Limba aromână

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

aromână (armãneascã) †
A creat prin:	{{{creator}}} în {{{an}}}
Scop:	{{{scop}}}
Vorbită în:	Grecia, Albania, Bulgaria, Republica Macedonia, Serbia, România
Regiuni:Vorbită în:	Balcani
Perioadă existenţiei:	{{{perioadă}}}
Număr de vorbitori:	300 000
Loc:	nu în top 100
Sistem de scriere:	{{{sistem de scriere}}}
Tipologie:	SVO
Clasificare:	limbi indo-europene  italice   romanice    romanice de est     aromână
Statut oficial
Naţiuni:	nici una (între 1941 şi 1947 oficială în Principatul de Pind)
Reglementată de:	nici una reglamentare oficială
Coduri de limbă
ISO 639–1	{{{iso1}}}
ISO 639-2	rup
ISO 639-3	{{{iso3}}}
SIL	RUP  en
SIL	{{{sil2}}}
Text în limba
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1 Tuti iatsãli umineshtsã s-fac liberi shi egali la nãmuzea shi-ndrepturli. Eali suntu hãrziti cu fichiri shi sinidisi shi lipseashti un cu alantu sh-si poartã tu duhlu-a frãtsãljiljei.		Tatăl nostru Tuti iatsãli umineshtsã s-fac liberi shi egali la nãmuzea shi-ndrepturli. Eali suntu hãrziti cu fichiri shi sinidisi shi lipseashti un cu alantu sh-si poartã tu duhlu-a frãtsãljiljei.
Transliteraţie {{{transliteraţie}}}
Limbă - Listă de limbi - Lingvistică
Vizitaţi Wikipedia în aromână!
{{{hartă}}}
Această pagină poate conţine caractere Unicode.

După unii lingvişti^[1], aromâna sau macedoromâna^[2], vorbită de aromâni, este o limbă aparte din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice de est, alături de limbile română, meglenoromână şi istroromână. Alţi lingvişti^[3] o consideră ca fiind un dialect al limbii române, împreună cu dialectele dacoromân, meglenoromân şi istroromân. Controversa continuă în prezent, chiar şi printre intelectualii aromâni^[4].

Teza limbii aromâne de sine stătătoare este de dată recentă şi s-a impus mai ales după 1990 într-un context politic al revigorării identităţilor etnice regionale în Balcani, fiind încurajată tacit de Grecia, care tradiţional a căutat să descurajeze orice formă de identificare a aromânilor şi a limbii acestora cu România, respectiv limba română.

Denumirea limbii aromâne nu este unitară la diferitele ramuri ale vorbitorilor ei. Conform variantelor existente, ei vorbesc limba armãneascã, armãneshce, armâneashti, rămăneşte (fărşeroţii), sau vlăheaşte (cei din Olimp).

Cuprins 1 Vorbitori 2 Istorie 3 Situaţia actuală 4 Variante regionale 5 Scrierea limbii aromâne 6 Particularităţi lingvistice în comparaţie cu româna 6.1 Fonologie 6.2 Morfologie şi sintaxă 6.2.1 Articolul 6.2.2 Substantivul 6.2.3 Adjectivul 6.2.4 Pronumele 6.2.5 Numeralul 6.3 Verbul 7 Lexic 7.1 Fondul de cuvinte 7.2 Derivarea 8 Exemplu de text 9 Note 10 Bibliografie 11 Vezi şi 12 Legături externe

[modifică] Vorbitori

Numărul total de vorbitori ai aromânei este estimat la aproximativ 300.000, însă numărul de etnici aromâni, incluzându-i pe cei care nu mai vorbesc limba, este estimat la peste un million. Trăiesc în următoarele ţări:

• Grecia: 200.000 (1995, estimare a autorităţilor greceşti);
• Albania: 50.000 (1995, T. J. Winnifrith^[5]);
• România: 28.000, din care 75% în Dobrogea (estimare oficială);
• Serbia: 15.000 (estimare a aromânilor înşişi);
• Republica Macedonia: 8.467 (1994, recensământ);
• Bulgaria: 4.770 (2000)^[6].

În urma emigrării, aromâna se mai vorbeşte şi în Europa Occidentală (Franţa, Germania), S.U.A., Canada, America Latină şi Australia.

