Slobodan Miloşevici

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Slobodan Miloşevici  ascultă (în grafia sârbă latină: Slobodan Milošević; chirilică: Слободан Милошевић, [sloˈbodan miˈloʃevitɕ]; 20 august 1941, Požarevac – 11 martie 2006, Haga) a fost Preşedinte al Serbiei şi al Republicii Federale Iugoslavia, şi de asemenea al Partidului Socialist Sârb. În momentul morţii, era judecat sub acuzaţia de crime de război comise în Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Kosovo în anii 1990. Pe 11 martie 2006 a fost găsit mort în celula în care era deţinut; ştirea a fost confirmată oficial de avocatul său.

El a fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii '90 si războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru crime împotriva umanităţii şi o gravă încălcare a Convenţiei de la Geneva.

După demonstraţii şi greve ce au urmat alegerilor prezidenţiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt şi a demisionat. Un an mai târziu Miloşevici a fost extrădat pentru a se înfăţişa la Haga, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Miloşevici, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune şi diabet, a murit în urma unui atac în condiţii neelucidate. Unii dintre susţinătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunţa un verdict.

Cuprins 1 Tinereţea 2 Ascensiunea la putere 3 Războiul iugoslav 4 Decăderea preşedintelui

[modifică] Tinereţea

Miloşevici a fost de origine sârb muntenegrean, născut în Požarevac (azi în Serbia) în timpul ocupaţiei naziste. Părinţii s-au despărţit imediat după naşterea lui; tatăl, Svetozar Miloşevici, diacon în Biserica Ortodoxă Sârbă sinucigându-se în 1962, iar mama sa, Stanislava Miloşevici, învăţătoare şi o activă membră a Partidului Comunist, s-a spânzurat în 1974.

A studiat dreptul la Universitatea din Belgrad, unde devine conducătorul Comitetului Ideologic al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia (LCY). În timp ce ere la universitate, Miloşevici s-a împrietenit cu Ivan Stambolic, al cărui unchi era preşedintele Consiliului Executiv Sârb (echivalentul postului de prim-ministru). Aceasta s-a dovedit a fi o şansă crucială pentru cariera lui Miloşevici, întrucât Stambolic îl susţinea în ascensiunea lui în ierarhia LCY.

La terminarea universităţii, Miloşevici ajunge consilier economic pentru primarul Belgradului în 1960. Cinci ani mai târziu el se însoară cu Mirjana Markovic, cu care se cunoştea din copilărie. Markovic va avea influenţă în cariera sa politică înainte şi după ascensiunea lui către putere. În 1968 a obţinut o slujbă la compania Tehnogas, unde lucra Stambolic, şi ajunge preşedinte în 1973. În 1978, cu ajutorul lui Stambolic, Miloşevici devine director la Beobanka, una dintre cele mai mari bănci din Iugoslavia; călătoriile sale frecvente către Paris şi New York îi dau oportunitatea să înveţe engleza şi franceza, ambele fiind considerate avantaje în cariera sa politică.

[modifică] Ascensiunea la putere

Miloşevici a fost ales preşedinte al Comitetului Ligii Comuniste al oraşului Belgrad în aprilie 1986, înlocuindu-l pe Stambolic, care a devenit conducătorul Partidului Comunist Sârb. În acest timp Miloşevici s-a opus public naţionalismului; el n-a permis publicarea unei cărţi scrisă de Slobodan Jovanovic, un distins istoric sârb, profesor de drept şi naţionalist convins al primei jumătăţi al secolului 20. Miloşevici a susţinut marxismul în şcoli şi i-a criticat pe tinerii din Belgrad pentru slaba lor prestaţie de Ziua Tineretului Comunist, susţinând că absenţa lor „dezonorând” munca şi caracterul lui Tito.

Miloşevici a ajuns în aprilie 1987 în fruntea forţelor politice sârbe. Susţinerile sale politice au fost catalogate câteodată drept naţionaliste (deşi nu este nici o dovadă din partea lui Miloşevici în acei ani), cu toate că socialismul şi internaţionalismul marcau ideologia sa. Mai târziu, în acelaşi an drept răspuns la un protestatar care fusese bătut de poliţie, Miloşevici a spus „Tu nu vei fi bătut”.

