Istoria Rusiei, 1892-1917
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[modifică] Partidele revoluţionare radicale
La sfârşitul secolului al XIX-lea, dezvoltarea industrială a Rusiei a dus la o creştera importantă a burgheziei urbane şi a clasei muncitoare, ducând la o nouă atmosferă politică, mult mai dinamică, şi la apariţia unor partide radicale. Deoarece statul şi străinii stăpâneau cea mai mare parte a industriei ruseşti, clasa muncitoare era mai puternică, iar prin comparaţie, burghezia mai slabă decât în statele occidentale. Muncitorii şi ţăranii au fost primii care au pus bazele unor partide politice, deoarece burghezia şi nobilimea erau mai rezervate în această privinţă. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului al XX-lea, viaţa de zi cu zi şi condiţiile de muncă, impozitele ridicate şi nevoia de pământ au generat greve şi revolte ţărăneşti din ce în ce mai dese. Datorită acestor condiţii, burghezia imperiului, indiferent de naţionalitate, au început să pună bazele mai multor partide de diverse orientări, de la cele liberale la cele conservatoare.
Socialiştii diverselor naţionalităţi şi-au format propriile partide. Polonezii din Imperiul Rus, care suferiseră o rusificare administrativă şi educaţională semnificativă, au format partidul naţionalist Partidul Socialist Polonez la Paris în 1892. Fondatorii acestui partid au sperat că acest fapt va ajuta la reunificarea Poloniei divizate, cu teritorii deţinute de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia. În 1897, muncitorii evrei din Rusia au creat Bund (Liga), o organizaţie care a devenit populară în vestul Ucrainei, Belarus, Lituania şi în teritoriile poloneze. Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia a fost înfiinţat în 1898. Social Democraţii Finlandezi a rămas un partid separat, dar letonii şi georgienii s-au unit cu social democraţii ruşi. Armenii, inspiraţi atât de tradiţiile ruseşti cât şi de cele balcanice, erau activi din punct de vederea politic atât în Rusia cât şi în Imperiul Otoman. Musulmanii activi politic care trăiau în Rusia erau atacaţi de cei care îi considerau simpatizanţi ai mişcărilor pan-islamice şi pan-turcice, mişcări care se dezvoltau în Egipt şi în Imperiul Otoman. Ruşii, care agreau ideile vechilor socialişti urbani şi populişti, formau cea mai mare mişcare radicală, Partidul Socialist Revoluţionar. Partidul combina propaganda cu activităţile teroriste.
Vladimir Ilici Ulianov a fost cel mai priceput om politic al revoluţionarilor socialişti. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, el s-a luptat cu tinerii radicali să-i îndepărteze de populism şi să-i îndrepte către marxism. Exilat din 1895 până în 1899 în Siberia, unde şi-a luat supranumele de Lenin, (se pare că de la râul Lena), a fost principalul tactician printre organizatorii luptei Partidului Social Democrat al Muncii. În decembrie 1900, a fondat ziarul Iskra - Scânteia. În cartea sa Ce este de făcut? (1902), Lenin şi-a expus teoria conform căreia un ziar publicat în stăinătate poate ajuta la organizarea unui partid centralizat revoluţionar care să conducă lupta de răsturnare a unui guvern autocratic. El a lucrat mai apoi pentru crearea în Rusia a unui partid foarte strict organizat, extrem de disciplinat, care să ducă la îndeplinire un asemenea obiectiv. La al doilea Congres al PSDMR din 1903, a forţat organizaţia evreiască Bund să părăsească partidul şi a produs o ruptură între facţiunea lui majoritară bolşevică şi facţiunea minoritară menşevică, care credea mai mult în spontaneitatea muncitorească decât în tacticile revoluţionare stricte. Concepţia lui Lenin despre partidul revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor era mai apropiată de mişcarea Voinţa Poporului şi de gândirea revoluţionară a lui Tkacev, decât de cea a lui Karl Marx şi a lui Friedrich Engels, teoreticienii marxismului. Tinerii bolşevici, precum erau Stalin şi Buharin, îl considerau pe Lenin conducătorul lor de drept.
