Republica de la Weimar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina". |
| Istoria Germaniei |
|---|
 |
| Antichitatea |
| Triburile germanice |
| Perioada migraţiilor |
| Imperiul Francilor |
| Evul mediu |
| Sfântul Imperiu Roman |
| Colonizarea răsăritului |
| Apariţia naţiunii germane |
| Confederaţia Rinului |
| Confederaţia Germană |
| Confederaţia Germană de Nord |
| Imperiul German |
| Imperiul German |
| Primul război mondial |
| Republica de la Weimar |
| Republica de la Weimar |
| Germania Nazistă |
| Germania nazistă |
| Al doilea război mondial |
| Germania postbelică |
| Germania între 1945-1990 |
| Ocupaţia şi împărţirea |
| Expulzarea germanilor |
| RDG |
| RFG |
| Reunificarea Germaniei |
| Germania în zilele noastre |
| Germania |
| Alte subiecte germane |
| Istoria militară |
| Tabel cronologic |
| Istoria germanei |
| [Editează acest format] |
Perioada istoriei germane dintre anii 1919 - 1933 este cunoscută ca Republica de la Weimar (în limba germană: Weimarer Republik). Numele provine de la oraşul Weimar, unde o adunare naţională convenea la producerea unei noi constituţii, după ce monarhia germană a fost abolită în urma înfrângerii naţiunii în Primul Război Mondial. Guvernul provizuriu este dominat de socialiştii moderaţi. Aceştia nu sunt de acord cu o transformare radicală a societăţii: ei vor să pună la punct un sistem democratic şi pluralist. Alegerile generale pentru o Adunare Constituantă prin vot universal (femeile vor vota acum pentru întâia dată) sunt anunţate pentru ianuarie 1919. În toamna anului 1918 mişcările revoluţionare l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice şi să plece în exil. Socialiştii au preluat puterea şi au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea ţării, ei au semnat armistiţiul, atrăgându-şi ostilitatea naţionaliştilor care refuzau să recunoască înfrângerea din primul război mondial.
În ianuarie, spartakiştii, aripa stângă a socialiştilor, imitând pe bolşevicii ruşi, au încercat să preia puterea. Cu ajutorul unor formaţii para-militare credincioase guvernului mişcarea spartakistă a fost înăbuşită, iar conducătorii spartakişti Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost asasinaţi. Această săptămână este denumită "săptămâna sângeroasă" între 5 şi 12 ianuarie 1919. O a doua insurecţie va fi înăbuşită la Berlin în martie 1919.
În primăvara anului 1919, Adunarea Constituantă reunită la Weimar a adoptat o constituţie care transforma Germania într-o democraţie, o republică federală condusă de un parlament (Reichstag) şi de un preşedinte ales prin vot universal. Noul guvern a trebuit să facă faţă agitaţiilor politice atât de stânga cât şi de dreapta precum şi gravei crize economice şi sociale.
Constituţia care intră în vigoare în septembrie 1919, dă naştere unei Republici Federale şi Democratice. Germania este împărţită în 17 landuri, care au fiecare Adunarea lor constituantă aleasă şi guvernul lor. Landurile au anumite prerogative în domeniul poliţiei, al cultelor, culturii şi educaţiei. Statul federal este însă, cel care deţine adevărata putere, împărţită între Parlament şi preşedintele Republicii.
Ocuparea bogatei zone Ruhr de către Franţa în 1923 a adus economia germană în pragul colapsului. Inflaţia a devenit galopantă şi a izbucnit foametea. Republica, ne-populară chiar de la naşterea ei, a trebuit să facă faţă unor încercări de lovituri de stat, precum cea din 1920 a lui Wolfgang Kapp de la Berlin, sau cea din 1923, aşa-zisul "puci" al lui Adolf Hitler de la München.
Între 1924 şi 1929, Germania şi-a regăsit prosperitatea graţie investiţiilor americane şi stabilizării monetare. Mareşalul Paul von Hindenburg, candidatul dreptei, a câştigat alegerile prezidenţiale din 1925, în ciuda vârstei sale înaintate. Regimul s-a consolidat. Berlinul a revenit din nou la o viaţă intelectuală şi artistică strălucită.
Marea criză economică din anii 1929-1933 a schimbat însă radical situaţia. Şomajul a crescut enorm, afectând în 1932 circa 6 milioane de germani. Societatea germană oscila între comunişti şi nazişti, adepţii Partidului Muncitoresc Naţionalist German (NSDAP) condus de Hitler. Comuniştii îi urau pe socialişti pentru înăbuşirea insurecţiei spartakiste. Hitler a profitat de dezbinarea stângii iar partidul său, fiind finanţat de mari industriaşi germani precum Alfred Krupp, a câştigat alegerile parlamentare din noiembrie 1932. La 30 ianuarie 1933, preşedintele Germaniei Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar (Kanzler = Prim-Ministru). Spre deosebire de Mussolini, care a facut presiuni "de strada" pentru a ajunge la putere - prin Marsul asupra Romei, Hitler a ajuns la putere pe căi legale, castigand alegerile la urne.