[modifică] Istorie

Aromâna este prima care s-a desprins din protoromână, cel mai târziu în secolul al X-lea. În general se admite că s-a format în sudul Dunării, dar este controversat locul exact. Majoritatea lingviştilor consideră că acesta este regiunea dintre Dunăre şi Munţii Balcani^[7], alţii^[8] susţin ideea formării parţial şi în regiunea Pindului sau în sudul Albaniei. Prima atestare documentară a aromânilor în Macedonia îi aparţine cronicarului bizantin Kedrenos (anul 976).

În secolul al XV-lea, cronicarul Laonikos Chalkokondilas remarcă înrudirea aromânei cu româna.

Prima atestare documentară a limbii aromâne datează din 1156: numele propriu Tsintsilukis, interpretat ca provenind de la tsintsi luchi (cinci lupi).

Din secolul al XVIII-lea se păstrează primele texte, cu alfabetul grecesc: o inscripţie pe o icoană, cu textul aromânesc tradus în neogreacă, albaneză şi latină (1731); un liturghier nedatat şi nelocalizat; un vocabular grecesc - aromânesc - albanez^[9]; un lexicon de conversaţie grecesc - albanez - aromânesc - bulgar^[10]; un abecedar^[11]; o culegere manuscrisă de traduceri religioase nedatate.

La începutul secolului al XIX-lea se trece la alfabetul latin. Apar lucrări filologice^[12] influenţate de limba română şi latinizante.

Începând cu 1864 apar lucrări de literatură cultă (didactică, artistică, publicistică), originală şi tradusă. Autorii mai importanţi sunt Mihail Nicolescu, Tashcu Iliescu, Constantin Belimace, Nushi Tulliu, Zicu A. Araia, Nicolae Batzaria, George Murnu.

În acelaşi timp se publică culegeri de folclor, cele mai importante după 1890, alcătuite de Gustav Weigand şi de Pericle Papahagi.

În perioada 1864-1945 au existat forme de învăţământ pentru aromâni, dar mai ales în română, în special în Grecia.

În decursul istoriei, limba de cult religios a fost în general greaca, cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna.

[modifică] Situaţia actuală

În toate ţările în care trăieşte această populaţie, tendinţele de asimilare şi, prin urmare de pierdere a limbii şi culturii au fost puternice. Cu toate acestea, limba aromână a continuat să existe, ba chiar, în ultimii douăzeci de ani, situaţia ei s-a îmbunătăţit. Există o recomandare adoptată de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei la 24 iunie 1997, adresată guvernelor din ţările unde locuiesc aromâni, referitoare la facilitarea folosirii limbii aromâne în învăţământ, biserică şi media. Deşi această recomandare nu este urmată întru totul, totuşi aromâna se predă în unele şcoli: o şcoală în Albania, mai multe şcoli în Republica Macedonia, două şcoli în România (la Constanţa şi la Mihail Kogălniceanu).

Există publicaţie de carte, la Editura Dimândarea Pãrinteascã, Fundaţia Cartea Aromãnã (în România), Editura Cartea Aromãnã (în S.U.A.). Se editează şi periodice: Deşteptarea – Revista Aromânilor, Dimândarea, Bana Armâneascâ^[13] (în România), Zborlu a nostru (în Germania).

Limba este cultivată şi de diverse societăţi culturale aromâneşti, precum „Uniunea pentru cultura si limba aromână”, organizaţie cu caracter transnaţional de la Freiburg (Germania), cu Biblioteca Macedo-română, Societatea „Fărşărotul” din S.U.A., Asociaţia „Trâ Armânami” de la Paris.