[modifică] Imperialismul în Asia şi războiul ruso-japonez
La cumpăna secolelor, Rusia a căpătat libertate de mişcare în Asia datorită alianţei cu Franţa, ca şi datorită tot mai marii rivalităţi dintre Anglia şi Germania. Ţarul Nicolae al II-lea nu a reuşit să coordoneze un plan coerent pentru politica faţă de Orientul Îndepărtat datorită conflictelor dintre ministere. Însă, mişcările necorelate şi agresive în această regiune au dus în cele din urmă la izbucnirea războiului ruso-japonez (1904-1905) la care Rusia a fost înfrântă.
Din 1895, Germania a intrat în competiţie cu Franţa pentru a câştga prietenia Rusiei, iar politicienii britanici sperau să negocieze cu ruşii demarcarea sferelor de influenţă în Asia. Această situaţie i-a permis Rusiei să intervină în Asia de nord-est după victoria japonezilor în războiul cu China din 1895. În urma negocierilor de pace care au urmat, Japonia a fost forţată să facă unele concesii teritoriale în peninsula Liaotung şi în Manciuria de sud şi în portul Porth Arthur. În anul următor, Serghei Witte a folosit capitaluri franceze pentru a deschide o bancă ruso-chineză. Scopul băncii era să finanţeze construirea unei căi ferate prin nordul Manciuriei, care să scurteze calea ferată trans-siberiană. În doi ani, ruşii au reuşit să obţină suficienţi bani pentru a deschide şantierul pentru o linie ferată care să lege oraşul Harbin din Manciuria centrală cu Port Arthur pe coasta pacifică.
În 1900, chinezii a reacţionat la încălcările repetate ale teritoriului naţional de către străini printr-o revoltă armată populară, răscoala boxerilor. Unităţi militare ruseşti şi-au unit forţele cu cele ale unor puteri europene, cu cele ale Japoniei şi Statelor Unite ale Americii pentru a readuce ordinea în nordul Chinei. Contingentul rusesc număra peste 180.000 de militari, care au luptat pentru pacificarea unei părţi a Manciuriei şi pentru a-şi proteja căile ferate din zonă. Japonezii, sprijiniţi de britanici şi de americani, au insistat ca ruşii să evacueze Manciuria. Witte şi unii dintre diplomaţii ruşi au încercat să obţină un compromis cu japonezii şi să dea la schimb Manciuria pentru Coreea, dar inamicii politici ai lui Witte, apropiaţi ai curţii imperiale, şi şefii armatei şi marinei au refuzat aranjamentul. Ţarul a fost de acord cu punctul de vedere al celor din urmă. Dispreţuind ameninţarea japoneză şi în ciuda alianţei acestora cu britanicii, guvernul rus a tergiversat orice aranjament până când Japonia a declarat război în 1904.
În războiul care a urmat, amplasarea mai bună în teritoriu a armatei, superioritatea tehnologică şi a moralului trupelor i-au dat Japoniei controlul asupra mărilor, iar delăsarea şi incompetenţa comandanţilor ruşi au făcut ca armata ţaristă să se retragă în continuu. În ianuarie 1905, după opt luni de asediu, garnizoana rusă din Port Arthur a predat oraşul japonezilor, iar în martie, ruşii au fost siliţi să se retragă la nord de Mukden. În mai, în strâmtoarea Ţuşima, japonezii au distrus ultima speranţă a ruşilor în câştigarea războiului, prin scufundarea flotelor reunite ale Balticii şi Mediteranei. Cel puţin din punct de vedere teoretic, întăririle armatei ruse ar fi putut să-i scoată pe japonezi din zonele ocupate din Asia, dar revoluţia izbucnită în Rusia europeană şi presiunile diplomatice l-au forţat pe ţar să accepte pacea. Rusia a acceptat medierea preşedintelui american Theodore Roosevelt, a cedat Japoniei sudul insulei Sahalin şi i-a recunoscut acesteia influenţa asupra Coreei şi sudului Manciuriei.