Cu toate că Miloşevici se adresase către un mic grup de oameni din apropierea sa, şi nu în public, acestei remarci i s-a acordat o mare însemnătate. Mai târziu Stambolic va spune că „el a văzut acea zi drept sfârşitul Iugoslaviei”.

În acelaşi timp, mesajul lui Miloşevici a fost în trend cu principiul internaţional al LCY care preciza ca nici un grup etnic nu va conduce pe altul. Între timp, Stambolic ajunge Preşedintele Serbiei. Cu toata împotrivirea figurilor reprezentative din partid, el îl susţinea În continuare pe Miloşevici pentru funcţia de conducător al partidului. Stambolic a petrecut trei zile susţinându-l pe Miloşevici ca lider, reuşind să-i asigure conducerea partidului în următoarele alegeri interne ale Ligii Comuniste din Serbia (LCS). Aceasta a fost fără îndoială cea mai mare greşeală din cariera lui Stambolic, pe care mai târziu o va regreta, întrucât Miloşevici îl va înlătura de la putere în cadrul celei de a opta Sesiuni a Ligii Comuniste din Serbia.

Dragiša Pavlovic, un aliat al lui Stambolic şi noul succesor liberal al lui Miloşevici la conducerea Comitetului Partidului din Belgrad, opus politicii lui Miloşevici faţă de sârbii din Kosovo. Contrar sfatului dat de Stambolic, Miloşevici îl denunţă pe Pavlevic ca fiind un radicalist albanez. Miloşevici a pregătit terenul prin înlocuirea tăcută a susţinătorilor lui Stambolic cu oamenii săi de încredere; în data de 23 septembrie şi 24 septembrie, pe durata a 30 de ore a sesiunii Comitetului Central al Ligii Comuniste transmisă live de televiziunea naţională, Miloşevici îl destituie pe Pavlovic. Jignit şi pus sub presiune de susţinătorii lui Miloşevici, Stambolic demisionează câteva zile mai târziu.

În februarie 1988, demisia lui Stambolic s-a formalizat, permiţându-i lui Miloşevici să ocupe locul de preşedinte. Doisprezece ani mai târziu, în vara anului 2000, Stambolic a fost răpit; trupul lui fiind găsit În 2003 şi Miloşevici a fost învinuit pentru că a ordonat uciderea acestuia. În 2005, mulţi membri ai serviciului secret al poliţiei sârbe şi grupuri criminale au fost condamnaţi în Belgrad pentru numeroase crime, incluzând-o pe cea a lui Stambolic.

Miloşevici a folosit perioada dintre 1988/1989 focalizându-si politica pe „Problema Kosovo”. Susţinătorii săi au organizat demonstraţii publice - aşa numita „revoluţie antibirocratică” - care a condus către demisia conducătorilor Vojvodinei (6 octombrie 1988), şi Muntenegrului (10 ianuarie 1989). Azem Vllasi, liderul Ligii Comuniste din Kosovo, a fost arestat pentru incitarea la revolte a minerilor albanezi din Kosovo.

În 28 martie 1989, Adunarea Naţională a Serbiei, sub conducerea lui Miloşevici, amendează constituţia Serbiei pentru reducerea autonomiei acestor două provincii. Decizia a fost foarte controversată, în special în Kosovo, unde relaţiile dintre sârbi şi albanezi sunt tensionate de o lungă perioadă de timp. Un regim aspru a fost impus atrăgând critici de la organizaţiile drepturilor omului, Comunitatea Europeană şi alte guverne străine. Aceasta a alarmat celelalte republici din Iugoslavia, unde îngrijorările au exprimat faptul ca autonomia lor era ameninţată.