[modifică] Variante regionale

Variantele regionale ale limbii aromâne sunt numite dialecte de cei care o consideră limbă aparte şi graiuri de către cei care afirmă statutul ei de dialect al limbii române. Aceste variante sunt numeroase şi se întrepătrund, iar clasificarea lor este controversată. Clasificarea lui Theodor Capidan şi Tache Papahagi distinge:

• grupul de dialecte (sau graiuri) din nord:
  • fărşerot, vorbit de o populaţie de aromâni numită fărşeroţi, în regiunea oraşului Frasheri din Albania
  • moscopolean, în regiunea oraşului Moscopole din Albania
  • muzăchear, în Muzachia, regiune din sudul Albaniei
  • gopeşean-muloviştean, în localităţile Gopeş şi Mulovişte din Republica Macedonia
  • dialectul (sau graiul) din Beala (Republica Macedonia)
  • grămostean, în munţii Grammos din Grecia

• grupul de dialecte (sau graiuri) din sud:
  • pindean, în munţii Pind, din Grecia
  • olimpiot, în munţii Olimp, din Grecia

Între unele variante regionale înţelegerea este mai dificilă decât între altele. Astfel sunt dialectele (sau graiurile) fărşerot, grămostean şi pindean^[14].

[modifică] Scrierea limbii aromâne

Primele scrieri în aromână au folosit alfabetul grecesc. La începutul secolului al XIX-lea s-a adoptat alfabetul latin, cu o mare varietate în transcrierea sunetelor limbii. S-a folosit şi se mai foloseşte alfabetul românesc, dar scrierea nu este standardizată nici până în prezent. Există o încercare de standardizare începută la Simpozionul pentru standardizarea sistemului de scriere aromânesc de la Bitolia (1997). S-a trecut la această acţiune, care încă nu s-a terminat, fiind îngreunată de lipsa unei instituţii oficiale şi de polemicile dintre intelectualii aromâni.

Alfabetul adoptat la acest simpozion conţine caractere fără diacritice, în afară de ã. O parte din litere au valorile celor din română: c, ce, ci, che, chi, g, ge, gi, ghe, ghi, e şi o (inclusiv în diftongi), i şi u (inclusiv semivocalici), k, q, w şi y în cuvinte străine. În cazul unor sunete se admit două variante în funcţie de graiuri^[15].

Litere şi grupuri de litere specifice:

Litere	Poziţie	În unele graiuri	Corespondent în alte graiuri	Exemplu	Traducere
ã		pronunţată ă	pronunţată ca â/î	cãntã	cântă
dh		[ð], ca în englezescul there	litera d pronunţată ca în română	chirimidhã / chirimidã	cărămidă
dz				dzeanã	geană
gh	înainte de alte litere decât e sau i	[ɣ], fricativă velară, ca γ din greacă	litera g pronunţată ca în română	ighrasie / igrasie	umezeală
	înainte de e sau i	[ɣ], fricativă velară, ca γ din greacă	gh pronunţate ca în română	Ghirmanie	Germania
lj		[ʎ], l muiat, ca în leac, în graiul maramureşean		ljepure	iepure
nj		[ɲ], n muiat, ca în neam, în graiul maramureşean		lunjinã	lumină
sh				sharpi	şarpe
th		[θ], ca în englezescul theatre	litera t pronunţată ca în română	theatru / teatru
ts				tseapã	ţeapă
y	înainte de e sau i	[ɣ], fricativă velară, ca γ din greacă	gh pronunţate ca în română	Yirmanie	Germania
	în cuvinte străine, i semivocalic			Yale

[modifică] Particularităţi lingvistice în comparaţie cu româna

Aromâna este limba romanică de est considerată cea mai arhaică, apropiată de structura protoromânei. Este foarte asemănătoare cu limba română, cu deosebiri de morfologie şi sintaxă relativ mici. A păstrat mai bine moştenirea latină decât limbile meglenoromână şi istroromână, structura şi fonetismul ei fiind doar puţin influenţate de limbile cu care a fost în contact. Influenţa acestora se manifestă mai mult în lexic.

[modifică] Fonologie

Sunetele specifice aromânei apar în tabelul de mai sus:

• ã este pronunţat, în funcţie de grai, ă, â/î sau între acestea.
• dz, [ʎ] (lj), [ɲ] (nj) sunt prezente în toate graiurile.
• [ð] (dh) se găseşte în împrumuturile din greacă şi din albaneză, dar numai în unele graiuri. În altele se pronunţă d.
• [θ] (th) este de asemenea împrumutat din greacă, şi în general se pronunţă ca atare, dar poate fi pronunţat şi t.
• [ɣ] (redat prin gh şi prin y) provine tot din greacă, dar se mai pronunţă şi g.

