Republica Romană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Articole în Guvernul Roman | |
|---|---|
| Regatul Roman | |
| Republica Romană | |
| Imperiul Roman | |
| Principate | Dominate |
| Imperiul de Apus | Imperiul de Răsărit |
| Sfântul Imperiu Roman | |
| Magistraţi obişnuiţi: | |
| Magistraţi extraordinari: | |
|
|
| Oficiali împuterniciţi - oficii, titluri, onorifice: | |
|
|
| Politică şi legislaţie: | |
|
|
| modifică | |
- Vezi şi Republica Romană (sec. XVIII) şi Republica Romană (sec. XIX).
Republica Romană (în latină Res publica Romanorum, în trad. "treburile publice ale romanilor) a fost organizarea de stat a Romei şi a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între desfiinţarea Regatului Romei (510 î.Hr.) şi până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca dictator perpetuu sau, dar de obicei in 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de August.
Oraşul Roma stă pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord în care limba latină era vorbită şi graniţa de sud a Etruriei, teritoriu în care se vorbea limba etruscă.
[modifică] Instituţii guvernamentale
Prima şi cea mai importantă instituţie a Republicii Romane era Senatul Roman. În Senat existau două partide neoficiale: optimates şi populares. Senatul a avut o influenţă majoră, iar prestigiul său s-a format prin prisma participării patricienilor bogaţi şi aristocratici şi a plebeilor.
Romanii au respectat două principii pentru oficialii lor: anualitate sau observarea unui mandat de un an şi colegialitate sau deţinerea aceluiaşi oficiu de cel puţin două persoane în acelaşi timp. Statutul suprem de consul, de exemplu, era întotdeauna deţinut de două persoane în acelaşi timp, fiecare dintre ei exercitând o putere mutuală de veto asupra oricăror acţiuni ale consulului celuilalt. Dacă întreaga Armată Romană ieşea pe câmpul de luptă, era întotdeauna sub comanda celor doi consuli, care alternau zilele de comandă. Majoritatea celorlalte funcţii erau deţinute de mai mult de două persoane; în Republica târzie existau 8 pretori în fiecare an şi 20 chestori.
Dictatorii erau o excepţie a anualităţii şi colegialităţii, iar cenzorii doar a anualităţii. În vremuri de urgenţă militară un singur dictator a fost ales pentru un termen de 6 luni pentru a deţine singur comanda asupra statului roman. În mod regulat, însă nu anual, doi cenzori erau aleşi: la fiecare cinci ani pentru un termen de 18 luni.
Legiunea romană forma coloana vertebrală a puterii militare romane. Roma îşi folosea legiunile pentru a-şi extinde graniţele dincolo de malurile Tibrului pentru a domina majoritatea spaţiului european şi mediteranean. De fiecare dată când Roma cucerea noi pământuri, aria era secţionată într-una sau mai multe provincii, fiecare fiind sub comanda unui guvernator ales de către Senat.
[modifică] Istoria Republicii Romane
[modifică] Fondarea legendară a Romei - 753 î.Hr.
Gemenii Romulus şi Remus, fii ai zeului Marte însuşi, se spune că ar fi fost fondatorii legendari ai Romei, eveniment fixat în 21 aprilie 753 î.Hr.. Printr-o perioadă de 243 ani, statul roman a crescut în populaţie odată cu anexările Sabinilor şi Alba Longilor, posibile prin fiul lui Eneas, Iulus, prin agresiune militară. Ultimii trei regi ai Romei au fost de origine etruscă, ale căror influenţă s-a simţit foarte tare în arhitectura şi arta romană. Expulzarea ultimului rege în anul 510 î.Hr. a dus la Republica Romană, cu liderii romani Brutus şi Collatinus ca primii consuli ai republicii.
[modifică] Înfiinţarea Republicii - 509 î.Hr.
Versiunea lui Livius a înfiinţării republică spune că ultimul dintre regii Romei, Lucius Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru) avea un fiu neplăcut, Sextus Tarquinius, care a violat o nobilă romană pe nume Lucretia. Lucretia şi-a obligat familia să acţioneze adunându-şi toate rudele masculine, spunându-le ce se întâmplase şi apoi sinucidându-se. Aceştia au fost obligaţi să o răzbune şi au condus o răscoală prin care au expulzat casa regală, Tarquinii, în afara Romei şi în refugiu în Etruria.
Soţul Lucreţiei, Lucius Tarquinius Collatinus şi Lucius Junius Brutus au fost aleşi primii doi consuli, ofiţerii şefi ai noii Republici (Marcus Junius Brutus care mai tărziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar a revendicat descendenţa din acest prim Brutus).
Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepţia înaltului său statut de preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Dealul Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum sau „rege al lucrurilor sfinte“. Până la sfârşitul Republicii, acuzaţia cum că un om puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmaşi (asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să conserve Roma de la reabilitarea ei ca monarhie).
[modifică] Patricieni şi plebei
Oamenii din Roma erau împărţiţi în patricieni şi plebei. Aceste două clase erau ancestrale şi moştenite. Deşi patricienii monopolizaseră toate oficiile politice şi probabil majoritatea averii în Republica timpurie, există semnalări de plebei avuţi în rapoartele istorice. Multe familii de patricieni au pierdut atât bogăţie, cât şi influenţă politică din prisma Republicii de mai târziu. Până în secolul XX î.Hr. clasificările aveau sens predominant în funcţiile religioase, unde multe dintre posturile de preot erau restricţionate doar pentru patricieni.
Relaţia dintre plebei şi patricieni s-a înăsprit uneori atât de tare încât plebeii vor părăsi oraşul, luându-şi familiile şi posesiile ce puteau fi mutate şi îşi stabileau tabăra pe un deal din afara zidurilor. Refuzul lor de a mai coopera cu patricienii a condus la schimbări sociale. În 494 î.Hr., la doar 15 ani după formarea Republicii, plebeii au ales pentru prima doi lideri cărora le-au oferit titlurile de tribuni. Plebeii au jurat că îşi vor păstra liderii 'sacrosanct' sau neatinşi în timpul mandatelor lor şi că plebeii uniţi vor ucide pe oricine ar încerca să facă rău unui tribun. A doua secesiune a condus la o mai mare definire legală a drepturilor şi îndatoririlor lor şi a dus numărul tribunilor la 10. Secesiunea finală a dat votul Consiliului Plebeilor sau Concilium Plebis forţa legii. Este important de notat că această forţă a legii era obligatorie atât pentru patricieni, cât şi pentru plebei şi de fapt, a făcut Consiliul Plebeilor corpul principal în aprobarea legilor romane.
[modifică] Construirea Republicii
În întregul secol IV î.Hr. romanii au luptat o serie de războaie împotriva vecinilor lor, cei mai notabili fiind Sabinii şi Samniţii, care deveniseră principalul lor adversar în ţărmul Italiei. În cele din urmă, ei au devenit puterea majoră a Ligii Latine, o coaliţie de oraşe-state în zona Latium, o regiune în care Roma este acum inima. Obstacole serioase s-au ivit Romei în această perioadă. În 390 î.Hr. Galii din Galia Cisalpină (astăzi Valea Po) au înfrânt legiunile romane şi au prăduit oraşul, cerând o imensă răscumpărare din partea romanilor pentru a evita completa sa distrugere (în timp ce un senator roman a protestat în faţa liderului galilor - Brennus - că greutăţile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus şi-a aruncat sabia pe greutăţi şi a rostit celebrele cuvinte: Vae victis (Supărare celor cuceriţi). Ceea ce i-a deosebit cu adevărat pe romani de vecinii lor a fost că, în ciuda tuturor înfrângerilor suferite, ei se regrupau şi continuau să lupte, neacceptând niciodată înfrângerea.