Războiul ruso-japonez a fost un punct de cotitură în istoria Rusiei. A dus la o revoltă populară împotriva guvernului şi a dus la adoptarea unor reforme economice şi politice. În aceeaşi perioadă, grupurile antireformiste şi de interese şi-au lărgir influenţa asupra politicii regimului. În ceea ce priveşte politica externă, Rusia a devenit tot mai implicată în afacerile balcanice şi în intrigile politice dintre marile puteri europene. Ca o consecinţă a politicii sale externe, Rusia a fost târâtă în primul război mondial, în condiţiile în care, în interior, imperiul nu era pregătit pentru o asemenea conflagraţie. Slăbită în interior de mişcările contestatare şi de lipsa unei conduceri eficiente, regimul a eşuat în încercarea de a depăşi evenimentele tragice care au dus în cele din urmă la prăbuşirea ţarismului şi a făcut loc unor noi forţe politice pe scena istorie ruseşti şi mondiale.
Vezi de asemenea: Imperialismul în Asia
[modifică] Industrializarea accelerată
La sfârşitul secolului al XIX-lea, rămânerea în urmă din punct de vedere al dezvoltării şi vulnerabilitatea în domeniul extern au ajuns la proporţii de criză. Foametea a ucis aproximativ o jumătate de milion de oameni în 1891, iar acţiunile Japoniei şi Chinei au fost percepute ca ameninţări externe. Drept contramăsuri, regimul a fost forţat să adopte un program ambiţios dar costisitor, concepuit de Serghei Witte, cel mai competent ministru de finaţe. Witte a luptat pentru obţinerea unor împrumuturi externe, pentru conversia rublei în aur, pentru o mai mare impozitare a ţăranilor, dezvoltarea accelerată a industriei grele şi pentru construirea căii ferate trans-siberiene. Aceste politici erau concepute să modernizeze ţara, să securizeze frontiera din orientul îndepărtat şi să-i asigure Rusiei o poziţie de lider în exploatarea resurselor din teritoriile din nordul Chinei, Coreea şi Siberia. Această politică expansionistă a fost versiunea rusească a logicii imperialiste afişată în secolul al XIX-lea de celelalte ţări mari care aveau vaste zone subdezvoltate, aşa cum erau Statele Unite ale Americii de exemplu. În 1894, urcarea pe tron a indecisului Nicolae al II-lea după moartea ţarului Alexandru al III-lea, i-au oferit lui Witte şi altor miniştri puternici posibilitatea să domine viaţa politică rusească.
Politicile lui Witte a avut rezultate amestecate. În ciuda unei recesiuni economice grave de la sfârşitul secolului, producţia rusească de cărbune, fier, oţel şi petrol s-a triplat între 1890 şi 1900, lungimea căilor ferate aproape că s-a dublat, făcând ca Rusia să aibă cea mai dezvoltată reţea feroviară după SUA. Însă producţia şi exportul de cereale nu au crescut în mod semnificativ, iar importurile au crescut mai rapid decât exporturile. Bugetul de stat a crescut mai mult decât de două ori, absorbind o parte din creşterea economică a ţării. Istoricii occidentali apreciază în mod diferit reformele lui Witte. Unii dintre ei cred că ramurile industriale care nu exportau şi care nu beneficiau de subvenţii şi de contracte de stat au suferit o rămânere în urmă. Cei mai mulţi analişti sunt de acord că calea ferată trans-siberiană, care a fost termintată în 1904 pe toată lungimea de la Vladivostok până la Moscova, şi aventurile militare din Manciuria şi Coreea au fost cauza unor mari pierderi economice şi au golit visteria naţională. Costurile financiare ale reformelor sale au contribuit decisiv la destituirea din 1903 a lui Witte din funcţia de ministru de finaţe.
Vezi de asemenea : Rapida industrializare a Rusiei (secolul al XX-lea)
[modifică] Revoluţie şi contrarevoluţie, 1905-07
Războiul ruso-japonez a accelerat apariţia mişcărilor politice în toate clasele sociale şi în cadrul principalele naţionalităţi, inclusiv printre ruşii bogaţi. Până la începutul anului 1904, activiştii liberali din zemstve şi din asociaţiile profesionale au format o organizaţie numită Uniunea Eliberării. În acelaşi an, ei s-au unit cu finlandezii, polonezii, georgienii, armenii şi cu ruşii membri ai PSDMR pentru a forma o alianţă antiautocratică.