Evoluţii din latină:

Fenomen	Latină	Aromână	Română
apariţia unui a iniţial	romanus	ar(ã)mãn	român
închiderea lui e neaccentuat	genuc(u)lus	dzinuclju	genunchi
închiderea lui i accentuat	*bessica	bishãcã	beşică
închiderea lui i neaccentuat	lacrima	lacrãmã	lacrimă
închiderea lui o neaccentuat	arbor	arbure	arbore
păstrarea lui u final după grupurile consonantice	lignus	lemnu	lemn
căderea unor vocale neaccentuate între două consoane	alapa	arpã	aripă
căderea lui i din prefixul in-/im-	imparto	mpartu	împart
căderea lui i din prepoziţia in		m-pãdure	în pădure
consonantizarea lui u semivocalic înaintea unei consoane	laudo	alavdu	laud
	*cauto	caftu	caut
c [k] + e sau i > ts	*cichoria	tsicoarã	cicoare
d > dz	dico	dzãc	zic
g + e sau i > dz	gelu	dzeru	ger
i + a, o sau u > [ʤ]	jocus	giocu	joc
înmuierea lui l înainte de e	lepus	ljepure	iepure
înmuierea lui l înainte de i	gallina	gãljinã	găină
înmuierea lui m în silabă accentuată	mercuris	njercuri	miercuri
ne, ni > nj	calcaneum	cãlcãnju	călcâi
palatalizarea labialelor	petra	chiatră	piatră
	bene	ghine	bine

[modifică] Morfologie şi sintaxă

[modifică] Articolul

Articolul hotărât este pus la sfârşitul cuvântului, ca în celelalte limbi romanice de est: luplu (lupul), vitsinlji (vecinii), bisearica (biserica), bisearitsle.

Şi numele proprii de persoană masculine pot fi folosite cu articol hotărât: Goglu (Gogu).

În sintagma substantiv + adjectivul demonstrativ atsel + adjectiv calificativ, adjectivul calificativ poate fi articulat sau nearticulat: omlu atsel bunlu sau omlu atsel bun (omul acela bun).

Articolul nehotărât feminin singular este unã: unã featã (o fată).

[modifică] Substantivul

La plural există şi două desinenţe preluate din greacă:

• -adzi pentru masculinele cu finală vocalică accentuată: pãradzi (parale)
• -ate sau -ati la feminin: nemusorizmate (zăpadă multă)

În declinare este de remarcat:

• genitivul cu a la masculin singular şi plural, precum şi la feminin singular şi plural, şi atunci este exprimat obiectul posedat: muma a ficiorlui, a ficiorlor, a featiljei, a featilor
• a şi la dativ: lju dau a vitsinlui
• la genitiv-dativul feminin cu articol hotărât şi forma ali feate
• genitiv-dativul numelor proprii de persoană masculine cu articolul hotărât în faţa substantivului: al Gog

Substantivele proprii nume de localităţi cu funcţie de complement de loc exprimând destinaţia şi starea se construiesc cel mai adesea fără prepoziţie: mi duc Bitule (mă duc la Bitolia), dar şi cu prepoziţie: s-dusi n Sãrunã (se duse la Salonic).

[modifică] Adjectivul

Gradele de comparaţie au următoarele particularităţi:

• comparativul de superioritate cu adverbele ma sau cama: (ca)ma mari di noi (mai mare decât noi)

• superlativul relativ:
  • (ca)ma + adjectivul articulat: (ca)ma marli di noi (cel mai mare dintre noi)
  • atsel + (ca)ma + adjectivul articulat: atsel (ca)ma marle (cel mai mare)

• superlativul absolut:
  • cu adverbul multu: multu bun(ã) (foarte bun(ă))
  • cu adverbul vãrtos: vãrtos dultse (foarte dulce)
  • cu adverbul dip: un om dip avut (un om foarte bogat)
  • prin repetarea adjectivului, procedeu specific limbilor balcanice: ira linãvoasã-linãvoasã (era foarte leneşă)

[modifică] Pronumele

Particularităţi în folosirea pronumelor personale:

• În graiurile din nord, formele mine/mini, tine/tini ale pronumelui personal pot fi folosite şi la nominativ, în loc de io, respectiv tu: mine escu (eu sunt), tini ãnsutsi eshti (tu însuţi eşti). În schimb, în graiurile din sud se foloseşte uneori io la acuzativ: fãrã di io (fără mine).
• Pronumele personal cu funcţie de complement direct se construieşte în general fără prepoziţie: nu ti voi tine (nu te vreau pe tine).
• Pronumele personal feminin singular neaccentuat în acuzativ se plasează înaintea verbului auxiliar: u ai vidzutã (ai văzut-o).