În 283 î.Hr. Pyrrhus din Epirus a sosit pentru a ajuta colonia greacă Tarentum împotriva romanilor. Pyrrhus era considerat de majoritatea cea mai mare minte militară de la Alexandru cel Mare, dar şi după ce a înregistrat trei victorii nu a fost capabil să învingă Republica Romană, suferind pierderi ireversibile în timp ce încerca. Termenul de „victorie pyrrhică“ vine de la aceste bătălii când se spune că Pyrrhus ar fi spus: „Încă o astfel de victorie şi voi fi pierdut“. Când Pyrrhus s-a retras să lupte în Sicilia şi Grecia, romanii au câştigat o importantă victorie internaţională şi începuse să câştige atenţia superputerilor elene din Est.
Până în anul 268 î.Hr. romanii dominau în Italia printr-o reţea de aliaţi, oraşe-state cucerite, colonii şi garnizoane strategice. Aliaţii şi oraşele-state cucerite erau totdeauna divizate cu grijă, încredinţându-le diferite drepturi (unele dispuneau de Drepturile latine, altele nu) şi diferite taxe într-o politică a divide şi conduce. În acea vreme Roma a început să privească în afara Italiei şi către insulele şi bogatul comerţ al Mediteranului.
[modifică] Războaiele punice
Articolul principal: Războaie punice
Imediat ce Roma şi-a consolidat controlul în Italia, a trebuit să înfrunte o serioasă ameninţare din partea Cartaginei într-o serie de trei războaie punice (punic este latinul pentru fenician) (264-241 î.Hr., 218-202 î.Hr. şi 149-146 î.Hr.). După aceste conflicte, Roma este indiscutabil cea mai puternică naţiune din Europa şi spaţiul mediteranean, un statut care îi va rămâne până la divizarea Imperiului Roman între Imperiul Roman de Apus (care a căzut în 476) şi Imperiul Roman de Răsărit (numit şi Imperiul Bizantin) (care a supravieţuit până în 1453).
Cartagina, o colonie feniciană de pe coasta Tunisiei moderne, era un puternic oraş-stat cu un vast imperiu în anul 264 î.Hr., şi, cu excepţia Romei, cea mai mare putere din vestul mediteranean. În vestul Atenei, dominanţa sa navală era incontestabilă, însă armata sa era teribil de incompletă. Cetăţenii săi rareori luptau direct împotriva inamicilor lor pe sol şi preferau să folosească imensa avere agonisită în urmă comerţului pentru a angaja mercenari care să lupte războaiele pentru ei.
Primul război punic între Roma şi Cartagina a început ca o dispută pentru insula Sicilia. Iniţial o serie de victorii navale ale Cartaginei le-a adus supremaţia militară. În 261-260 î.Hr., Roma a contraatacat, construindu-şi propria flotă după un model de navă de război al Cartaginei şi instalând corvus pe bărcile lor, un „pod de asalt“ care se agăţa de vasele inamice şi le imobiliza. Aceasta a permis trupelor romane să îmbarce şi să captureze corăbii ale Cartaginei cu uşurinţă, dându-i totodată iniţiativa Romei. După mai multe bătălii navale care s-au încheiat cu victoriile romane, o Cartagină învinsă a semnat un tratat de pace permiţându-i rome controlul total asupra Siciliei şi, în 238 î.Hr. trupele mercenare ale Cartaginei s-au revoltat, iar Roma a profitat de ocazie pentru a captura Corsica şi Sardinia din mâinile acesteia. De la acel moment înainte, romanii aveau să folosească termenul de Mare Nostrum („marea noastră“) şi efectiv controlau mediteranul. Flota Romei putea împiedica orice invazie amfibie asupra Italiei, controla importantul şi bogatul comerţ maritim şi cursurile sale şi chiar invada alte ţări.
Cartagina şi-a petrecut următorii ani îmbunătăţindu-şi finanţele şi expansionându-şi imperiul colonial în Hispania (Spania de astăzi), sub familia Barca, al cărui cel mai cunoscut membru Hannibal, a jurat sacru să fie un prieten al Romei. În 221 î.Hr. Hannibal a atacat Saguntum în Spania, un oraş aliat Romei, începând Al doilea război punic. În acest război au existat trei mari teatre militare. Întâi şi cel mai important a fost Italia, unde Hannibal a înfrânt legiunile romane în mod repetat. Al doilea ca importanţă a fost Spania, unde Hasdrubal, un frate al lui Hannibal, a apărat oraşele coloniale ale Cartaginei, învingându-i pe romani în mai multe ocazii, însă şi pierzând bătălii. În cel de-al treilea caz, Sicilia, acolo unde romanii au deţinut supremaţia militară.
Hannibal i-a surprins pe romani, conducând o mare armată de mercenari compusă în majoritate din gali, hispanici şi numidieni în Italia prin Alpi, luând cu el acea faimoasă duzină de elefanţi de război africani, deşi aceştia nu s-au dovedit foarte valoroşi în următoarea sa campanie. Hannibal era un maestru strateg care ştia că romana cavalerie, ca regulă, era slabă şi vulnerabilă, deci şi-a folosit superioara cavalerie uşoară numidiană şi cavaleria grea galică şi hispanică la un efect devastator. La comanda armatei sale, a înfrânt legiunile romane în mai multe încleştări, cea mai faimoasă fiind Bătălia de la Cannae, dar strategia sa pe termen lung a eşuat. Nu avea echipament de asalt pentru a putea cuceri însuşi oraşul Roma şi astfel şi-a propus să întoarcă aliaţii italieni împotriva Romei şi să lase oraşul să moară de foame. Însă oraşele-stat italiene, cu câteva mari excepţii, au rămas loiale şi au continuat să lupte de partea Romei, în ciuda aproape invincibilei armate conduse de Hannibal ce mărşăluia în susul regiunei rurale italiene. Ca rezultat, războiul a continuat neconcludent în Italia şi Spania pentru şaisprezece ani.
În mod decisiv, Hannibal nu a primit niciodată vreo întărire majoră din Cartagina, în ciuda multelor sale pledoarii (cea mai faimoasă fiind din urmă Bătăliei de la Cannae, când l-a trimis pe fragele său mai mic Mago) şi Senatul Roman în adevărata tradiţie şi încăpăţânare romană nu ar fi acceptat niciodată înfrângerea. Hasdrubal, un frate mai tânăr, şi-a repetat fapta vitejească aducând o altă armată mercenar în Italia, abandonând Spania, dar a fost înfrânt decisiv în Bătălia de la râul Metaurus.
Publius Cornelius Scipio Africanus, un tânăr comandant roman, a preluat controlul asupra armatei din Spania, capturând oraşele aparţinând Cartaginei, a făcut câteva alianţe cu liderii locali şi apoi a invadat însăşi Africa. Hannibal s-a întors pentru a-l înfrunta pe Scipio şi, în final, la Bătălia de la Zama în 202 î.Hr. romanii l-au înfrânt pe Hannibal. Cartagina a cerut pace şi Roma a izolat oraşul, reducându-l doar la teritoriul african şi forţându-l să plătească o imensă îndemnizaţie. Hannibal a avut un rol de lider în reconstruirea Cartaginei şi a reuşit să facă acest lucru atât de bine, încât Roma l-a forţat să plece în Asia Mică, unde a servit mai mulţi regi locali ca sfetnic militar până când s-a sinucis câţiva ani mai târziu pentru a evita capturarea sa de către agenţii romani.