În ianuarie 1905, preotul ortodox Gheorghi Gapon, care era liderul unei asociaţii muncitoreşti finanţată din umbră de poliţie, a condus un marş uriaş, paşnic, în Sankt Peterburg, pentru a înmâna ţarului o petiţie. Trupele chemate să menţină ordinea au deschis focul asupra mulţimii, ucigând sute de demonstranţi, aprinzând scânteia revoluţiei ruse din 1905. Evenimentul acesta, care avea să fie denumit mai apoi Duminica însângerată, combinat cu eşecul stânjenitor din războiul cu Japonia, au dus la greve, revolte în zonele rurale, rebeliuni militare şi acte teroriste organizate de grupuri de opoziţie. Muncitorii au format un consiliu, (soviet), în Sankt Peterburg. Rebeliuni armate au avut loc Moscova, în zona munţilor Urali, Letonia şi în teritoriile poloneze. Activişti din zemstve şi conducătorii Uniunii Sindicatelor au format Partidul Constituţional Democratic, cunoscuţi sub numele dat de iniţialele partidului drept Kadeţi, (în limba rusă Конституционная Демократическая партия, prescurtat КД – KD).
Unii dintre membrii claselor avute au cerut un compromis cu grupurile de opoziţie pentru evitarea unor tulburări mai mari. La sfârşitul anului 1905, ţarul Nicolae al II-lea a fost forţat să promulge aşa numitul Manifest din Octombrie, care dădea Rusiei o constituţie şi proclama dreptul la libertăţi civile pentru toţi cetăţenii. În dorinţa de a stopa activităţile facţiunilor liberale, constituţia includea aproape toate cererile lor, (răspunderea miniştrilor în faţa ţarului şi Duma naţională – parlament ales printr-un vot larg, dar nu universal). Cei care au acceptat acest aranjament au format un partid de centru dreapta numit Octombriştii, ei numindu-l pe Witte ca prim ministru. În acest timp, Kadeţii luptau pentru locuri în guvern şi sufragiu egal şi universal. Datorită principiilor lor politice şi a revoltelor armate care nu mai conteneau, partidele stângii ruseşti nu s-au decis dacă să participe sau nu la alegerile pentru Duma convocate pentru începutul anului 1906. În acelaşi timp , facţiunile de dreapta se opuneau în mod activ reformelor. Unele grupuri noi monarhiste şi protofasciste se luptau de asemenea să destabilizeze situaţia din acel moment. Totuşi, regimul a continut să funcţioneze pe tot parcursul haosului anului 1905, reuşind să restaureze ordinea în oraşe, în zonele rurale şi în armată. În tot acest timp, teroriştii au ucis mai multe sute de persoane oficiale, iar ca represalii, guvernul a ordonat executarea unui număr egal de terorişti. Pentru că guvernul a reuşit să impună ordinea în ţară şi să asigure primirea unui împrumut de stat din Franţa mai înainte de întrunirea primei sesiuni a Dumei, ţarul Nicolae s-a simţit destul de puternic pe poziţii pentru a-l înlocui pe Witte cu un funcţionar mai puţin independent, Piotr Stolîpin.
Prima Dumă a fost aleasă în martie 1906. Kadeţii şi aliaţii lor dominau parlamentul, deputaţii radicali de stânga fiind uşor depăşiţi numeric de Octombrişti şi centriştii de dreapta. Socialiştii au boicotat alegerile, dar mai mulţi politicieni socialişti au câştigat totuşi mandate. Relaţiile dintre Dumă şi guvernul liui Stolîpin au fost încordate de la bun început. Primele impasuri apărute între Kadeţi şi guvern a fost pe tema adoptării constituţiei şi a reformei agrare, ele ducând în cele din urmă la dizolvarea Dumei şi la convocarea unor noi alegeri. În ciuda amplificării terorismului stângist, partidele de stânga au participat de această dată la alegeri şi, împreună cu deputaţii independenţi simpatizanţi ai stângii, au câştigat majoritatea mandatelor, devansând coaliţia formată de Kadeţi, de polonezi şi alte naţionalităţi din centrul spectrului politic. Impasul în care s-au aflat guvernul şi Parlamentul nu a fost depăşit nici după convocarea celei de-a doua Dume în 1907.
