este tatăl şi a sosit în Itaca cu gândul de a revendica bunurile ce i se cuveneau în calitate de fiu al regelui. El a început să răpească o parte din vitele de pe insulă. Ulise şi Telemah au apărat oraşul, dar Telegonus şi-a ucis din greşeală tatăl cu o lance care avea vârful muiat în otravă mortală obţinută din calcan. Lui Telegonus i-a părut rău de această crimă, mai ales când a aflat că cel pe care l-a ucis era tatăl său. El a dus trupul neînsufleţit în Aeaea şi i-a luat şi pe Penelopa, acum văduvă, şi Telemah. Circe i-a făcut pe toţi nemuritori şi s-a căsătorit cu Telemah, iar Penelopa l-a luat de soţ pe Telegonos. Aici se încheie ciclul de legende despre războiul troian din mitologia greacă. Conform unei tradiţii romane, Ulise nu a murit aşa: când era bătrân a luat o corabie şi trecând de Coloanele lui Heracles a descoperit estuarul fluviului Tago şi a întemeiat oraşul Lisabona.
[modifică] Eneida
Enea a condus un grup de supravieţuitori din cetate, grup din care făceau parte fratele lui, Ascanius, trâmbiţaşul lui, Misenus, tatăl lui, Anchises, tămăduitorul Iapix şi Mimas, care le-a servit drept ghid. Soţia lui Creusa a fost ucisă în timpul atacului de noapte al aheilor asupra Troiei. Ei au plecat din Troada cu un număr de corăbii, căutând un loc în care să-şi întemeieze o nouă patrie. Au poposit în mai multe ţări din apropiere, dar acestea s-au dovedit a fi inospitaliere, iar în cele din urmă au aflat de la o sibilă că trebuie să meargă pe pământul strămoşilor lor. Prima dată au încercat Creta, unde Dardanus s-a stabilit odată, dar au găsit insula devastată de ciumă, fiind aceeaşi epidemie care l-a alungat pe Idomeneus. Au descoperit colonia condusă de Helenus şi Andromaca, dar au refuzat să rămână acolo. După şapte ani au ajuns în Cartagina, unde Enea a avut o relaţie intimă cu regina Dido. După ce a stat o perioadă în oraşul fenician, Enea a trebuit să îşi continue drumul, pentru că aşa îi porunciseră zeii, fapt care o împinge pe Dido să se sinucidă. Troienii ajung la gura de vărsare a Tibrului, în Italia. Acolo o sibilă l-a luat pe Enea în lumea subterană şi i-a prezis măreţia Romei, care va fi fondată de oamenii lui. Enea a negociat cu regele autohton, Lavinius, în privinţa colonizării şi a fost cununat cu fiica acestuia, Lavinia. Acest incident a dus la un război cu celelalte triburi locale, război care a culminat cu întemeierea cetăţii Alba Longa, condusă de Enea şi fiul Laviniei, Silvius. Trei sute de ani mai târziu, conform mitologiei romane, descendenţii acestora, Romulus şi Remus au construit Roma. Detaliile privind călătoria lui Enea, relaţia cu Dido şi stabilirea în Italia sunt subiectul epopeii romane Eneida de Vergiliu. Tradiţia întemeirii Cartaginei în 814 î.Hr. nu coincide cu data aproximativă a războiului troian, deci, dacă Enea s-a aventurat într-adevăr în vest el nu avea să întâlnească decât nişte ţărani băştinaşi.
[modifică] Data războiului troian
Deoarece războiul troian a fost considerat de anticii greci drept ultimul eveniment din era mitică şi, în acelaşi timp, primul din era istorică, câteva date sunt oferite în legătură cu acest conflict militar. Ele de obicei derivă din genealogiile regilor. Ephorus datează războiul în 1135 î.Hr., Eratostene în 1184/1183 î.Hr., Platon în 1193 î.Hr., Marmura pariană (cea mai veche tablă cronologică descoperită în Grecia) în 1209 î.Hr. sau 1208 î.Hr., Dicaearchus în 1212 î.Hr., Herodot în jurul anului 1250 î.Hr., iar Douris în 1334 î.Hr.. Oraşul glorios şi bogat, descris de Homer a fost considerat Troia VI de mulţi autori ai secolului al XX-lea. Troia VI a fost distrusă în 1275 î.Hr., probabil de un cutremur. După ea, Troia VII a fost distrusă de un incendiu în jurul anilor 1180 î.Hr. Troia VII a fost mult timp văzută ca un oraş mai sărăcăcios decât Troia VI, dar după excavaţia din anul 1988 a fost considerată drept cea mai asemănătoare cu legendara cetate Troia.