Cartagina era învinsă însă nu terminată. A reuşit să plătească rapid îndemnitatea către romani şi a început să arate semne alarmante de putere încă o dată, iar Cato cel Bătrân, după un voiaj în Cartagina, îşi concludea toate discursurile spunând: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam“. (Consider că trebuie să distrugem Cartagina!). În 149 î.Hr., Roma, temându-se de ameninţarea pe care o putea pune din nou Cartagina, a cerut termeni aproape imposibili: demolarea zidurilor oraşelor şi a însuşi oraşului şi mutarea întru Africa. Cartagina a refuzat, iar Roma a declarat Al treilea război punic, oferind comanda lui Scipio Aemilianus, care a asediat oraşul timp de trei ani lungi înainte de a-i crăpa zidurile, prăduind şi arzând Cartagina până la pământ, ba chiar, conform legendei, şi depunând sare în pământ pentru a se asigura că nimic nu va mai creşte vreodată acolo. După care, supravieţuitorii au fost vânduţi în sclavie, iar Cartagina ca putere independentă nu mai exista, deşi mai târziu avea să fie refondată sub colonie romană.
[modifică] Cucerirea Greciei şi Asiei
În timpul celui de-al doilea război punic, Filip al V-lea, rege al Macedoniei, unul dintre statele succesoare ale imperiului lui Alexandru cel Mare, s-a aliat cu Hannibal în lupta sa împotriva Romei. Deşi Filip nu a contribuit cu mult în sprijinul lui Hannibal, faptele sale au dat romanilor un casus belli în confiscarea teritoriului de la Filip de-a lungul coastei adriatice pentru a putea combate pirateria care periclita comerţul Romei. Aceasta a deschis uşa interferenţelor romane în teritoriul Greciei.
Politica iniţială romană privind oraşele-state greceşti independente precum Atena, Sparta şi Teba, era de a menţine un status quo. Existau chiar puternice ligi de oraşe-state, precum Liga achaeană şi Liga aetoliană, ambele fiind folosite de Roma şi Macedon în jocul lor pentru supremaţie în însăşi Grecia. Mai multe războaie au rezultat între Roma şi Filip al V-lea, niciunul aducând câştiguri pentru Filip, care şi-a văzut regatul rămas fără putere şi teritoriu.
În tot acest timp Antiochus al III-lea cel Mare, rege al Imperiului Seleucid, a intrat în război cu Roma pentru a avea controlul Greciei între 192–188 î.Hr.. Hannibal, servind la acea vreme la curtea lui Antiochus ca sfetnic militar, a îndemnat regele să nu atace Grecia cu atât de puţine trupe — Antiochus a făcut întocmai şi a pierdut. Trupele romane l-au urmărit pe monarhul seleucid înapoi în Asia Mică şi pentru prima oară Roma deţinea teritorii în partea depărtată a Egeei. După tratatul de pace, Roma a oferit cantităţi considerabile de pământ către Pergamum, un oraş-stat independent condus de o monarhie elenă, fără a avea vreă legătură cu succesorii lui Alexandru şi insulei Rodos, pe atunci o puternică republică maritimă.
La moartea lui Filip în Macedonia (179 î.Hr.), fiul său, Perseus al Macedoniei, a încercat să recupereze puterea şi influenţa pierdute de tatăl său şi să recucerească Grecia. Senatul roman a declarat război împotriva Macedoniei când Perseus a fost implicat în complotul de asasinare împotriva unuia dintre regii aliaţi ai Romei. La început Roma nu vedea bine lupta împotriva forţelor Macedonene, dar în 168 î.Hr., legiunile au zdrobit falanga macedonean în Bătălia de la Pydna şi Macedonia a fost divizată în patru republici marionetă.
Timp de mai mulţi ani (168–147 î.Hr.), Grecia s-a aflat în pace, până când Macedonia s-a ridicat sub domnia unui rege nativ şi a fost complet zdrobită de Roma. În 146 î.Hr. Roma a purces către ultimele rămăşiţe ale libertăţii greceşti în sud, Liga achaeană, cucerindu-i şi terminând definitiv ceea ce se numea independenţa greacă. Pentru a oferi un exemplu înspăimântător şi pentru a arăta că vârsta oraşelor-state greci trecuse, Roma a distrus complet Corintul (şi el, precum Cartagina, a fost reconstruit precum colonie romană). Aceste teritorii au fost reorganizate ca provinciile Achaea (sudul Greciei) şi Macedonia şi s-au aflat sub conducere romană (mai târziu bizantină) până în secolul XIII d.Hr.
În 133 î.Hr. regele Attalus III al Pergamum şi-a lăsat moştenire întregul regat Republicii Romane. Decizia a fost luată parţial pentru că Attalus dorea să evite orice posibile dispute dinasice ce s-ar fi ivit după moartea sa şi parţial pentru că şi el observase că tendinţa generală în Egee era imperialismul roman. Lăsându-şi ţara moştenire, a sperat să evite acapararea teritoriului Pergamon de către romani prin folosirea armelor; însă lucrurile s-au complicat din pricina rebeliunii lui Aristonicus, o rudă a lui Attalus care se autoproclamase rege al Pergamum cu titlul de Eumenes al III-lea. După patru ani de război, (133–129 î.Hr.) el a fost învins şi capturat. Teritoriul a fost reorganizat în provincia Asia şi a sfârşit devenind unul dintre cele mai preţioase terenuri pe care romanii le-au controlat vreodată. umplând cu rapiditate vistieria republicii la nivele nemaiatinse până atunci. Guvernatorii romani din Asia erau corupţi şi lacomi şi injustiţia a fost deasă în provincie pentru aproape un secol după transferul de putere.
Dar în 133 î.Hr. erau probleme mai aproapee de casă.
[modifică] Începutul sfârşitului
Succesele militare şi diplomatice romane în jurul Mediteranei au rezultat noi şi neobişnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraş-stat. În timp ce conflictele de facţiune deveniseră o parte tradiţională a vieţii romane, mizele erau acum mult mai ridicate; un guvernator provincial corupt se putea îmbogăţi peste orice şi-ar fi putut imagina strămoşii săi, iar un comandant militar victorios avea nevoie doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii.
Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă direcţie, dovedindu-se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma şi-au însuşit teritorii ce odată aparţinuseră oraşelor italiene la care s-au renunţat în favoarea lui Hannibal în timpul războiului. Aceasta a dat startul unui proces ce până la final va dezbina însăşi Republica.
Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea pământurilor; astfel, numai oamenii ce îşi puteau procura propriile arme şi care dovedeau că deţineau pământ puteau servi în stadiul militar. Ideea era că oamenii care deţineau ferme aveau mai multe de pierdut pe câmpul de luptă şi, astfel, ar fi luptat mai tare şi mai longeviv decât mercenarii sau cei recrutaţi. Atât timp cât Roma avea o mare populaţie stabilă de tineri împroprietăriţi, acest sistem a funcţionat, soldaţii putându-se întoarce la fermelor lor să muncească când nu erau plecaţi în campanie. Aproape nesfârşita serie de războaie ce a venit după cele punice a făcut, însă, armata să nu se poată relaxa după numai câteva luni; războaiele erau frecvente, departe de casă şi, mai important decât orice, ajunseră la punctul în care fermierii se puteau întoarce acasă doar în interval de câţiva ani. Ca rezultat, terenurile au ajuns nemuncite şi înţelenite. Aceasta a forţat familiile acestora să rămână în urmă şi să se împrumute pentru a cumpăra mâncare. Aceste împrumuturi s-au acumulat în sume majore prin care mulţi fermieri, luptând în afară în numele Romei, au ajuns să-şi piardă pământurile în faţa creditorilor, care le-au consolidat în latifundii.
Până în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă pentru a putea fi ignorată în continuarea. Însă mulţi membri ai Senatului, în special patricienii şi familiile bătrâne, aveau acum un interes serios în conservarea status quo-ului - cedarea oricărui teritoriu al lor însemna pierderea veniturilor vaste şi luxurilor prin care deveneau extrem de notorii încurajându-le. Mai mult, banii însemnau putere - banii cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau cumpăra orice în Republica Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o simplă ameninţare la veniturile private ale Senatului. Pentru mulţi era abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.