[modifică] Guvernele lui Stolîpin şi Kokovţov
În iunie 1907, ţarul a dizolvat cea de-a doua Dumă şi a promulgat o nouă lege electorală, care reducea în mod semnificativ greutatea electorală a alegătorilor din clasele inferioare şi a neruşilor şi a crescut şanselor la un loc în parlament pentru reprezentanţii nobilimii. Această lovitură a avut pe termen scurt efectul dorit în ceea ce priveşte restaurarea ordinii. Noile alegeri din toamnă au avut ca rezultat o a treia Dumă mult mai conservatoare, în care dominau Octombriştii. Chiar şi aşa, parlamentul nu a încetat să se certe cu guvernul dintr-o mulţime de motive: compoziţia marelui Stam Major al Marinei, statutul autonom al Finlandei, introducerea instituţiei zemstrelor în provinciile vestice, reforma sistemului tribunalelor săteşti şi trecerea instituţiilor muncitoreşti de asigurări sub controlul poliţiei. În aceste dispute, Duma, având sprijinul camerei superioare a parlamentului în care erau numiţi pe cale birocratică, (nu aleşi), numai nobili, era mai conservatoare decât guvernul uneori, iar alteori mai constituţionali decât acesta din urmă. A patra Dumă aleasă în 1912, era similară din punct de vedere al compoziţiei cu precedenta, dar facţiunea progresistă a Octombriştilor s-a desprins şi s-a alăturat centriştilor.
Cea mai importantă mâsură luată de Stolîpin a fost programul de reformă agrară. Ea a permis şi câteodată a forţat dezmembrarea obştilor săteşti şi instalarea proprietăţii private complete. Stolîpin a sperat ca programul de reformă să creeze o pătură conservatoare de fermieri loiali ţarului. Mulţi ţărani nu voiau să piardă siguranţa oferită de obştile săteşti, sau să permită străinilor de sat să cumpere pământul comunei. Până în 1914, numai 10% din obştile săteşti fuseseră dizolvate. Până în cele din urmă, economia şi-a revenit şi a crescut foarte mult din 1907 până în 1914, atât din punct de vedere cantitativ cât şi prin formarea unor cooperative şi bănci rurale şi generarea de de capital naţional. Până în 1914, producţia de oţel a egalat-o pe cea a Franţei şi a Austro-Ungariei şi rata de creştere economică a Rusiei era una dintre cele mai ridicate din lume. Deşi datoriile externe erau destul de ridicate, acestea scădeau continuu ca proporţie din valoarea produsului naţional brut, iar balanţa comercială a imperiului era pozitivă.
În 1911, un agent dublu care lucra pentru Ohrana, l-a asasinat pe Stolîpin, iar locul lui în fruntea guvernului a fost luat de ministrul de finanţe Vladimir Kokovţov. Kokovţov era un om foarte prudent şi un sprijinitor al ţarului, dar el nu putea concura cu puternica facţiune a curtenilor care dominau guvernul.
Istoricii au discutat dacă Rusia a avut sau nu prilejul să dezvolte un sistem constituţional viabil în perioada 1905 – 1914. Eşecul încercărilor de democratizare au fost datorate ţarului, care nu dorea să renunţe la domnia autocratică sau să împartă puterea. Prin manipularea dreptului electoral, guvernul a obţinut o Dumă mai conservatoare, dar mult mai puţin reprezentativă. Mai mult chiar, guvernul ocolea deseori hotărârile Dumei conservatoare şi guverna prin decrete.
În această perioadă, politicile guvernamentale au fost diferite, de la reformiste la represive. Istoricii au speculat pe tema posibilităţii ca reformele îndrăzneţe ale lui Witte şi Stolîpin să fi putut "salva" Imperiul Rus. Dar politica dictată de apropiaţii curţii, combinată cu nesfârşita izolare a ţarului şi birocraţia din restul societăţii au împiedicat sau stânjenit toate reformele. Suspendarea drepturilor civile a continuat şi nici muncitorii, nici măcar Biserica Ortodoxă Rusă, nu au avut dreptul să se organizeze aşa cum ar fi vrut. Discriminarea polonezilor, ucrainienilor, evreilor şi a ortodocşilor de rit vechi erau un fapt obişnuit. Revoltele populare erau tot mai dese, iar, pe plan extern, politica imperiului s-a dovedit din ce în ce mai aventuroasă.