Pronumele-adjectiv posesiv se declină, având şi forme conjuncte, plasate după substantiv: anjeu (meu), tată-nju (tatăl meu), a dadã-meai (mamei mele), avoastrã (voastră), feata-vã (fata voastră), dzinir-su (ginerele său), a doamnã-sai (stăpânei sale).

Pronumelui relativ „care” din română îi corespunde aproape totdeauna tse / tsi (ce) în aromână: ficiorlu tsi vini (feciorul care vine).

Tse / tsi se mai foloseşte şi în alte funcţii decât cea de subiect, dar tot fără prepoziţie: fu dus tu odãlu tse era shi feata (fu dus în odaia în care era şi fata).

[modifică] Numeralul

Particularităţi ale numeralului cardinal:

• Se păstrează numeralul latinesc viginti > yinyints sau yinyits (douăzeci).
• Se construiesc cu prepoziţie numeralele cardinale începând cu 11 (faţă de 20 în română): unsprãdzatsi di dzãli (unsprezece zile).
• Construcţia unitate + spre + zece se aplică şi de la 21 la 29: doispriyinyits (douăzeci şi doi).
• Numeralele se pot articula cu articolul hotărât şi se declină: doilji, a doilor (cei doi, (a) celor doi). Tot cu articol hotărât se foloseşte numeralul pentru exprimarea orei: tu treile oare (la ora trei).

Numeralul ordinal se formează din numeralul cardinal + articolul hotărât: shasile (al şaselea) noaulu (al nouălea).

Numeralele colective – se formează ca amindoi şi amintrei, aminpatru, amintsintsi etc., cu varianta shamindoi etc.

[modifică] Verbul

Verbele aromâneşti sunt clasate în patru conjugări, ca cele din română, cu cele două variante (fără sufix şi cu sufix) la conjugările I şi IV. Iată conjugarea verbelor regulate:

Indicativ prezent

Conj. I	Conj. I cu sufix	Conj. II	Conj. III	Conj. IV	Conj. IV cu sufix
cãntu	lucredzu	cad	bat	dormu	grescu (rom. „grăiesc”)
cãntsã	lucredzi	cadzi	batsi	dornji	greshti
cãntã	lucreadzã	cade	bate	doarme	greashte
cãntãm	lucrãm	cãdem	batim	durnjim	grim
cãntatsi	lucratsi	cãdetsi	batitsi	durnjitsi	gritsi
cãntã	lucreadzã	cad	bat	dormu	grescu

La indicativ imperfect, persoana a III-a plural este identică cu a III-a singular.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntam	cãdeam	bãteam	durnjam
cãntai	cãdeai	bãteai	durnjai
cãnta	cãdea	bãtea	durnja
cãntam	cãdeam	bãteam	durnjam
cãntatsi	cãdeatsi	bãteatsi	durnjatsi
cãnta	cãdea	bãtea	durnja

Indicativul perfect simplu se foloseşte mai frecvent decât perfectul compus. Se deosebesc verbele cu accentul pe desinenţă (cele de mai jos) şi cele cu accentul pe radical. La cele cu accentul pe desinenţă, persoana I plural este fără -ră-, iar persoana a II-a plural tot fără -ră- şi cu desinenţele -at, -ut, -it.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntai	cãdzui	bãtui	durnjii
cãntashi	cãdzushi	bãtushi	durnjishi
cãntã	cãdzu	bãtu	durnji
cãntãm	cãdzum	bãtum	durnjim
cãntat	cãdzut	bãtut	durnjit
cãntarã	cãdzurã	bãturã	durnjirã

La verbele cu accentul pe radical (unele verbe de conjugarea a III-a), persoana I singular are desinenţa -sh(u): scoshu (scosei), aprimshu (aprinsei), dushu (dusei).