[modifică] Autenticitatea istorică a Războiului Troian
Mai vezi: Autenticitatea istorică a Iliadei
Istoricitatea războiului troian este încă subiect de dezbatere. Poveştile lui Homer sunt considerate de mulţi a fi o contopire a mai multor confruntări ale grecilor cu Troia. În cadrul acestei sinteze, Homer adaugă multe personaje de origine divină şi multe metafore. Grecii antici credeau că războiul troian chiar a fost un eveniment istoric, deşi mulţi considerau că poemele homerice au exagerat acest eveniment pentru a satisface cerinţele poetice. De exemplu, istoricul Tucidide, cunoscut pentru spiritul său critic, consideră războiul troian adevărat, dar se îndoieşte că 1186 de corăbii au fost trimise către Troia.
În jurul anului 1870 d.Hr., se credea în general în Europa de Vest că războiul troian este o pură fantezie, iar Troia nu a existat niciodată. Dar Heinrich Schliemann a arătat că legenda are şi un sâmbure de adevăr, descoperind ruinele Troiei şi ale cetăţilor miceniene din Grecia. Mulţi savanţi vor fi de atunci de acord că războiul troian se bazează pe un nucleu istoric al unei expediţii greceşti contra Troiei, dar puţini cred că epopeile homerice prezintă evenimentele aşa cum au fost.
În secolul al XX-lea, oamenii de ştiinţă au încercat să afle informaţii despre posibila existenţă a Troiei, folosindu-se de texte egiptene şi hitite, din timpul estimativ al războiului troian. Arhivele hitite cum ar fi scrisoarea Tawagalawa menţionează despre un regat numit Ahhiyawa care se întindea dincolo de mare (rebuie să fie vorba de Marea Egee) şi care controla cetatea Milliwanda, identificată de istorici cu Milet. De asemenea se vorbeşte în una din aceste scrisori despre confederaţia Assuwa formată din 22 de oraşe şi state, printre care se numără şi oraşul Wilusa. Scrisoarea Milawata specifică că acest oraş, Wilusa, se află în nordul confederaţiei Assuwa, dincolo de râul Seha, adică aproximativ în locul unde se spune că s-a aflat odată Troia. Mai mult, într-un document hitit din jurul anului 1280 î.Hr. se spune că regele cetăţii Wilusa se numea Alakasandu, în timp ce miturile greceşti menţionează că înainte de a fi recunoscut de părinţii săi, Paris, fiul lui Priam, se numea Alexandru. De asemenea, scrisoarea Tawagalawa (cca. 1250 î.Hr.) adresată regelui din regatul Ahhiyawa chiar vorbeşte despre un război ce urmează să aibă loc contra cetăţii Wilusa. Scrisoarea este adresată regelui "Ataresiya" (probabil Atreus), ceea ce a făcut pe unii savanţi cum ar fi Karykas să concluzioneze că evenimentele nu sunt legate de războiul troian din Iliada, ci de un conflict mai timpuriu, reflectat în mitul prădării Troiei de către Heracles.
[modifică] Legături externe
- A existat războiul troian? Poate că da. O publicaţie a Institutuli de Arheologie din America. mai/iunie 2004
- Războiul troian
- Legenda războiului troian
- Istoricitatea războiului troian Locaţia Troiei şi posibile legături cu oraşul Teuthrania.
- Video : Ruinele oraşului antic Troia
 |
Acest articol a obţinut premiul I la Concursul de scriere din luna septembrie 2006, secţiunea societate, obţinând 12 puncte din cinci voturi. |