Aşa şi-au făcut apariţia fraţii Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr., reforma în sistem pentru a permite soldaţilor care se întoarceau din aproape constantele războaie sau îndatoriri ca garnizoană la graniţele mereu crescânde ale Republicii imperiale să primească parcele de pământ, din teritoriile deţinute, tehnic vorbând, de către Senat şi poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din însuşi partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit folosite de senatori pentru a se îmbogăţi şi orice mişcare pentru a li se lua era respinsă de puternice violenţe din partea Senatului. Tiberius, pentru a-şi legifera reformele, a trebuit să muncească în afara constituţiei Republicii. Acţiunile sale au fost etichetate ilegale. Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus şi a 300 dintre adepţii săi pe străzile din Roma.
Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai târziu, promovând extinderea cetăţeniei romane către toate oraşele Italiei şi stabilind echitatea ca o nouă forţă în politica romană. Gaius, însă, a ameninţat serios proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acţionat împotriva sa cu forţă armată, angajând mercenari cretani să-i masacreze pe el şi adepţii săi în timp ce retraseră pe Dealul Capitoliului şi se baricadaseră înăuntru.
[modifică] Marius şi dictatura lui Sulla
John Vanderlyn
O reacţie conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare a Războiului iugurtin în 112 - 105 î.Hr. deasupra unui al doilea război al sclavilor în Sicilia a condus la câteva înfrângeri militare severe în faţa triburilor germanice invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în 105 î.Hr.. Aceste triburi ameninţau să invadeze însăşi Italia, însă Roma a şi-a găsit salvarea în persoana lui Gaius Marius un „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au remarcat). Marius l-a înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câştigând şi punând capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie, însă, a aflat că a fost ales consul în „absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic şi s-a întors la Roma. A executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis recrutarea cetăţenilor romani săraci şi fără pământ în legiune. Alături de aceştia a mers la luptă şi a fost victorios în faţa invadatorilor germanici. După război, Marius a reuşit să procure aşezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru serviciile lor, însă doar înfruntând opoziţie senatorială violentă. Era un semn al schimbării - trupele romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către bărbaţi săraci, fără pământuri şi slujbă care îşi priveau comandaţii ca binefăcătorii lor.
După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereuşind să rezolve nemulţumirile crescânde iscate între aliaţii Italiei. După asasinarea reformatorului Livius Drusus în 91 î.Hr., marea majoritate a aliaţilor Italiei s-au răsculat, începând Războiul social (latină: Socii - aliaţi). Romanii au putut încheia acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetăţeniei romane tuturor italienilor locuind în sudul râului Po.
În acelaşi timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o serie de mai multe provocări în urma căreia Roma a fost forţată să acţioneze. Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după Războiul social ca un nou om puternic de factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în Războiul iugurtin, cât şi în campania sa împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuşi. Sulla a fost determinat să conducă noul război împotriva lui Mithridates şi să iasă în sfârşit din umbra lui Marius.
Marius, deşi îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a fost învingător şi a mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a dovedit un lider capabil şi un soldat excelent, expulzându-l pe Mithridates în afara Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil Romei. În timpul ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul asupra Romei înarmând sclavi şi foşti-veterani, folosind forţa pentru a i se acorda al şaptelea mandat în poziţia de consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al oponenţilor săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la numai puţine zile după alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea puterii.
Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius, Carbo, care doar recent preluase comanda de la Cinna, succesorul ales de către Marius şi fost co-consul. Trupele aflate sub Carbo nu au oferit prea multă rezistenţă şi acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând controlul asupra Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forţă voluntară.
Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deşi mandatul dura tehnic doar şase luni, Sulla l-a deţinut timp de doi ani, folosindu-şi armata pentru a menţine puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în vremurile de înainte de Gaius Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea liderilor populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând puterea Senatului atât în deciziile judecătoreşti, cât şi în pasarea legilor. El, însă, s-a dovedit a fi un tiran, instalând noua procedură a proscripţiei, prin care proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat, iar protecţia oferită de legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii, iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenţilor care cauzau probleme. A folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în Grecia şi conflictul civil din Italia. A proscris romani avuţi ce vorbeau împotriva sa, chiar şi unii care se aflau pur şi simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăţi. Mii de aristocraţi romani au fost ucişi în proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când Sulla s-a retras din postura de dictator în 79 î.Hr., murind la nici măcar un an mai târziu.
Deşi Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre Marius şi Sulla încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forţa în procesul politic. Armatele erau acum pioni în jocul puterii politice - un general cu trupe loiale putea - şi s-a întâmplat să - încalce legi, să ignore Senatul şi să ceară orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca să proscrie aceşti generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei îşi puteau aduce trupele la Roma şi puteau distruge facţiunea opoziţiei în oraş, arătând cu degetul către precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum doar pentru spectacol - generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleşi doar cu aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă şi singurul ce putea contracara un posibil periculos comandant legionar era un altul de pricepere şi armată similară. Şi deşi cu lecţiile lui Sulla şi Marius învăţat, Senatul din Roma s-a purtat în continuare de parcă el ar fi deţinut adevărata putere în Republică - şi atât timp cât trupele le-au permis să-şi continue joaca, ficţiunea s-a menţinut. Fără orice abilitate reală de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracţionat, corupt şi iraţional, pecetluindu-şi, în consecinţă, soarta.
[modifică] Anii Şaptezeci şi Şasezeci
Sulla în anul care a urmat demisiei sale, în 78 î.Hr.. Pe tot timpul decadei anilor 70 politica a fost dominată de către optimaţi; cu toate acestea, constituţia sullană a început să se destrame aproape imediat, puţin câte puţin.
Din 73 î.Hr. până în 71 î.Hr. Republica Romană avea să fie zguduită de către o revoltă a sclavilor condusă de Spartacus, care conform surselor antice, era un „auxilia“ de origine tracă, dezertat din legiunile romane. Fusese capturat, pus în sclavie şi antrenat ca gladiator. În 73 î.Hr. el şi alţi confraţi s-au rebelat la Capua şi au setat o tabără militară pe Muntele Vezuvius. Sclavi din tot cuprinsul peninsulei italiene i s-au alăturat, numărul lor ajungând în jur de 70.000. Cele mai bune legiuni romane lipseau din Italia; unele aflate în Spania sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, suprimând rebeliunea condusă de Quintus Sertorius, în timp ce altele luptau în Asia Mică sub comanda lui Lucius Licinius Lucullus împotriva lui Mithridates. Iniţial, sclavii au avut un mare succes în faţa legiunilor romane trimise, învingând fără oprire de-a lungul peninsulei. Însă în 71 î.Hr., Marcus Licinius Crassus a primit comanda militară şi a zdrobit rebelii. Aproape 6.000 au fost crucificaţi, cei 10.000 de supravieţuitori care scăpaseră fiind interceptaţi de către Pompei în timp ce se întorcea cu armata din Spania. Deşi Crassus a dus majoritatea greului Pompei şi-a revendicat merit pentru victorie, creând tensiune între el şi Crassus.
Crassus şi Pompei au candidat pentru consul în anul 70 î.Hr., ambii fiind aleşi. Cei doi au petrecut majoritatea anului încercând să se depăşească în extravaganţa evenimentelor publice organizate. În ciuda caracterelor necooperante ale celoi doi consuli, au fost pasate două legi care înlăturau constituţia lui Sulla; prima, tribunul a primit puterea de înainte; a doua, monopolul senatorial asupra judecăţilor s-a încheiat, iar calitatea de membru a fost împărţită egal între senatori, ecvestri şi un grup cunoscut sub numele de „tribunii trezoreriei“.