[modifică] Politica balcanică, 1906-13
Acţiunile din orientul îndepărtat au trecut pe planul doi problemelor Balcanilor, Austro-Ungaria făcând şi ea un lucru asemănător în perioada 1897 – 1906. Înfrângerea în războiul din 1905 a forţat Rusia să accepte negocieri cu Anglia şi Japonia. În 1907, noul ministru de externe rus, Alexandr Izvolski, a reuşit să obţină înţelegeri cu ambele naţiuni. Pentru a-şi menţine sfera de influenţă în nordul Manciuriei şi în nordul Persiei, Rusia a fost de acord cu influenţa japoneză în Manciuria de sud şi în Coreea şi influenţa britanică în sudul Persiei, Afganistan şi Tibet. Logica acestei politici era ca, prin forţe unite, Rusia şi Japonia să împiedice Statele Unite să-şi stabilească o bază în China prin organizarea unui consorţiu pentru dezvoltarea căilor ferate chinezeşti. După revoluţia republicană chineză din 1911, Rusia şi Japonia şi-au recunoscut reciproc sferele de influenţă din Mongolia Exterioară. În cadrul aceleiaşi linii politice generale, Rusia a tratat pentru recunoaşterea intereselor economice germane în Imperiul Otoman şi Persia în schimbul recunoaşterii intereselor ruseşti de securitate în zonă. Rusia şi-a protejat poziţiile strategice şi financiare prin intrarea în neoficiala Triuplă Înţelegere cu Anglia şi Franţa, fără să consulte Germania.
În ciuda acestor măsuri de prevedere, după încheierea războiului cu Japonia din 1905, Rusia şi Austro-Ungaria au reînceput cursa pentru influenţă sporită în Balcani, concentrându-se asupra Regatului Serbiei şi asupra provinciilor Bosnia şi Herţegovina, (pe ultimele, Austro-Ungaria le ocupase din 1878). În 1881, Rusia fusese în secret de acord în principiu cu anexarea celor două provincii. Izvolski a fost de acord în mod prostesc să sprijine în mod formal anexarea în schimbul sprijinului austriac pentru revizuirea tratatului asupra neutralităţii strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, schimbarea vizată urmând să dea Rusiei drepturi speciale de navigaţie şi traversare. Anglia a contrat iniţiativa rusă şi a blocat revizuiriea tratatului, dar Austria a trecut la legiferarea anexiunii teritoriale. Mai apoi, sprijinită de Germania, Austro-Ungaria a pus în lumină slăbiciunea Rusiei forţând-o să dezavueze sprijinul pentru Serbia.
După anexarea Bosniei şi Herţegovinei, Rusia a devenit un factor important în creşterea tensiunii şi înmulţirea conflictelor din zona Balcanilor. În 1912, Sebia, Bulgaria, Grecia şi Muntenegru au învins Imperiul Otoman în primul război balcanic, dar aliaţii au continuat să se certe după încheierea păcii. În 1913, alianţa s-a rupt, şi Serbia, Grecia şi România au învins Bulgaria în al doilea război balcanic. Austru-Ungaria a devenit sprijinitorul Bulgariei, care era rivalul teritorial al Serbiei în zonă, iar Germania a rămas protectorul Imperiului Otoman. Rusia a întărit şi mai mult legăturile cu Serbia. Sistemul complex de alianţe şi sprijinul marilor puteri erau extrem de instabile. Între toate părţile implicate în Balcani s-au menţinut resentimentele, Serbia menţinând o animozitate specială faţă de Austro-Ungaria datorită anexării Bosniei şi Herţegovinei.
În iunie 1914, Gavrilo Princip l-a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, faptă de care a fost făut responsabil guvernul sârb. Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei cu nişte condiţii considerate mult prea umilitoare pentru a putea fi acceptate. Deşi sârbii au fost de acord cu condiţiile impuse, Austro-Ungaria a considerat răspunsul nesatisfăcător şi şi-a rechemat ambasadorul. Rusia, temându-se de o nouă umilire în Balcani, a sprijinit Serbia. Odată ce răspunsul sârbesc a fost respins, sistemul alianţelor a început să funcţioneze în mod automat, Germania sprijinind Austria şi Franţa sprijinind Rusia. Când Germania a invadat Franţa atacând prin Belgia neutră, conflictul s-a transformat într-unul mondial.