Pe măsura ce naţionalismul creştea în Iugoslavia, Miloşevici a prevăzut mari schimbări constituţionale. Constituţia Iugoslaviei din 1974 a organizat ţara astfel încât statutul Serbiei să fie mai mare şi mai populat decât celelalte republici reprezentative. Iugoslavia socialistă a fost la timpul ei guvernată de 8 membri ai preşedinţiei, reprezentând cele 6 republici plus Kosovo şi Vojvodina. Prin înlăturarea guvernului din Muntenegru şi înlocuirea lui cu unul mai supus, Miloşevici şi-a securizat efectiv votul republicii; de asemenea abolirea guvernelor autonome ale Vojvodinei şi din Kosovo s-a asigurat că el controlează voturile de aici. Preşedinţia a fost astfel divizată între susţinătorii lui Miloşevici şi oponenţii săi din alte republici, cu câte 4 voturi de fiecare parte. Rezultatul - un impas care a paralizat guvernul federal din Iugoslavia.

La al 14-lea Congres al Ligii Comuniste a Iugoslaviei, în ianuarie 1990, delegaţia sârbă a lui Miloşevici a susţinut modificări constituţionale majore bazate pe principiul democratic „un om - un vot”. Delegaţiile slovene şi croate (conduse de Milan Kucan respectiv Ivica Racan) puternic opuse acestuia, l-au văzut ca pe un atac la propriul lor statut al republicii, şi au lăsat congresul în protest. Acesta a cauzat o adâncă ruptură în Liga Comunistă ce a dus la sfârşitul partidului ca organizaţie unificată.

Cu colapsul Ligii Comuniste dun Iugoslavia, Miloşevici prezidează peste Partidul Sârb transformându-l în Partidul Socialist Sârb (iulie 1990) şi adoptă o nouă constituţie a Serbiei (septembrie 1990) furnizându-i preşedintelui o putere mai mare. Miloşevici a fost reales preşedinte al Republicii Sârbe în alegerile directe din decembrie 1990 şi decembrie 1992.

În primele alegeri libere parlamentare în decembrie 1990, Partidul Socialist al lui Miloşevici a câştigat cu 80,5% din voturi. Chiar dacă etnicii albanezi din Kosovo au boicotat scrutinul, Miloşevici a câştigat lejer alegerile cu un număr foarte mare de voturi. Deşi alegerile nu au putut fi descrise ca fiind libere şi corecte – Miloşevici controlând mare parte din media şi însuşi sistemul electoral – există un mic semn de întrebare referitor la susţinerea în masă de care avea parte în acel timp în Serbia.

Ascensiunea la putere a lui Miloşevici a fost cauza creşterii şi răspândirii naţionalismului în toate formele de conducere ale republicilor Iugoslaviei urmate de căderea conducerii comuniste în estul Europei. În 1990, slovenii au ales un guvern naţionalist sub conducerea lui Milan Kucan, şi croaţii au făcut acelaşi lucru prin Franjo Tudman. Singurul Partid Comunist rămas la conducere a fost în Bosnia şi Herţegovina, dar mai târziu a fost înlocuit de o instabilă coaliţie formată din 3 partide etnice.

[modifică] Războiul iugoslav

Colapsul Iugoslaviei a devenit inevitabil la începutul anulului 1991, cu instituţiile federale într-un impas total ntre forţele pro şi anti Miloşevici. Incriminarea lui Miloşevici presupuăa într-o alocuţiune televizată pe 16 martie 1991, în care Miloşevici a declarat că Iugoslavia a fost terminată şi Serbia nu va mai fi mult timp legată de deciziile Conducerii Federale. Această speculaţie s-a dovedit a fi falsă când o transcriere a discursului a fost expusă la procesul lui Miloşevici din 25 ianuarie 2006.

În iune 1991, Slovenia şi Croaţia s-au separat de Federaţie, urmate de Republica Macedonia (septembrie 1991) şi Bosnia şi Herţegovina (martie 1992). Armata Populară Iugoslavă (JNA) a căutat în zadar să prevină secesiunea Sloveniei prin folosirea forţei; oricum, Războiul de Zece Zile din Slovenia s-a sfârşit printr-o dezastruoasă înfrângere a forţelor federale.