Între timp, Lucullus lupta, chiar cu succes, împotriva lui Mithridates şi a aliatului şi ginerului său, Tigranes cel Mare, regele Armeniei, dar a fost incapabil să calmeze teritoriile pe care le cucerise. În acelaşi timp, M. Antonius (tatăl lui Marc Antoniu) şi Q. Caecilius Metellus încercau să înlăture ciuma de piraterie care necăjea Mediterana, cu grotească ineficienţă, însă.
Datorită lipsei de succese, în 66 î.Hr., Pompei a primit o comandă militară extraordinară. Acesta a alungat piraţii până în patruzecişinouă de zile şi a început urmărirea lui Mithridates. Pompei i-a anihilat armată, iar Mithridates a fost un fugitiv în ultimii săi trei ani de viaţă. Pompei a dus până la capăt aceste succese cucerind întreaga coastă de est a Mediteranei, punând capăt dinastiei siriene Seleucid. Bogăţia caputată din cuceririle sale a dublat venitul statului roman, iar Pompei s-a surclasat pe Crassus ca cel mai înavuţit om din Roma.
Situaţia economică din Roma însăşi, însă, era încă problematică. Datoriile erau probleme refractare pentru mulţi, atât nobili dar şi nu exclusiv. Această manta negativă a fost înlăturată de către Lucius Sergius Catilina, care a candidat pentru consul în 64 î.Hr. pentru mandatul din 63 î.Hr. sub platforma unei anulări complete a datoriilor - esenţial o distribuire a bogăţiei. În ciuda naşterii sale sub statutul de nobil, politica s-a i-a speriat pe optimaţi, care în schimb sprijineau un novus homo: Marcus Tullius Cicero. Cicero a fost ales la timp; Catilina a fost al treilea în lista preferinţelor şi a rămas în afară. El a mai candidat o dată în anul următor, însă de data aceasta a fost înfrânt şi mai convingător. Atunci, alături de mai mulţi senatori desfrânaţi, au început planificarea unui coup d’état care ar fi inclus incendierea Romei, armarea sclavilor şi ascensiunea lui Catilina ca dictator. Cicero a aflat şi a informat Senatul într-o serie de cuvântări briliante, în urma acestora acordându-i-se putere absolută („senatus consultum ultimum“) din partea Senatului pentru salvarea Republicii. A executat conspiratorii în oraş fără proces; co-consulul său, Gaius Antonius Hybrida înfrângând apoi armata lui Catilina în apropiere de Pistoria. Niciunul dintre soldaţii lui Catilina nu a fost lăsat în viaţă.
[modifică] Primul Triumvirat
În 62 î.Hr. Pompei s-a întors din est. Mulţi senatori, în special din rândurile optimaţilor, s-au temut că Pompei va merge pe urmele lui Sulla şi se va instaura ca dictator. În schimb, Pompei şi-a demobilizat armata la ajungerea în Italia. Totuşi, Senatul şi-a menţinut opoziţia în oferirea pământurilor pentru veteranii lui Pompei şi în ratificarea aşezării estice a lui Pompei. În plus, Senatul îl punea acum la zid pe vechiul inamic al lui Pompei, Crassus, în încercarile sale de-a câştiga puţină înţelegere din partea aliaţilor săi, fermierii cu taxă. Intrând acum în scena a fost un tânăr politician care din acest punct înainte avea să aibe o carieră de succes, însă nu atât de briliantă Gaius Iulius Cezar. Cezar a profitat de nemulţumirile dintre cei doi inamici ai săi, aducându-i într-o alianţă degajată cunoscută ca Primul Triumvirat. În plus, a consolidat alianţa sa căsătorindu-şi fiica, Iulia Cezaris cu Pompei. Cei trei triumviri erau capabili de a domina politica Romei datorită influenţei lor colective; primul pas a fost alegerea lui Cezar pentru consulat în 59 î.Hr..
În încercarea de a pasa legi din care atât Pompei, cât şi Crassus ar fi avut de câştigat, Cezar a întâlnit o opoziţie dură din partea colegului său consular conservator Marcus Calpurnius Bibulus, care s-a folosit de toate tacticile parlamentare pentru a bloca legislaţia. Cezar a apelat la tactica neconstituţională a violenţei; Bibulus s-a aflat sub arest la domiciliu pentru majoritatea acelui an, iar Cezar a fost capabil să paseze aproape toată legislaţia sa. A fost numit apoi guvernator al Galiei Cisalpine şi al Illyricum pentru o perioadă de cinci ani. Când guvernatorul Galiei Transalpine a murit neaşteptat, Senatul a repartizat teritoriul tot lui Cezar.
Cezar şi-a început slujba de guvernator în 58 î.Hr.. A început imediat o serie de campanii militare în întreaga Galie, cunoscute ca Războaiele galice, ba chiar a avut câteva raiduri în Germania şi Britania. Pe o perioadă de nouă ani a făcut ca triburile galice să se războiască între ele (divide şi conduce) şi a distrus toată opoziţia. Aceste războaie au cauzat pierderi omeneşti şi nu numai masive şi au fost, tehnic, ilegale, considerând că Cezar şi-a depăşit autoritatea (care se limita la provinciile sale) în lansarea invaziilor, însă la Roma nimeni, în afară de inamicii lui din Senat, nu era interesat.
În acest timp, triumviratul de acasă necesita o relansare. În 56 î.Hr., cei trei oameni care dominaseră republica s-au întâlnit la Lucca, în provincia lui Cezar din Galia Cisalpină (cum legea interzicea unui om aflat în controlul unei armate să treacă în Italia). Cei trei triumviri au ajuns la un nou acord: Crassus şi Pompei aveau să fie aleşi încă o dată în poziţia de consuli pentru anul 55 î.Hr.; Pompei păstra comanda legiunilor romane aflate în Spania (pe care le conducea în „absentia“), iar Crassus, dorind glorie militară pentru a se putea plasa la acelaşi nivel precum Cezar şi Pompei, a primit o comandă de acest gen în est. Mandatul de guvernator al lui Cezar a fost extins pentru încă cinci ani.
În 53 î.Hr., Crassus a lansat o invaţie a Imperiului Parthian (succesor al perşilor). Şi-a condus armata adânc în deşert; aici, însă, legiunile romane nu erau obişnuite cu condiţiile de luptă, pe când cavaleria parthiană era adepta unui astfel de climat Armata sa a fost învinsă după ce ajunsese departe în teritoriul inamic, încercuită la Bătălia de la Carrhae. Crassus însuşi a fost capturat şi mai târziu executat, turnându-i-se aur topit pe gât.
Moartea lui Crassus a îndepărtat o parte din balanţa triumviratului; în consecinţă, Cezar şi Pompei au început să se îndepărteze unul faţă de celălalt. În 52 î.Hr., Iulia a murit, mărind golul creat între cei doi. Pompei, care anterior fusese membrul senior al triumviratului şi, într-adevăr, al republicii, începea să vadă autoritatea sa ameninţată de acest partener junior, Cezar, ale cărui campanii în Galia îi extindeau vast prestigiul, norocul şi puterea. În consecinţă, Pompei a început să se ataşeze tot mai tare de optimaţi, care, la rândul lor, se opuneau lui Cezar şi partidului său, populares.
În acelaşi timp, o răscoală galică unită, condusă de liderul carismatic Vercingetorix, care aproape a reuşit să răstoarne prezenţa militară romană în Galia; însă Cezar, cu obişnuita sa viteză şi briliantul mixaj al strategiei militare şi cruzimii, a fost capabil să-l înfrângă pe Vercingetorix prin asaltul de la Alesia. Războaiele galice erau esenţial terminate (o treime a tuturor bărbaţilor galici muriseră - o altă treime vândută în sclavie).
