Operaţiunea Barbarossa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la invazia germană a Uniunii Sovietice din timpul celui de-al doilea război mondial.. Pentru alte întrebuinţări ale termenului vedeţi Barbarossa (dezambiguizare).

Operaţiunea Barbarossa
Planul german original
Conflictul: Al doilea război mondial, Frontul de răsărit
Data: 22 iunie 1941 – decembrie 1941
Loc: Belarus, Ucraina, Rusia Europeană
Deznodământ: Eşec strategic al Axei
Combatanţi
Germania Nazistă	Uniunea Sovietică
Comandanţi
Adolf Hitler	Iosif Vissarionovici Stalin
Efective
~ 3.200.000	~ 2.600.000
Pierderi
830,903 (174,000 morţi, 36,000 dispăruţi, 604,000 răniţi)	~3,000,000 morti/raniti/capturati
editează acest cadru

Operatiunea Barbarossa (Unternehmen Barbarossa) a fost numele de cod pentru invazia nazistă a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial, acţiune începută pe 22 iunie 1941. Scopul original al acestei operaţiuni era acela al cuceririi Rusiei Europene şi a Ucrainei până la o linie care s-ar fi întins de la Arhanghelsk până la Astrahan. Eşecul Operaţiunii Barbarossa se presupune că a dus până în cele din urmă la înfrângerea Germaniei Naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de-al treilea Reich al lui Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis de această operaţiune avea să devină cel mai mare teatru de război al celui de-al doilea război mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari şi violente bătălii, cu uriaşe pierderi de vieţi omeneşti, în nişte condiţii cumplite atât pentru germani cât şi pentru sovietici. Această operaţiune a primit numele împăratului Frederick Barbarossa al Sfântului Imperiu Roman.

[modifică] Intenţiile germanilor

Germanii afirmau că se tem că Armata Roşie se pregăteşte să atace Reichul şi de aceea atacul lor ar fi fost justificat ca război preventiv. Cei care citiseră cartea lui Hitler Mein Kampf ("Lupta mea") nu ar fi trebuit să fie surprinşi în momentul în care Uniunea Sovietică ar fi fost atacată de nazişti. În acea carte, Hitler îşi afirma convingerea că germanii au nevoie de Lebensraum ("Spaţiu vital", adică teren şi materii prime), iar acesta putea fi găsit numai în răsărit. Politica naziştilor, pe care nu se fereau să o recunoască, era să deporteze sau să înrobească populaţia slavă din răsărit, populaţie pe care o considerau inferioară din punct de vedere rasial, şi să colonizeze zonele estice cu etnici germani. Toată populaţia urbană urma să fie exterminată prin înfometare, ceea ce ar fi dus la un surplus de produse agricole cu care ar fi fost hrăniţi germanii. Ideologul german Alfred Rosenberg, pe timpul preparativelor de atac, în conformitate cu principiile lui Hitler, a propus împărţirea teritoriului sovietic în următoarele subdiviziuni administrative (Reichskommissariate):

• Ostland (Ţările Baltice şi Belarus),
• Ukraine (Ucraina şi teritoriile înconjurătoare),
• Kaukasus (Zona Caucazului),
• Moskau (Zona metrololitană Moscova şi restul Rusia Europeană).

Naziştii aveau ca scop final distrugerea Rusia ca entitate politică în conformitate cu ideea geopolitică a Lebensraum-ului ("Drang nach Osten"), pentru propăşirea generaţiilor viitoare ariene.

"Führerul" a prevăzut câştigurile adiţionale aduse de cucerirea Rusiei europene:

• Armata Roşie era cea mai numeroasă din lume. Ameninţarea Rusească trebuia îndepărtată mai înainte de invadarea Angliei.
• Atunci când Uniunea Sovietică avea să fie înfrântă, lipsa cronică de forţă de muncă din industria germană putea fi rezolvată prin demobilizarea trupelor.
• Ucraina urma să devină o sursă sigură de hrană ieftină
• Populaţia sovietică urma să fie transformată într-o sursă ieftină de forţa de muncă (sclavie modernă), acest fapt urmând să îmbunătăţească poziţia geostrategică a Germaniei.

