Dominate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Articole în Guvernul Roman | |
|---|---|
| Regatul Roman | |
| Republica Romană | |
| Imperiul Roman | |
| Principate | Dominate |
| Imperiul de Apus | Imperiul de Răsărit |
| Sfântul Imperiu Roman | |
| Magistraţi obişnuiţi: | |
| Magistraţi extraordinari: | |
|
|
| Oficiali împuterniciţi - oficii, titluri, onorifice: | |
|
|
| Politică şi legislaţie: | |
|
|
| modifică | |
Dominate a fost ultima fază despotică a celor două faze de guvernare în anticul Imperiu Roman, datată între formarea sa din 27 î.Hr. şi data formală a colapsului Imperiului Apusean în 476 d.Hr..
Cuvântul este derivat din latinul dominus, însemnând stăpân sau lord, ca un stăpân contra sclavului său - acesta a fost folosit slugarnic pentru a se adresa împăraţilor de la prima dinastie iulio-claudiană, dar nu folosită de către aceştia ca un stil - Tiberius în particular se spune că ar fi contestat adresarea violent în public. A devenit comună sub Domiţian, el devenind astfel alegerea logica pentru primul conducător dominate timpuriu.
Prima fază a guvernării imperiale, cunoscută ca Principate, când formalităţile republicii niciodată abolite constituţional erau încă imaginea politică corectă, se spune de asemenea că s-ar fi încheiat după Criza secolului III din 235-275, care a sfârşit când Diocleţian s-a numit Împărat. Înlăturând noţiunea de împărat de la formele republicane ale primelor trei secole ale Imperiului, Diocleţian a introdus un sistem de conducere comună de către patru persoane, tetrarhia, iar el şi colegii şi succesorii săi (în două teritorii imperiale, est şi vest, nu patru) au ales să înceteze uzul titlului princeps, înfăţişând deschis în schimb faţa adevărată a puterii imperiale şi adoptând un stil de guvernare elenistic mai tare influenţat de venerarea potentanţilor estici ai Egiptului antic şi Persiei decât prin moştenirea colegialităţii civice printre clasa guvernantă moştenită din zilele neîncoronatei Republicii Romane.
- Discutabil, mai crucială decât titlul ales a fost adoptarea timpurie a unui statut divin ca divus, iniţial o onoare excepţională acordată postum de către Senat, mai târziu oferită împăratului încă viu (şi anumitor membri ai dinastiei acestuia), devenind un prerogativ nescris al coroanei. Religia statală păgână a fost întotdeauna legată de elita politică, de exemplu Iulius Cezar avansase cu rapiditate şi a devenit sistematic Pontifex Maximus (cel mai prestigios, dar non-profesional oficiu), însă acum statul începea promovarea, în timp chiar impunerea, culturilor oficiale de împărat, baza legală pentru persecuţia creştinilor monoteişti, astfel încât o insultă către 'zeu' devenea sacrilegă.
- Un alt simptom al îmbunătăţirii statutului imperial era că împăratul a ajuns a încarna noţiunea (abstractă sub republica neîncoronată) de maiestatea Romei, astfel încât orice crimă împotriva sa putea fi pedepsită cu ce putea fi numit înaltă trădare.
- Istoricii din zilele noastre refuză interpretarea tranziţiei de la Principate la Dominate ca o rupere clară şi uşor definibilă (cf. Antichitate târzie). În schimb, acum o caracterizează ca fiind mult mai subtilă, o transformare graduală, în care reformele lui Diocletian pentru oficiul imperial, deşi semnificante, sunt infime. Totuşi, distincţua între două faze primare ale guvernării imperiale a Romei rămâne una importantă şi folositoare.