Până în 50 î.Hr. toată rezistenţa galică fusese înlăturată şi Cezar avea o armată loială de veterani pentru a avansa în ambiţiile sale militare. Cum Cezar se apropia de finalul carierei sale ca guvernator, cei mai mari lideri politici şi militari ai Republicii Romane erau presaţi în a găsi teren comun, iar o criză creştea, dovedindu-se mai târziu ultimul cui de pe coşciugul Republicii.
[modifică] Războiul civil şi dictatura lui Cezar
Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să câştige postul de consul pentru 48 î.Hr. in absentia. Postul lui Cezar de guvernator avea să expire la finele lui 49 î.Hr., la fel ca şi imunitatea sa juridiciară. Avea să fie cu siguranţă acuzat de violarea constituţiei în perioada consulatului său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale politice sau chiar a vieţii sale. Dacă i se permitea să candideze in absentia, şi-ar fi putut asuma imediat consulatul, şi apoi un nou mandat de guvernator, păstrându-şi continuă imunitatea. Optimaţii se opuneau extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1 februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe Cezar un inamic public şi îi cereau reîntoarcerea la Roma pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica Romană. Aceste veşti au ajuns la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată şi celebra sa vorbă: "Alea iacta est" (Zarurile sunt aruncate) - de fapt, în limba greacă, citându-l pe Menander. Cezar a trecut râul Rubicon (graniţa dintre Galia Cisalpină şi Italia în timpul Republicii Romane) cu armata sa. Războiul civil începuse.
Conducând o armată veterană, Cezar şi-a croit cu uşurinţă calea prin Peninsula Italiei, întâlnind o slabă rezistenţă din partea legiunilor de curând recrutate. Singura excepţie a fost la Corfinium, unde Gnaeus Domitius Ahenobarbus a fost învins. Cezar l-a iertat, sub remarcabila sa politică de graţiere. Dorea să ştie toată lumea că nu avea să devină viitorul Sulla. A luat Roma fără a întâlni opoziţie, iar apoi a mărşăluit către sud pentru a încerca să-l oprească pe Pompei, care încerca să se retragă din Brundisium de-a lungul Mării Adriatice către Grecia. Cezar s-a apropiat, dar Pompei şi armatele sale au scăpat în ultima clipă.
În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depăşeau cu mult pe ale lui Cezar; însă legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentaţi. Din pricina lipsei sale de flotă, Cezar a încercat să-şi solidifice controlul asupra vestului Mediteraneenei, notabil la Massilia şi în Spania. Cele două armate s-au întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium, la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuşi, Pompei nu a reuşit să fie constant, iar Cezar şi-a putut regrupa forţele şi câştiga o victorie decisivă în Bătălia de la Pharsalus la 9 august. Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească sprijin.
Cezar ajunge în Alexandria, capitala Egiptului ptolemeic, găsind grânarul Mediteranei în starea unui război civil. Agenţi ai tânărului rege Ptolemeu al XIII-lea, îl asasinaseră pe Pompei şi îi prezentaseră capul acestuia lui Cezar, crezând că acest gest îl va bucura şi îl va sprijini pe Ptolemeu în lupta împotriva surorii sale, Cleopatra. A avut efectul opus. Cezar a început o legătură cu Cleopatra, iar Ptolemeu a încercat să-l distrugă pe Cezar în oraşul Alexandria. O lungă bătălie, ajunsă până la urmă în afara oraşului, amintită ca una dintre cele mai periculoase din cariera lui Cezar, a fost însă o victorie. Astfel Cleopatra ajunge pe tronul Egiptului alături de un alt frate, Ptolemu al XIV-lea. Mai tărziu, Cleopatra a născut fiul lui Cezar, Cezarion, întitulat Ptolemeu Cezar. Auzind de o invazie în Asia Mică condusă de către Pharnaces al II-lea al Pontusului, fiul vechiului inamic al Romei Mithridates, a avansat într-acolo în 47 î.Hr., înregistrând o victorie rapidă la Bătălia de la Zela. Atunci Cezar a pronunţat fraza ajunsă celebră mai târziu: „Veni, Vidi, Vici“ -- Am venit, am văzut, am cucerit.
În 46 î.Hr. Cezar a mers către nordul Africii pentru a se ocupa de rămăşiţele pro-Pompei care încercau să se regrupeze sub conducerea lui Cato cel Tânăr şi a lui Titus Labienus. A întâlnit un mic pas-înapoi în Bătălia de la Ruspina înainte de a-i învinge în Bătălia de la Thapsus. Sinuciderea lui Cato i-a cauzat multă amărăciune lui Cezar. El îşi dorea să-l ierte pe Cato, refractarul său inamic, pentru a câştiga popularitate printr-o astfel de clemenţă. În 45 î.Hr., a mers în Spania şi a câştigat în lupta finală împotriva trupelor pro-Pompei în îngrozitoarea Bătălie de la Munda. Spunea că înainte luptase întotdeauna pentru victorie, dar în Munda a luptat pentru viaţa sa. S-a întors la Roma. Avea mai puţin de un an de trăit.
Cezar a regulat foarte strâns achiziţionarea grânelor subvenţionate de către stat, prostituatelor şi a interzis celor ce îşi permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A reformat calendarul, trecând de la unul lunar la calendarul solar şi a oferit numele gintei sale lunei a şaptea (iulie). Acest calendar, cu mici retuşuri făcute de către Octavian (care câţiva ani mai târziu a redenumit a opta lună în august, după unul dintre titlurile sale) şi Papa Grigore în 1582. Schimbările şi implicit, calendarul au rezistat până în zilele noastre. A reformat, de asemenea, şi problema datoriilor. În acelaşi timp, a continuat să accepte imense onoruri din partea Senatului. A fost numit Pater Patriae (Părintele ţării), începând purtarea îmbrăcăminţii vechilor împăraţi romani. Aceasta a adâncit ruptura dintre Cezar şi senatorii republicani aristocratici, mulţi dintre cei pe care îi graţiase în timpul războiului civil.
În 45 î.Hr. a fost numit dictator pentru zece ani. Această numire a fost urmată de cea din 44 î.Hr., dictator pe viaţă. O dublă problema se crease; în primul rând, toată puterea politică ar fi trebuit a fi concentrată în puterile lui Cezar pe viitorul previzibil, având ca posibil efect subordonarea Senatului la dorinţele sale; în al doilea rând, numai moartea lui Cezar ar fi putut pune capăt. Astfel, un grup de aproximativ 60 de senatori, conduşi de către Gaius Cassius Longinus şi Marcus Junius Brutus, a conspirat pentru asasinarea lui Cezar în scopul salvării republicii. Şi-au îndeplinit fapta în Idele lui martie, la 15 martie, 44 î.Hr., cu trei zile înainte de plecarea lui Cezar în est pentru a apăra parthianii.
[modifică] Al doilea Triumvirat şi triumful lui Octavian
După asasinarea lui Cezar, prietenul şi locotenentul său şef, Marcus Antonius, s-a folosit de ultimul testament al lui Cezar într-un briliant discurs împotriva asasinilor, incitând mulţimea. Asasinii au fugit către Grecia. În testament, nepotul său Octavianus, totodată fiul adoptiv al lui Cezar, a fost numit moştenitorul său politic. Octavian s-a întors din Grecia (unde el şi prietenii săi, Marcus Vipsanius Agrippa şi Gaius Maecenas ajutau în adunarea legiunilor macedonene pentru invazia planificată asupra Parthiei) şi a strâns o mică armată din rândurile veteranilor lui Cezar. După câteva neînţelegeri iniţiale, Antoniu, Octavian şi Marcus Aemilius Lepidus, au format Al doilea Triumvirat. Puterea lor îmbinată a dat triumvirilor forţă absolută. În 42 î.Hr., i-au urmărit pe asasini în Grecia, şi în majoritate din prisma calităţii de general a lui Antoniu , i-au înfrânt în Bătălia de la Philippi pe 23 octombrie.