Indicativul perfect compus se formează cu formele complete ale verbului auxiliar am (a avea).

am cãntatã

ai cãntatã

are cãntatã

avem cãntatã

avetsi cãntatã

au cãntatã |}

Indicativul mai mult ca perfect sintetic a dispărut în aromână, fiind înlocuit cu unul analitic, format cu auxiliarul am la imperfect.

aveam cãntatã

aveai cãntatã

avea cãntatã

aveam cãntatã

aveatsi cãntatã

avea cãntatã

Indicativul viitor se poate forma în mai multe feluri, dintre care cel mai răspândit este cu verbul auxiliar voi (a vrea) la persoana a III-a singular a indicativului prezent la toate persoanele (va) + conjunctivul prezent (vezi mai jos): va s-cãntu (voi cânta).

Indicativul viitor anterior se formează cu va + conjunctivul perfect compus: va s-am cãntatã (voi fi cântat).

Conjunctivul are patru timpuri: prezent, imperfect, perfect şi perfect compus. Se foloseşte cu conjuncţia sã, cu variantele se, si, s-.

La conjunctiv prezent, conjugarea I, persoana a III-a nu diferă de cea de la indicativ prezent: s-cãntã (să cânte), s-lucreadzã (să lucreze).

Conj. I	Conj. I cu sufix	Conj. II	Conj. III	Conj. IV	Conj. IV cu sufix
s-cãntu	s-lucredzu	s-cad	s-bat	s-dormu	s-grescu
s-cãntsã	s-lucredzi	s-cadzi	s-batsi	s-dornji	s-greshti
s-cãntã	s-lucreadzã	s-cadã	s-batã	s-doarmã	s-greascã
s-cãntãm	s-lucrãm	s-cãdem	s-batim	s-durnjim	s-grim
s-cãntatsi	s-lucratsi	s-cãdetsi	s-batitsi	s-durnjitsi	s-gritsi
s-cãntã	s-lucreadzã	s-cadã	s-batã	s-doarmã	s-greascã

Conjunctiv imperfect: s-cãntam.

Conjunctiv perfect compus: s-am cãntatã.

Conjunctiv mai mult ca perfect: s-aveam cãntatã.

Condiţionalul-optativ prezent este sintetic:

s-cãntarim (rom. „aş cânta”)

s-cãntari

s-cãntare / cãntari

s-cãntarim

s-cãntarit

s-cãntare / cãntari

Condiţionalul-optativ perfect se formează cel mai adesea din imperfectul verbului voi la forma unică vrea + condiţionalul prezent: vrea s-cãntarim (aş fi cântat).

La imperativ, în afară de formele de persoana a II-a asemănătoare cu cele din română (imperativul propriu-zis), mai sunt forme şi pentru persoana I, cu conjuncţia as, din greacă, iar la persoana a III-a, pe lângă conjuncţia s(ã) se mai foloseşte şi las + conjunctiv prezent: las batã (să bată).

Conj. I	Conj. I cu sufix	Conj. II	Conj. III	Conj. IV	Conj. IV cu sufix
as cãntu!	as lucredzu!	as cad!	as bat!	as dormu!	as grescu!
cãntã!	lucreadzã!	cade!	bate!	dornji!	grea!
las cãntã!	las lucreadzã!	las cadã!	las batã!	las doarmã!	las greascã!
as cãntãm!	as lucrãm!	as cãdem!	as batim!	as durnjim!	as grim!
cãntatsi!	lucratsi!	cãdetsi!	bãtetsi!	durnjitsi!	gritsi!
las cãntã!	las lucreadzã!	las cadã!	las batã!	las doarmã!	las greascã!

Infinitivul scurt nefiind folosit, imperativul negativ la persoana a II-a singular are aceeaşi formă ca imperativul pozitiv: nu cãntã! (nu cânta!)