Înainte de dezlănţuirea Operaţiunii Barbarossa, Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică se aflau în relaţii prieteneşti, în special după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop cu puţin timp înaintea invaziei Poloniei. Această înţelegere era un pact de neagresiune de faţadă, principalele prevederi fiind cuprinse în acordurile secrete, care stabileau împărţirea statelor învecinate între cele două puteri. Pactul a fost o surriză de proporţii pentru statele lumii datorită ostilităţii reciproce afişate până în acel moment, cât şi datorită deosebirilor ideologice uriaşe dintre comunism şi nazism.

Hitler dorea de multă vreme să cucerească vestul Rusiei pentru a exploata populaţia slavă compusă din persoane considerate untermensch (suboameni'). Pactul de neagresiune a fost o înţelegere pentru câştigarea unor avantaje pe termen scurt. Ideologiile diametral opuse ale Germaniei şi Rusiei aveau să degenereze în cele din urmă în conflict armat.

Un poster de propagandă sovietică care prezintă fabula lui Esop Lupul în blană de oaie, ca aluzie la Operaţiunea Barbarossa. Textul de pe poster este următorul: "Inamicul e viclean, aşa că fiţi pregătiţi!".

Reputaţia lui Stalin a contribuit atât la justificarea atacului nazist cât şi la încrederea în succesul operaţiunii. În deceniul al patrulea, Stalin a hotărât închiderea sau executarea a milioane de oameni în ceea ce avea să se numească Marea Epurare. Printre cei care au fost executaţi sau au fost trimişi în Gulag au fost numeroşi ofiţeri şi strategi experimentaţi şi competenţi, rezultatul fiind slăbirea Armatei Roşii. Naziştii au pus deseori accentul pe brutalitatea regimului sovietic atunci când propaganda trata problema slavilor "inferiori".

Operaţiunea Barbarossa a fost în cea mai mare parte rezultatul gândirii lui Hitler. Generalii germani îl avertizaseră asupra primejdiei unui război dus pe două fronturi. Numai că Hitler se considera un geniu militar şi politic şi, într-adevăr, la începutul războiului, germanii au obţinut mai multe victorii fulgerătoare, chiar în condiţiile a ceea ce păreau greutăţi insurmontabile, în urma unor acţiuni îndrăzneţe, începute împotriva sfaturilor conducerii armatei. La început, îndrăzneala şi disponibilitatea lui Hitler de a-şi asuma riscuri specifice, combinate cu disciplina trupelor şi noile tactici ale Blitzkriegului, au dus la ocuparea aproape fără luptă a Sudetenlandului şi a Cehoslovaciei, iar mai apoi a Poloniei, Danemarcei şi Norvegiei cu eforturi miltare minime. Hitler a reuşit să provoace rapid prăbuşirea Franţei, ocolind Linia Maginot prin Luxemburg, încercuind numeroase trupe ale aliaţilor în nord şi în sud. Punga din nord s-a prăbuşit, trupele prinse în capcană fiind în mare parte evacuate din Dunkirk. Forţele britanice retrase în patrie au rezistat atacului german în special datorită superiorităţii navale şi, parţial, datorită puterii aviaţiei regale. În ciuda faptului că a fost incapabil să obţină capitularea Angliei, datorită inferiorităţii forţelor navale şi a insuficientei flote de bombardiere strategice, Hitler s-a arătat nerăbdător să continue cu atacul mult dorit în răsărit, fiind convis că, în urma înfrângerii Uniunii Sovietice, britanicii aveau să cerşească pacea.