Cererile pentru o deplină autonomie a naţiilor a fost propusă încă din 1989, şi Miloşevici fusese un oponent timpuriu al unor asemenea mişcări. O parte din răspunsul dat referitor la cererea de independenţă a Sloveniei a reprezentat continua creştere a dominaţiei autoritare în Serbia. Miloşevici a încercat să organizeze un „Miting al Adevărului” în capitala Sloveniei, Ljubljana, pentru a discuta situaţia din Kosovo, dar această propunere a fost refuzată de Kucan. Mai târziu Miloşevici a urmat o politică mai pragmatică, şi nu s-a mai opus prea tare în desprinderea Sloveniei de ţară. Kucan şi-a adus aminte că „Miloşevici mi-a spus că trebuie să ajungem la un consens în privinţa visului Sloveniei de a se rupe de Iugoslavia. A spus ca nu ne va opri, şi că ceilalţi n-au înţeles despre ce a fost vorba. Dar a mai spus că nu poate lăsa şi Croaţia să se desprindă de Iugoslavia, pentru că s-a delimitat de Serbia prin sânge”.

La acest punct, Miloşevici a susţinut cererile populaţiei sârbe din alte state să stea în Iugoslavia, bazându-se pe aşa-zisele premise că o mare parte a populaţiei sârbe din Croaţia (580.000) şi Bosnia (1.36 milioane) au dreptul să stea în Iugoslavia dacă vor, discutând referitor la Constituţia Iugoslaviei care le dă dreptul de auto-determinare a naţiei (sârbi, croaţi, etc. ca un tot), nu republici (Serbia, Croaţia, Bosnia, etc.). Înţelegerea că Slovenia se baza pe auto-determinarea populaţiei, că Slovenia a fost omogenă etnic şi nu se opunea desprinderii acesteia de ţară.

Sârbii croaţi au început campania pentru o deplină autonomie a Croaţiei în 1990, imediat după alegerea naţionalistului croat Franjo Tudjman, care avea suportul total al lui Miloşevici. Din ziua în care Croaţia a obţinut independenţa în 25 iunie 1991 şi până la începutul lui 1992 când independenţa ei a fost recunoscută de majoritatea statelor lumii, Croaţia a întâmpinat rezistenţa din partea Armatei Naţionale Iugoslave (JNA). Retragerea lor din Croaţia din 1992, fiind precedată de războiul dintre dizidenţii sârbi din Croaţia şi guvernul croat, sârbii fiind sprijiniţi de Miloşevici. Liderul sârbilor din Croaţia, Milan Babic, a precizat că Miloşevici era responsabil pentru asta iar succesorul său Goran Hadžic, afirmă în mod public că el era „mâna dreaptă a lui Slobodan Miloşevici”.

Procurorii pentru crime de război, au caracterizat noua Republică Separatistă Sârbă Krajina, drept o „bandă de criminali” al căror scop era „eliminarea cu forţa a tuturor croaţilor şi a celorlalte populaţii non-sârbe de pe întinsul a aproximativ o treime din teritoriul Republicii Croaţia, pentru a o intregra în noul stat dominant sârb”. La procesul lui Milan Babic, ICTY a descoperit faptul că guvernul sârb a fost implicat direct în rebeliunea sârbilor croaţi, furnizându-le provizii, arme, bani, şi suport. În 1992, Bosnia şi Herţegovina a intrat în conflict armat chiar înainte de declaraţia formală de independenţă. Sârbii bosniaci au cucerit în scurt timp aproximativ 70% din ţară, cu toate că acest fapt s-a datorat situaţiei demografice de dinaintea războiului, unde sârbii tindeau să locuiască în mediul rural, pe când musulmanii erau concentraţi în oraşe. Forţele sârbe intenţionau să stea în Iugoslavia, şi uneori colaborau cu musulmani pro-iugoslavi, ca de exemplu armata lui Fikret Abdick. În această perioadă sute de mii au fost obligaţi să-şi părăsească casele, şi alte câteva mii au fost ucişi, în masacre precum cele de la Srebrenica şi Bratunac. Încă o dată anchetatorii crimelor de război au afirmat că statul Serbia este o „bandă de criminali” în care Miloşevici era liderul. Cu toate astea nu a fost găsită nici o dovadă că Miloşevici a fost implicat în Srebrenica; chiar există dovezi că ar fi supărat de această acţiune. Aceste fapte au îngreunat munca procurorilor de a-l învinui pentru genocid.