[modifică] Rusia în timpul războiului, 1914-16
Populaţia foarte numeroasă a imperiului i-a permis Rusiei să cheme sub arme mai mulţi soldaţi decât forţele combinate ale Austro-Ungariei şi Germaniei, dar baza economică subdezvoltată a făcut ca militarii ei să fie mai slab înarmaţi decât adversarii. Forţele ruseşti erau inferioare celor germane la toate capitolele, mai puţin în ceea ce priveşte numărul. În cele mai multe dintre luptele armate, armatele mai mari ruseşti le-au învins pe cele ale austriecilor, dar au fost înfrânte de cele ale germanilor.
La declanşarea războiului, ţarul Nicolae al II-lea s-a străduit să obţină numirea Marelui Duce Nicolae ca Şef al Marelui Stat Major al Armatei. Marele Duce, văr al ţarului, era un individ competent, dar nu a reuşit să participe la elaborarea strategiei sau la numirea comandanţilor.
La începutul războiului, ofensiva rusă din Prusia Orientală a atras suficiente trupe germane de pe frontul de vest pentru a permite francezilor, belgienilor şi britanicilor să oprească ofensiva germană. Una dintre cele două armate ruseşti a fost aproape distrusă în Bătalia de la Tannenberg, (acelaşi loc unde, în 1410, polonezii, lituanienii şi ruşii îi învinseseră pe Cavalerii teutoni). Între timp, ruşii opriseră ofensiva austriecilor şi îi împinseseră către vest, intrând în Galiţia de est, regiunea nord-estică a Imperiului Austro-Ungar. Ruşii au oprit un atac de iarnă commbinat germano-austriac în Polonia, şi la începutul anului 1915 au avansat mai mult în Galiţia. În primăvara anului 1915, atacurile germano-austriece i-au scos pe ruşi din Galiţia şi Polonia, distrugându-le mai multe corpuri de armată. În 1916, Germania a planificat scoaterea Franţei din război printr-un atac masiv în regiunea Verdun, dar un nou atac al Rusiei împotriva Austro-Ungariei a obligat Marele Stat Major german să retragă trupe de pe frontul de vest pentru a le transfera pe frontul de est. Aceste acţiuni au făcut ca ambele fronturi să rămână relativ stabile, atât Germania cât şi Rusia căutând cu disperare victoria. Numai că Rusia ajuns să fie sfârşită de eforturile de război, Germania dovedind că are resurse superioare. Până la sfârşitul anului 1916, Rusia a fost salvată de intrarea în război a României, ceea ce a făcut ca frontul să se lungească până la Marea Neagră.
Aranjamentele de război dintre aliaţi reflectau ţelurile imperialiste ale Triplei Înţelegeri, cât şi relativa slăbiciune a Imperiului Rus în afara Europei Răsăritene. Rusia se aşteptase la câştiguri importante în urma victoriei în război: câştiguri teritoriale precum Galiţia de la Austro-Ungaria, Prusia Orientală de la Germania, Armenia de la Imperiul Otoman (care intrase în război de partea Puterilor Centrale), controlul Constantinopolelui şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi pierderi teritoriale şi politice ale Austro-Ungariei în favoarea României şi a popoarelor slave din regiune. Anglia dorea să obţină zona de centru a Persiei şi să împartă mult mai mult din Orientul Mijlociu arab cu Franta. Italia dorea să obţina Dalmaţia de-a lungul coastei Adriaticii. Japonia dorea să controleze mai multe teritorii chinezeşti. Franţa dorea să recapete Alsacia şi Lorena, (care fuseseră pierdute în războiul franco-prusac), şi să obţină mai multă influenţă în Germania de vest.