Noi nu trebuie decât să dăm un şut în uşă şi toată structura putrezită se va prăbuşi
— Hitler

Hitler era extrem de încrezător în sine datorită succesului rapid din Europa Occidentală, cât şi datorită incapacităţii dovedite de Armata Roşie în războiul împotriva Finlandei. El s-a asteptat la o victorie obţinută în câteva luni de vară-toamnă şi nu s-a pregătit pentru un conflict care s-ar fi purtat în condiţiile iernii ruseşti, nedotându-şi trupele cu echipament călduros

[modifică] Pregătirile germane

În cadrul pregătirilor pentru atac, Hitler a ordonat deplasarea a 3,2 milioane de soldaţi către frontiera sovietică, a hotărât lansarea a numeroase raiduri de recunoaştere aeriană deasupra teritoriului sovietic şi a impus stocarea în depozite din est a unor cantităti uriaşe de materiale necesare atacului. Astfel se profita de credinţa de nestrămutat a lui Stalin că Germania nu va fi capabilă să atace decât la cel puţin doi ani după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop. Stalin mai credea că germanii vor dori mai întâi să determine Anglia să ceară pace, mai înainte de a deschide un front în răsărit. În ciuda avertismentelor repetate ale serviciilor sovietice de spionaj, Stalin a refuzat să dea crezare informaţiilor alarmante, apreciind că este vorba de dezinformări britanice care încercau să târască URSS-ul în război împotriva Germaniei pentru a uşura situaţia englezilor. Guvernul german i-a informat pe sovietici că mişcarea de trupe şi materiale de război către răsărit s-a făcut numai pentru a le scoate de sub ameninţarea bombardierelor britanice. Germanii au mai explicat că încearcă să-i păcălească pe britanici că se încearcă atacarea URSS-ului, trupele şi proviziile stocate în răsărit fiind destinate de fapt invaziei peste Canalul Mânecii. Este dovedit astăzi că un spion aflat în slujba sovieticilor, Dr. Richard Sorge, i-a transmis lui Stalin data exactă a lansării atacului antisovietic. De asemenea, criptanaliştii suedezi conduşi de Arne Beurling reuşiseră să afle data atacului. Ca rezultat al tuturor acestor fapte, pregătirile împotriva unui atac german au fost făcute de Stalin cu neîncredere şi la o scară insuficient de largă.

Germanii au pregătit nişte opearţiuni pentru înşelarea vigilenţei sovieticilor, pentru a le întări convingerea că se pregăteşte un atac peste Canalul Mânecii în aprilie 1941: operaţiunile Haifisch şi Harpune. Aceste două operaţiuni simulau pregătiri pentru atacul Marii Britanice care s-ar fi desfăşurat din Norvegia, de pe coasta franceză şi din Brittany, totul combinat cu lansarea de zvonuri despre concentrarea de trupe în sectoarele menţionate mai sus. S-au desfăşurat activităţi specifice, precum concentrarea de vase militare, zboruri de recunoaştere şi antrenamente intensive. Au fost proiectate mai multe planuri de invazie ale căror detalii au fost cazut "în mod accidental" în mâinile contrainformaţiilor sovietice.

Germanii aveau probleme a pune la punct o strategie care să asigure o invazie încununată cu succes în URSS. Hitler, OKW-ul (Oberkommando der Wehrmacht) şi diferitele comandamente nu cădeau de acord asupra unui plan cuprinzător în ceea ce priveşte atacul împotriva Uniunii Sovietice şi obiectivele principale ale acestui atac. OKW dorea un atac direct spre Moscova. Hitler dorea să cucerească mai întâi Ucraina bogată în resurse agricole şi minerale şi de asemenea dorea să ocupe zona Balticii mai înainte de a ataca Moscova. Aceste neînţelegeri au şubrezit planificarea logistică a atacului, întârziindu-l cu mai mult de o lună faţă de data iniţială plănuită pentru atac (mai 1941).

Strategia asupra căreia Hitler şi generalii săi au căzut de acord să implice trei grupuri de armate desemnate să cucerească regiuni şi mari oraşe sovietice special desemnate pentru fiecare. Cele trei atacuri principale germane aveau să îndrepte de-a lungul rutelor istorice de invazie din trecut.