În 1995, războiul interminabil dintre Croaţia şi Bosnia a devenit o povară pentru Serbia. Ţara a cunoscut o inflaţie puternică şi o scădere dramatică a nivelului de trai, din cauza colapsului economic şi a efectelor sancţiunilor internaţionale. Miloşevici a crezut că poate forţa croaţii şi sârbii bosniaci să negocieze, dar au refuzat brutal liderii naţionalişti. Drept răspuns, cu toate că înainte i-a sprijinit pe rebeli, a subliniat că de acum încolo sunt pe cont propriu.

Războiul din Croaţia s-a încheiat în august 1995, când operaţiunile armate întreprinse au răsturnat Republica Sârbă Krajina. Aproape toată populaţia de origine sârbă a fost alungată în cadrul acestui proces, aceasta refugiindu-se în Bosnia sau Serbia. O lună mai târziu, sârbii bosniaci au fost aduşi în pragul colapsului militar de către forţele NATO în urma operaţiunilor aeriene şi ofensivei de la sol. Încă o dată, sute de mii de sârbi au luat calea exodului.

Miloşevici a negociat Înţelegerea Dayton în numele sârbilor bosniaci, punând capăt conflictului. În urma înţelegerii şi a sfârşitului războiului din Bosnia, Miloşevici a fost creditat de Vestici drept unul dintre stâlpii păcii din Balcani. Însă, Înţelegerea Dayton nu garanta şi amnistia pentru crimele de război comise în timpul conflictului.

În 1997 o rebeliune armată izbucneşte în Kosovo împotriva stăpânirii sârbe. Armata separatistă de Eliberare din Kosovo (KLA) a început să lanseze atacuri împotriva forţelor sârbe şi iugoslave, dar şi asupra oficialilor sârbi şi albanezi şi alţii văzuţi de KLA drept „colaboratori”. Cu toate că răspunsul sârbilor a fost destul de restrâns, la mijlocul anului 1999, sute de oameni au murit şi 100.000 de albanezi din Kosovo au rămas fără case.

Conflictul a culminat în 1999, când peste jumătate din populaţia albaneză s-a refugiat şi câteva sute au murit. După încheierea conflictului, majoritatea populaţiei sârbe din Kosovo şi Roma, s-a refugiat în Serbia, temându-se sau experimentând persecutarea albanezilor care căutau răzbunarea, adăugându-se marii populaţii care era deja refugiată.

Între timp, Miloşevici nu a mai fost cosiderat drept unul dintre stâlpii păcii. Pe data de 27 mai 1999 el a fost închis şi acuzat de ICTY pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii comise în Kosovo. Cu toate astea, Miloşevici încă se mai bucura de suport şi de popularitate.

El a susţinut în mod constant că toate acţiunile sale erau conform legii şi constituţiei din Iugoslavia. Constituţia diferenţia în mod atent noţiunile de „naţie” şi „popor”, şi cum Croaţia era o naţie, ea cuprindea şi alte popoare în afara celui croat, incluzând mulţi sârbi. Miloşevici susţinea că legea oferea auto-determinare poporului, nu naţiilor. Pe această bază, el afirma că sârbii croaţi, şi mai târziu, sârbii bosniaci, nu ar fi trebuit să fie subiecţii declaraţiilor de independenţă ale Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina.

El a recunoscut că a vândut arme sârbilor bosniaci, dar a mai afirmat că a sistat furnizarea de arme când s-a dovedit că acestea erau folosite în masacre. Totodată, el neagă faptul că Serbia ar fi fost vreodată în război. În timpul războaielor din Slovenia, Croaţia şi Bosnia, Miloşevici a fost doar preşedintele Serbiei, nu şi al Iugoslaviei, şi afirmă ca guvernul său a fost implicat în mod indirect, prin suportul sârbilor din Croaţia şi Bosnia. Mulţi sunt însă sceptici la această remarcă, dar şi la intenţiile acţiunilor sale. Biograful Lebor, crede că Miloşevici a întrerupt legăturile cu sârbii bosniaci, din cauza inflaţiei excesive.