[modifică] Deteriorarea fatală a stării ţarismului în Rusia
Începutul primului război mondial a arătat într-o lumină adevărată starea de slăbiciune în care se afla guvernul lui Nicolae al II-lea. Un spectacol al unitătii naţionale a acompaniat intrarea Rusie în război, având ca scop declarat apărarea fraţilor slavi sârbi. În toamna anului 1914, Duma şi zemstvele şi-au reafirmat întregul sprijin pentru efortul de război. Recrutările iniţiale au fost bine organizate şi fără incidente. Dar incompetenţa unor comandanţi, numiţi în funcţii importante de conducere numai datorită relaţiilor, au dus la retrageri şi pierderi grele de vieţi omeneşti, guvernul demonstrându-şi in aceiaşi perioadă neputinţă. Populaţia a fost puternic dezamăgită de deteriorarea rapidă a condiţiilor de viaţă, în condiţiile în care germanii controlau Marea Baltică iar forţele reunite germano-otomane controlau Marea Neagră, privind Rusia de posibilitatea de a se aproviziona şi împiedicând-o să ia legătură cu pieţele potenţiale. În plus, pregătirile slabe de război şi politicile economice ineficiente au provocat ţării pierderi financiare, logistice şi militare. Inflaţia a devenit o problemă importantă. Datorită sprijinului material insuficient pentru operaţiile militare, a fost creat Comitetul pentru Industriile de Război, care să asigure o aprovizionare corespunzătoare a frontului. Dar ofiţeri corupţi şi lideri civili puseseră mâna pe toate pârghiile administrative de pe front şi au refuzat să coopereze cu Comitetul. Guvernul central nu avea încredere în sprijinul independent al eforturilor de război organizat de oraşe şi de zemstve. Duma se certa cu birocraţia guvernamentală de război, iar deputaţii de centru şi de centru stânga au format Blocul Progresiv pentru crearea unui adevărat guvern constituţional.
După răsturnarea situaţiei militare a Rusiei din 1915, Nicolae al II-lea a plecat pe front pentru a conduce personal operaţiunile militare, lăsând în urmă nevasta de origine germană, Alexandra, şi pe Rasputin, un membru al anturajului ţarinei, care exercita o mare influenţă în politică şi în numirile ministeriale. Rasputin erau un individ depravat, care-şi câştigase însă faima de vindecător sfânt. El a impresionat-o pe ţarina Alexandra, deoarece era capabil să oprească sângerările fiului cupluluii imperial, ţareviciul Alexei, care suferea de hemofolie. Alexandra şi Rasputin au deteriorat în mod incontestabil prestigiul şi credibilitatea regimului, deşi este discutabilă cât de mare a fost influenţa faptelor lor.
În vreme ce guvernul central era încurcat în intrigi de curte, greutătile războiului au început să provoace revolte populare. În 1916, preţul ridicat al alimentelor şi lipsa carburanţilor a provocat greve în mai multe oraşe. Muncitorii, care câştigaseră dreptul de reprezentare în Comitetele Industriilor de Război, au folosit aceste secţiuni ca organe ale opoziţiei politice. Zonele rurale au devenit din ce în ce mai puţin supuse. Starea de disciplină a soldaţilor se degrada văzând cu ochii, în special în rândul noilor recruţi de la sate, care erau puşi în faţa perspectivei de a fi folosiţi pe post de carne de tun de către conducătorii militari incapabili.
Situaţia a continuat să se deterioreze. Într-o încercare de a salva curtea ţarului din mocirla în care se înfundase, un grup de aristocraţi l-au asasinat pe Rasputin în decembrie 1916. dar moartea misteriosului "vindecător" nu a adus vreo schimbare majoră în bine. Conflictele tot mai dese dintre ţar şi Dumă au slăbit ambele tabere ale guvernului şi a mărit impresia generală de incompetenţă. La începutul anului 1917, deteriorarea stării căilor ferate a dus la crize acute de alimente şi de combustibil, care au provocat dezordini şi greve. Autorităţile au cerut trupelor dislocate în Petrograd, (aşa cum fusese rebotezat oraşul Sankt Peterburg din 1914, pentru a-i rusifica numele cu sonorităţi germane), să pună capăt revoltelor din capitală. În 1905 militarii au deschis focula supra demonstranţilor şi au salvat monarhia, dar, în 1917, soldaţii s-au alăturat mulţimilor furioase. Sprijinul populaţiei pentru regimul ţarist a dispărut în 1917, punând capăt a trei secole de domnie a dinastiei Romanov.