Grupul de Armate Nord a fost desemnat să mărşaluiască prin Ţările Baltice, să intre în zona de nord a Rusiei şi să cucerească sau să distrugă oraşul Leningrad.

Grupul de Armate Centru avea să atace direct către Smolensk, după care avea să aibă ca ţintă Moscova, traversând ceea ce astăzi este Belarus şi regiunile central-vestice ale Rusiei.

Grupul de Armate Sud trebuia să balanseze între atacul din zona agricolă intens populată din centrul Ucrainei, să cucerească Kiev mai înainte de a-şi schimba direcţia atacului către sud-estul Rusiei, către stepele din zona râului Volga şi mai departe către zona petrolieră din Caucaz.

[modifică] Pregătirile sovietice

În deceniul al cincelea, Uniune Sovietică nu era de loc o ţară slabă. Industrializarea rapidă a ţării din urmă cu un deceniu făcuse ca ţara să aibă a doua producţie industrială din lume, după cea a SUA, egală cu cea a Germaniei Naziste. Producţia de echipamente militare era în continuă creştere, iar, în anii antebelici, economia sovietică a început să fie orientaţă tot mai pregnant spre producţia militară. La începutul deceniului al patrulea, s-au pus bazele unei noi doctrine operaţionale pentru Armata Roşie, iar în 1936 această nouă doctrină a fost promulgată sub forma regulamentelor militare.

În 1941, forţele armate sovietice din raioanele vestice ale URSS-ului depăşeau uşor numeric pe cele germane. Numărul total al trupelor sovietice din iunie 1941 era ceva mai mare de 5 milioane de oameni, ceva mai mult decât forţele terestre germane necesare Operaţiunii Barbarosa. Mai mult, în cazul unei mobilizări generale, forţele sovietice s-ar fi întărit mult şi ar fi putut aduce pe front mai mulţi soldaţi decât ar fi reuşit germanii. Dacă, de-a lungul timpului, forţele combatanţilor a variat mult, se poate spune că la începutul campaniei din 1941, cele două armate erau aproximativ egale.

În domeniul anumitor categorii de arme, avantajul numeric sovietic era considerabil. Armata Roşie avea o superioritate importantă în ceea ce priveşte tancurile. Armata Roşie avea un total de 24.000 de tancuri, dintre care 12.782 erau în cinci districte militare vestice, (dintre care trei urmau să facă faţă atacului direct al germanilor). Wehrmachtul avea în total de 5.200 de tancuri, dintre care 3.350 erau destinate invaziei. Proporţia de tancuri disponibile în cazul atacului german era de 4:1 în favoarea sovieticilor. Cel mai modern tanc rusesc, T-34, era cel mai modern al vremurilor sale, iar BT-8 era cel mai rapid. Numărul de piese de artilerie şi de avioane era de asemenea în favoarea sovieticilor, iar mulţi au apreciat că tunul de câmp A-19 era cel mai bun model construit până în acel moment în lume. Totuşi, modelele cele mai moderne de tancuri sovietice nu erau disponibile pe front în număr suficient de mare la începutul războiului.

Avantajul numeric sovietic era contrabalansat de calitatea incomparabilă mai bună a avioanelor germane, ca şi de pregătirea mult superioară a piloţilor germani şi de entuziasmul lor. Corpul ofiţeresc sovietic fusese decimat de epurările staliniste (1935–1938), în timpul cărora aproape o treime dintre ofiţerii experimentaţi ai Armatei Roşii şi aproape toţi generalii sovietici au fost executaţi sau au fost trimişi în Siberia şi au fost înlocuiţi cu alţii mai "de încredere din punct de vedere politic". Dintre cei cinci mareşali ai perioadei antebelice, trei dintre ei au fost executaţi. Aproape două treimi dintre comandanţii corpurilor de armată şi ai diviziilor au fost împuşcaţi. În locul acestora au fost numiţi ofiţeri tineri, neexperimentaţi. De exemplu, în 1941, 75% dintre ofiţeri se aflau la comandă de mai puţin de un an. Comandanţii sovietici erau în medie cu 12 ani mai tineri decât cei germani. Ofiţerii ezitau foarte mult să ia hotărâri de unii singuri şi, de multe ori, erau insuficienţi pregătiţi.