La infinitiv se păstrează numai forma lungă:

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntare	cãdeare	batire	durnjire

Se foloseşte mai ales cu valoare substantivală. Cu valoare verbală se foloseşte mai puţin, în următoarele cazuri:

• în construcţia impersonală cu va sau lipseashte (trebuie): va scriare unã carte (trebuie să se scrie o scrisoare), lipseashte zburãre cu un mastur (trebuie vorbit cu un meşter)
• subordonat unor verbe de mişcare: vru s-ducã avinare (vru să se ducă să vâneze)
• în construcţia cu adverbul unã: unã strigare, tutsi se-adunarã (îndată ce strigă, toţi se adunară)
• în locul supinului (care nu există în aromână): trã beare (de băut)

La gerunziu, desinenţelor asemănătoare cu cele din română li se adaugă -a sau -alui.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntãnda(lui)	cãdzãnda(lui)	bãtãnda(lui)	durnjinda(lui)

La participiu există o singură formă pentru masculin şi feminin singular.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntatã	cãdzutã	bãtutã	durnjitã

Verbele de conjugarea a III-a numite „cu accentul pe radical” au forme diferite: arsu (ars), aprimtu (aprins), coptu (copt).

Participiul se foloseşte şi cu unele funcţii diferite de cele din română:

• cu sens activ: duruta mumã (mama iubitoare)
• în locul infinitivului lung substantivat: tru ishitã din hoarã (la ieşirea din sat)
• cu adverbul unã: unã intratã n casã, o bagã chiatra sun limbã (cum a intrat în casă, pune piatra sub limbă)
• cu negaţie: tini, nivinitã, vrei s-fudzi? (tu, abia ai venit şi vrei să pleci?)

[modifică] Lexic

[modifică] Fondul de cuvinte

Limba aromână păstrează cuvinte şi sensuri latineşti care nu mai există în celelalte limbi romanice de est: bãshu (sărut), cusurin (văr), dimãndari (poruncă), uin (de oaie), agiun (flămând), fumealje (familie, copii), largu (departe), vatãm (ucid).

Împrumuturi:

• slave: celnic (stăpân, proprietar), dobru (bun), mutrescu (privesc)
• albaneze: bãnedz (trăiesc), etã (timp, veac), minduiescu (gândesc, cred)
• neogreceşti (cele mai multe): arisescu (îmi place), asimi (argint), hoarã (sat), csen (străin), lipseashte (trebuie), nostim (gustos)
• turceşti: adeti (obicei), bitisescu (sfârşesc), cãsãbã (oraş).

În limba literară actuală, cuvintele străine sunt în general cele care au intrat şi în română: proect, entsiclopedia, complet, orighinal, litsentsã.

[modifică] Derivarea

Sufixe specifice:

• -ame: bãrbatame (mulţi bărbaţi), urãtsame (urâţenie)
• -ic, -icã: frãtic (frăţior), fiticã (fetiţă)
• -ice: gurice (guriţă)
• -inã: fucurinã (loc unde s-a făcut foc)
• -ãriu: vãcãriu (mulţime de vaci)
• -ish: muntish (de munte)
• -iu: limniu (grămadă de lemne)
• -ut: plãngut (plânset)

Prefixe specifice:

• csenu- (din greacă): csenulucredzu (lucrez lucru străin), csenuzburãscu (vorbesc aiurea)
• para- (din greacă): parafac (fac prea mult), paralucredz (lucrez prea mult)
• sum-: sumarãd (râd pe jumătate)

[modifică] Exemplu de text

Iată mai jos rugăciunea Tatăl nostru în limba aromână:

Variantă cu alfabetul românesc

Variantă cu alfabetul nou propus

Tatâ a nostru cari hii tu ţeru, S-aiseascâ numa a Ta. S-yinâ amiral'iea a Ta. S-facâ vrearea a Ta, aşi cumu n ţeru, aşi ş-pisti locu. Pânea a noastrâ aţea di tuti dzâlili dă-nâ u a noauâ adzâ. Ş-nâ li l'artă amărtiili noastri aşi cumu li l'rtămu ş-noi unu a lântui. Ş-nu nâ du pi noi la cârtiri, ma nâ aveagl'i di aţelu arău. Câ a Ta easti amiral'iea ş-putearea a Tatălui ş-a Hil'iului ş-a Spiritului Sântu, tora, totana şi tu eta etiloru. Aminu.