În Kosovo, Miloşevici susţine că a recunoscut dreptul albanezilor la „auto-determinare”, dar nu şi la independenţă. De asemenea, susţinea faptul că organizaţia KLA este de factură neo-nazistă care vroia purificarea etnică în Kosovo, iar după independenţa provinciei va ajunge în mâinile acestora. El se referea deseori la Kosovo drept o parte esenţială a Serbiei datorită istoriei sale, numeroaselor biserici şi culturii.

Despre masacrul albanezilor din Kosovo în 1998, Miloşevici neagă că ar fi dat ordine. Consideră că ar fi fost doar nişte evenimente sporadice în zonele rurale din vestul provinciei, comise de paramilitari şi de rebeli. Cei din armată sau poliţia sârbă care au fost implicaţi în masacre, susţine, au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare.

[modifică] Decăderea preşedintelui

Pe 4 februarie 1997, Miloşevici a recunoscut victoria opoziţiei în unele localităţi, contestând rezultatele timp de 11 săptămâni.

Pe 23 iulie 1997, Miloşevici şi-a asumat preşedinţia Federaţiei Iugoslave.

Acţiunile armate purtate de grupuri de separatişti albanezi şi armata sârbă de contra-acţiune în viitoarea provincie autonomă (şi 90% albaneză) sârbă Kosovo din 1998 şi atacurile aeriene ale NATO împotriva Republicii Federale Iugoslave între martie şi iunie 1999 au avut ca rezultat final retragerea totală a forţelor de securitate iugoslave din provincie.

În timpul războiului din Kosovo a fost pus sub acuzare pe 27 mai 1999, pentru presupuse crime de război şi crime împotriva umanităţii întreprinse în Kosovo, de către Tribunalul Internaţional.

La alegerile din 2000 în primul tur de scrutin Koštunica era în avantaj faţă de Miloşevici, dar nu avea mai mult de 50% din voturi pentru a câştiga aşa cum prevedea constituţia. Sondajele de opinie sugerau că susţinătorii celorlalţi candidaţi s-au abţinut sau l-au votat pe Miloşevici în primul tur, nefiind de acord cu prezenţa unei opoziţii susţinute de forţele NATO.

Pierderea primului tur de către Miloşevici în septembrie 2000, a dus la demonstraţii în Belgrad, pe 5 octombrie, şi la căderea regimului autoritar. Candidatul opoziţiei Vojislav Koštunica reuşind să preia postul de preşedinte al Iugoslaviei pe 6 octombrie când Miloşevici a recunoscut public înfrângerea.

A fost forţat să accepte realitatea atunci când comandanţii armatei pe care se baza au refuzat să-l mai sprijine. În mod ironic, Miloşevici a pierdut puterea pierzând în alegerile pe care le-a programat prematur (înainte de sfârşitul mandatului său) şi pe care nici nu era necesar să le câştige pentru a menţine puterea, care era centrată în parlament, pe care partidul său şi asociaţii îl controlau. Căderea sa este cunoscută drept Revoluţia Bulldozer.

În urma unui mandat de arestare, emis de autorităţile iugoslave pentru cazuri de corupţie şi abuz de putere, Miloşevici a fost forţat să se predea forţelor de securitate pe data de 31 martie 2001. Pe 28 iunie acelaşi an, Miloşevici a fost extrădat de Guvernul oficial iugoslav în custodia Naţiunilor Unite. El a fost transportat la Tribunalul Internatianal pentru fosta Iugoslavie. Constituţia iugoslavă interzice în mod explicit extrădarea unui cetăţean iugoslav, iar preşedintele Kostunica l-a acuzat pe primul ministru Zoran Dindic că ar fi ordonat această extrădare.