În 40 î.Hr., Antoniu, Octavian şi Lepidus au negociat Pactul de la Brundisium. Antoniu a primit cele mai bogate provincii din est, anume Achaea şi Macedonia (Grecia actuală), Epirus, Bithinia şi Asia (Turcia actuală), Siria, Cipru şi Cyrenaica şi a fost foarte aproape de Egipt, pe atunci cel mai bogat dintre toate. De cealaltă parte, Octavian a primit provinciile romane din vest: Italia, Galia (Franţa actuală) şi Hispania (actualmente Spania şi Portugalia). Aceste teritorii erau mai sărace, însă tradiţional ofereau o mai bună recrutare de soldaţi; Lepidus a primit mica provincie a Africii (Tunisia actuală) pentru a o guverna. De aici înainte, lupta pentru puterea supremă se va da între Antoniu şi Octavian.
În vest, Octavian şi Lepidus trebuiau întâi să se ocupe de Sextus Pompeius, fiul în viaţă a lui Pompei, care luase controlul asupra Siciliei şi rula operaţiuni pirate în întreaga Mediterană, periclitând transporturile crucialelor grâne egiptene către Roma. În 36 î.Hr., Lepidus, în timp ce asedia forţele lui Sextus în Sicilia, a ignorat ordinul lui Octavian ca nici o capitulare să fie permisă. Atunci Octavian a mituit legiunile lui Lepidus, iar acestea l-au dezertat. Efectul a fost înlăturarea puterii militare şi politice de care dispunea Lepidus.
În est, Antoniu se afla în război împotriva parthinienilor. Campania lui nu a fost atât de reuşită precum şi-ar fi sperat, deşi mult mai victorioasă decât a lui Crassus. A început o relaţie amoroasă cu Cleopatra, care a dat naştere a trei fii ai săi. În 34 î.Hr., la Donaţiile din Alexandria, Antoniu a „dăruit“ mult din jumătatea estică a imperiului copiilor săi cu Cleopatra. În Roma, acest fapt şi însuşirea testamentului lui Marc Antoniu (în care şi-a exprimat dorinţa devenită ulterior faimoasă, de a fi îngropat în iubita sa Alexandria) au fost folosite de către Octavian într-un război de propagandă vicios, acuzându-l pe Antoniu că ar fi devenit sălbatic, devenind complet un sclav al Cleopatrei şi dezertând cauza Romei. S-a asigurat să nu-l atace pe Antoniu direct pentru că acesta era încă foarte popular în Roma; în schimb, întreaga vină a fost pusă pe umerii Cleopatrei.
În 31 î.Hr. a început în sfârşit războiul. Aproximativ 200 de senatori, o treime a Senatului, l-au abandonat pe Octavian pentru a-i sprijini pe Antoniu şi Cleopatra. Sfâtuitorul-şef şi extraordinarul lider militar al lui Octavian, Agrippa, a capturat Methone în Grecia. Marea confruntare finală a Republicii romane s-a întâmplat la 2 septembrie 31 î.Hr., în Bătălia navală de la Actium, unde flota lui Octavian aflată sub comanda lui Agrippa a înfrânt mai marea flotă a lui Antoniu şi Cleopatrei; cei doi iubiţi au fugit către Egipt. Datorită victoriei lui Octavian şi priceputa sa folosire a propagandei, negocierii şi mituririi, multe legiuni din Grecia, Asia Mică şi Cyrenaica i s-au alăturat.
Octavian şi-a continuat marşul în jurul Mediteranei către Egipt, primind supunerea regilor locali şi a guvernatorilor romani întâlniţi în cale. A ajuns în sfârşit în Egipt în 30 î.Hr., dar înainte ca Octavian să-şi fi capturat inamicul principal, Antoniu s-a sinucis. Cleopatra a făcut la fel în câteva zile, în luna august.
Perioada războaielor civile se încheiase în sfârşit. De atunci înainte, nu mai rămase nimeni în Republica romană care putea şi ar fi vrut să i se împotrivească lui Octavian, cum fiul adoptiv al lui Cezar a preluat controlul absolut. A desemnat guvernatori loiali lui în jumătate dintre provinciile „de frontieră“, unde era situată majoritatea legiunilor, asigurându-se astfel că nici un guvernator nu ar putea să încerce detronarea sa. De asemenea, a reorganizat Senatul, înlăturând membrii pericoloşi şi de neîncredere şi expansionându-l prin aducerea suporterilor săi din provinciile şi din afara aristocraţiei romane, oameni de la care se aştepta urmarea ordinelor sale. Din păcate, a lăsat majoritatea instituţiilor republicane aparent intacte, slabe ca organizare. Consulii au continuat să fie aleşi, tribunii plebeilor au continuat să ofere legislaţie şi dezbaterile încă răsunau prin Curia romană. Din păcate, Octavian influenţa totul şi avea ultimul cuvânt de spus, dispunând de legiunile sale oricând, dacă era necesar.
Senatul roman şi cetăţenii romani, obosiţi de războaiele civile care parcă nu se terminau niciodată şi neliniştiţi, erau dispuşi să arunce incompetenţa şi instabilitatea conducere a Senatului şi a adunărilor populare în schimbul voinţei de fier a unui singur om care ar fi putut aduce Roma înapoi la normal. Până în 27 î.Hr. tranziţia, deşi subtilă şi ascunsă, a fost completă; în acel an Octavian a oferit înapoi Senatului toate puterile sale extraordinare, şi într-o manieră premeditată, Senatul a refuzat şi l-a votat pe Octavian August sau „cel venerat“. Întotdeauna se ferea grijului de titlul de rex (rege) şi, în schimb, a luat titlurile de princeps (primul cetăţean) şi imperator, un titlu acordat de către trupele romane comandanţilor săi victorioşi. Aceste titluri, alături de numele de „Cezar“, au fost folosite de către toţi Împăraţii romani şi încă au supravieţuit, cu mici modificări, până la această dată. Prinţ a derivat din „Princeps“, iar Impărat din „Imperator“, Cezar a devenit „Kaiser“ (Germania) şi „Ţar“ (Rusia). Imperiul roman se născuse.
Odată ce Octavian l-a numit pe Tiberius moştenitorul său, era clar tuturor că până şi speranţa unei republici restaurate murise. De la acel moment, Roma a fost un regim despotic, care, sub un împărat competent şi puternic, putea atinge supremaţie militară, prosperitate economică şi o pace autentică, dar sub unul slab şi incompetent se putea vedea gloria sa pătată de cruzime, înfrângeri militare, revolte şi războaie civile. Imperiul roman a fost în final divizat între Imperiul Roman de Apus care a căzut în 476 d. Hr. şi Imperiul Roman de Răsărit (numit şi Imperiul Bizantin) care a durat până la Căderea Constantinopolului în 1453 d.Hr.
[modifică] Cauzele colapsului
În adevăr, însă, Republica se afla pe moarte încă din 133 î.Hr., odată cu uciderea fraţilor Gracchus. Moartea lor a semnalat sfârşitul dezbaterilor şi procedurilor legale - de la acel punct înainte, vremurile oferind puterea oricui era dispus să meargă până la capăt. Omorurile au devenit comune în timpul alegerilor, unde mase de persoane erau eliminate de către partidele de opoziţie pentru a speria inamicii în supunere. Se acceptase, ba chiar se încurajase în unele regiuni ca forţa să fie folosită pentru „conservarea Republicii“. Senatorii care nu puteau bloca reforma legal foloseau asasinările şi delictele criminale pentru a o stopa. reformatorii care nu-şi puteau pasa legile se foloseau de nervozitatea stabil-crescândă a populaţiei romane pentru a terifia Senatul sau apelau la generali puternici şi armatele lor pentru sprijin militar. De fiecare dată când cineva folosea violenţa pentru a dobândi ceva, altcineva lovea înapoi şi mai tare pentru a-l contracara. Când Marius şi-a folosit armata sa de gladiatori, sclavi şi plebei pentru a captura Roma, Sulla a lovit folosind legiuni profesioniste. Rezultatul a fost o stabilitate pe termen scurt şi slăbirea mai departe a structurii guvernamentale.