Tatã a nostru Cai eshci ãn tser, S-ayisescã Numa a Ta, S-yinã Vãsilia a Ta, S-facă vrerea a Ta, Ashi cum sh-ãn tser, Ahi sh-pi tutã-n loc. Pãne a nostrã atsea di cathi dzuã dã-nã-u a nao sh-azã Shi ljartã-nã-le amãrtiile-a nostre Ashi cumu le-ljirtãm shi noi-a tsilor cai nã-fac amãrtie. Shi nu nã-du tu pirazmo, ma aveglji-nã di atselu arãolu. Cã a Ta easte Vãsilia shi Putere a Tatãlui sh-a Hiljlui shi-a Spiritlui Ayiu, Tora, totana shi tu eta etilor. Amin.

[modifică] Note

1. ^  G. Giuglea, Alexandru Graur, Ion Coteanu etc.
2. ^  Denumire nepotrivită, pentru că aromâni trăiesc şi în afara Macedoniei, în Albania, în regiunea Olimpului, în regiunea Pindului.
3. ^  Gustav Weigand, Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Alexandru Rosetti, Theodor Capidan etc.
4. ^  Etnologului englez Tim Salmon i s-a relatat de către aromânii din Samarina că aceştia se înţeleg doar cu mare dificultate cu cei din satul vecin fărşerot Furca (Fourka). Vezi în acest sens Tim Salmon, Unwritten Places, Atena, 1996.
5. ^  Vezi, de exemplu, Cândroveanu, Hristu, Cine sunt aromânii?, în Rost. Revistă de politică şi cultură creştină.
6. ^  The history of a Balkan People, ediţia a doua, Londra, General Duckworth & Co. Ltd., 1995.
7. ^  Conform Ethnologue report for language code:rup
8. ^  Gustav Weigand, Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Alexandru Rosetti.
9. ^  Theodor Capidan, Tache Papahagi.
10. ^  În Cavallioti, Th. A., Protopiria, Veneţia, 1770.
11. ^  De Daniil Moscopoleanul, Veneţia, 1794/1802.
12. ^  Ucuta, Constantin, Nea paidagogia, Viena, 1794.
13. ^  Gh. C. Roja (Buda, 1809), M. C. Boiagi (Viena, 1813)
14. ^  Despre această revistă vezi Bana Armâneascâ.
15. ^  Aici adoptăm acest alfabet.

[modifică] Bibliografie

• ru Bara, Maria et al., Južnoaromynskij govor sela Turia: Krania Grevenon, Pind. Etnolingvistika, Leksika, Sintaksa, Teksty (Graiul aromân de sud din satul Turia: Krania Grebene, Pind. Etnolingvistică, lexic, sintaxă, texte), Marburg, Sankt-Peterburg, 2005, ISBN 3932331591.
• Capidan, Theodor, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932
• Caragiu-Marioţeanu, Matilda; Saramandu, Nicolae, Manual de aromână, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005
• en Cunia, Tiberius, On the Standardization of the Aromanian System of Writing. The Bituli-Macedonia Symposium of August 1997
• en Friedman, Victor A., The Vlah Minority in Macedonia: Language, Identity, Dialectology, and Standardization, Selected Papers in Slavic, Balkan, and Balkan Studies, ed. Juhani Nuoluoto, Martii Leiwo, Jussi Halla-aho, Slavica Helsingiensa, 21. Universitatea din Helsinki, 2001.
• Kahl, Thede, Istoria aromânilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006.
• Sala, Marius et al., Enciclopedia limbilor romanice, E. Ş. E., Bucureşti, 1989.

[modifică] Vezi şi

• Lista Swadesh a limbii aromâne

[modifică] Legături externe

• en Aromânii (vlahii) în Grecia
• Aşezările în care trăiau aromâni la începutul secolului XX (hartă)
• rup Cântec aromânesc (fărşerot)
• fr Fărşeroţii: limba şi originea lor
• en Koukoudis, Asterios, "Studii despre vlahi"
• rup Lecţii de scriere cu alfabetul aromânesc nou propus
• fr Limba aromână în Grecia
• en Macedoromâna, o limbă din Grecia
• en Omniglot. Sisteme de scriere şi limbi ale lumii
• en Raport – Vlahii
• rup Revista Bana Armâneascâ
• rup Revista Zborlu a nostru
• rup Situl Asociaţiei „Trâ Armânami”
• en Situl Societăţii „Fărşărotul”
• en Vlahii aromâni: triburile pe cale de dispariţie