Schimbarea a fost şi una de punerea oamenilor înaintea Republicii - nu mai era posibil să supravieţuieşti în noua lume bicioasă a politicii romane prin a fi umil şi loial ideilor străbunilor. Politicienii puternici se întreceau pentru a deveni „primii între cei egali“ prin orice mijloace posibile, iar oamenii ambiţioşi erau ţinuţi în scurt de către alţi competitori la fel de ambiţioşi. Marius şi Sulla au fost primii, iar exemplul lor a dat naştere Primului Triumvirat al lui Cezar, Crassus şi Pompei şi celui de-al Doilea, compus din Octavian, Lepidus, şi Antoniu.
Mai mult, Senatul s-a dovedit, ori de câte ori, egoist, arogant, stupid şi incompetent în atât de multe privinţe încât populaţia romană nu mai avea încredere în el pentru a conduce. Când cineva venit din rangurile lor venea şi se dovedea capabil, romanii încercau să formeze un stol prin care sperau să reînvie Republica şi să readucă sens sistemului. Senatul, folosind orice mijloace era necesar, a călcat în picioare aceşti campioni unul câte unul, începând cu fraţii Gracchus. De fiecare dată când se întâmpla astfel, poporul roman devenea mai dornic de a accepta măsurile extreme pe care reformatorii trebuiau să le implementeze pentru a-şi asigura legile şi viaţa. Trecerea Rubiconului de către Cezar a fost tehnic trădare, dar nimănui din afara Senatului nu i-a păsat, pentru ca el promitea adevărată schimbare într-o republică coruptă şi nefuncţionabilă.
Înăuntrul Senatului, puternicul fortificat, tradiţionalistul şi bogatul partid conservator se afla constant în dispută cu orice reformator de orice gen care se ivea. Fraţii Gracchi au lucrat în afara sistemului constituţional folosind adunările populare în locul Senatului; Marius a trebuit să lupte doar pentru a face schimbările necesare recrutării clasei joase de soldaţi; Sulla a înspăimântat senatorii cu execuţii pentru acceptarea reformelor care erau intenţionate pentru conservarea puterii Senatului, iar Cezar a trebuit sa cucerească efectiv întregul dominion roman pentru a putea pasa legi restante de cel puţin un veac. Cu cât senatul lupta mai greu pentru păstrarea acelui status quo, cu atât mai dispuşi erau reformatorii să continue, până s-a sfârşit odată cu dictatura lui Cezar.
Lipsa de încredere pe care cetăţenii romani o simţeau pentru Senat era evidentă în reacţiile trupelor pentru comandanţii care le cereau să comită trădare. Legiunile erau dispuse să-şi urmeze comandanţii pentru că nu purtau o dragoste specială Senatului, care doar refuza să le plătească şi adesea lupta asupra drepturilor lor de-a primi pământuri la întoarcerea din război. N-a existat moment când un comandant care a cerut marş către Roma să fi fost refuzat, nici un singur moment când legionarii s-au alăturat Senatului. Au ales să urmeze nume precum Sulla, Pompei şi Cezar, şi nu idealurile antice ale Republicii. Singurul lucru care-i ţinea împreună era legătura dintre ei. Neputinţa Senatului de a vedea noua realitate l-a costat scump. Senatul nu a putut să se adapteze schimbării puterii structurale şi, ca rezultat, a fost înlăturat de cei care au putut face acest lucru.
O parte a problemei era că guvernul Romei nu era creat pentru a conduce un imperiu. Republica era adaptată cu guvernarea unui oraş-stat, unul care, chiar şi la fondarea sa, creştea în scopuri şi putere, dar niciodată nu şi-ar fi dorit extinderea peste barierele Italiei centrale. Când teritorii erau capturate peste mări, Republica s-a dovedit ineficientă de a le guverna. Provinciile deveniseră feude ale guvernatorilor, care au continuat în a le abuza în voie şi a le implica în aventuri militare fără acordul Senatului. În cele din urmă, guvernatorii se luptau chiar cu Roma când se simţeau ameninţaţi. Nu exista sistem de contabilitate, nici o tradiţie antică de a pedepsi guvernatorii corupţi - problema era una nouă, iar Republica, atât de tradiţionalistă, nu s-a schimbat în a soluţiona problemele ivite. Odată ce Republica a devenit un imperiu, doar un împărat îl putea conduce eficient, nu o adunare oligarhică. Însă a fost nevoie de aproximativ un secol înainte ca acest concept să fie înţeles.
În final, eşecul Senatului de a controla generalii a cauzat un potop în Republică. Senatul era adesea prea dispus de a-şi proteja prietenii, aliaţii şi membrii de proscrierile legale pentru până şi cele mai evidente şi extraordinare delicte şi datorită acestui fapt a pierdut încrederea cetăţenilor romani. Când Cezar a luat în cele din urmă Roma pentru el însuşi, a fost întâmpinat cu aplauze fulgerătoare, pentru că el promisese reforme pe care poporul roman le dorea încă din vremea fraţilor Gracchus.
Legiunile Romei au demolat fizic Republica, dar Senatul era cel care permisese o lume unde un astfel de lucru era posibil în aplauzele cetăţenilor.
[modifică] Instituţii politice ale Republicii
- Senat roman
- Dictator
- Consul
- Pretor
- Edil
- Chestor
- Legat
- Tribun
- Cenzor
- Governor
- Pontifex Maximus
- Princeps senatus
- Lictor
- Cursus honorum
- Diferite alte Adunări romane
[modifică] Figuri ale Republicii
[modifică] Republica timpurie
- Lucretia
- Lucius Junius Brutus
- Cincinnatus
- Cenzorul Appius Claudius
- Războaie samnite 327 - 290 î.Hr.
- Războaie punice
- Războaie macedonene
- Hannibal şi Cartagina
- Scipio Africanus Major
- Scipio Aemilianus
- Cenzorul Cato
[modifică] Republica târzie
- Familia Ahenobarbus
- Gaius Iulius Cezar
- Tiberius şi Gaius Gracchus
- C. Marius
- Sulla
- Gn. Pompeius Magnus
- Spartacus
- Marcus Licinius Crassus
- Marcus Tullius Cicero
- Marc Antoniu
- Octavian
[modifică] Literatura latină a Republicii
- Gaius Iulius Cezar
- Catullus
- Cicero
- Ennius
- Fabius Pictor
- Livius Andronicus
- Lucretius
- Naevius
- Plautus
- Terentius
[modifică] Rezervaţii turistice în Republică
[modifică] Articole corelate
- Listă de articole legate de Roma antică
[modifică] Legături externe
[modifică] Referinţe
- „Cucerirea Galiei“ de Gaius Iulius Cezar
- Harriet I. Flower (ed.): Ghidul Cambridge pentru Republica Romană, Cambridge 2004.
- Istoria antică de către Cambridge, vol. 7-9, Cambridge 1990.
- „Inamicii Romei“ de Philip Matyszak, editat de Thames & Hudson
- „Rubicon: ultimii ani ai Republicii Romane“ de Tom Holland, editat de Doubleday
- „Legiunea lui Cezar“ de Stephen Dando-Collins, editat de John Wiley şi fiii
- „Maşina de ucis a lui Nero“ de Stephen Dando-Collins, editat de John Wiley şi fiii
- „Completa armată romană“ de Adrian Goldsworthy, editat de Thames & Hudson
- „Armata Romană“ de Peter Connolly