Multe dintre trupele sovietice nu erau pregătite de război. Astfel, unităţile de aviaţie aveau avioanele garate în rânduri dese, frumos aliniate, ca pe timp de pace, nu dispersate aşa cum ar fi trebuit să fie pe timp de război, devenind astfel ţinte uşoare pentru avioanele de atac la sol în primele zile ale conflictului. Aviaţia sovietică de vânătoare nu avusese permisiunea să doboare avioanele de recunoaştere germane în ciuda sutelor de zboruri efectuate de nazişti în spaţiul aerian al URSS-ului în perioada de dinaintea războiului. Aviaţia de vânătoare sovietică era dotată cu numeroase avioane depăşite moral, (biplanul I-15 şi I-16), şi cu numai câteva avioane moderne MiG şi LaGG. Un număr redus de avioane aveau radiouri, iar cele disponibile nu funcţionau la parametri ridicaţi, iar tacticile aeriene erau primitive.

Armata Roşie era dispersată şi nu era antrenată pentru război, iar unităţile militare erau separate şi fără mijloace mecanizate pentru transportul în vederea concentrărilor de dinaintea luptelor. Deşi artileria sovietică avea numeroase piese, bine proiectate şi excelent executate, multe tunuri nu erau aprovizionate corespunzător cu muniţie. Unităţile de artilerie nu aveau destule mijloace mecanizate de transport pentru a fi deplasate în zonele de conflict. Unităţile de tancuri erau numeroase şi bine echipate, dar erau lipsite de suport logistic, iar echipajele nu erau antrenate corespunzător. Unităţile de întreţinere şi reparaţii pentru tancurilor era total nesatisfăcătoare. Unităţile de tancuri erau trimise în zonele de conflict fără a se face programarea aprovizionării cu combustibili, muniţie sau înlocuirea echipajelor descompletate sau prea obosite de luptă. Uneori, după o singură angajare în luptă, unităţile de tancuri au fost distruse. Faptul că armata era în plin proces de reorganizare a unităţilor de blindate în Corpuri de tancuri mai mari a adăugat noi factori dezorganizării.

Ca rezultat, deşi pe hârtie Armata Roşie părea să fie egala celei germane în 1941, realitatea pe câmpul de luptă a arătat cu totul diferit. Ofiţerii incompetenţi, suportul logistic motorizat insuficient şi antrenamentul insuficient a plasat Armata Roşie într-o poziţie profund dezavantajată atunci când a trebuit să facă faţă atacului german. De exemplu, de-a lungul întregii campanii, sovieticii au pierdut şase tancuri pentru fiecare tanc german distrus.

Contraargumente pentru această interpretare au fost date în cartea Spărgătorul de ghiaţă a fostului dezertor GRU, Viktor Suvorov. În această carte se afirmă că forţele terestre erau extrem de bine organizate şi erau mobilizate în masă de-a lungul întregii graniţe germano-sovietice în vederea unei invazii sovietice în Europa hotărâtă pentru duminică 6 iulie 1941. Planul german Barbarossa, pretinde autorul, a fost de fapt o lovitură preventivă, care a valorificat concentrarea masivă de trupe de la graniţa comună. Suvorov afirmă în cartea sa că, de fapt, concentrarea de trupe sovietice din zona vestică a ţării avea de fapt caracter ofensiv, nu defensiv, aşa cum se afirmă de obicei. Această interpretare a faptelor a fost respinsă de majoritatea istoricilor, în particular de David Glantz, şi nu a găsit sprijin printre oamenii de ştiinţă occidentali. Totuşi, lucrurile par altfel pentru est-europeni, inclusiv pentru Rusia, unde dezbaterile despre natura conflictului germano-sovietic nu s-au încheiat. Un studiu serios al istoricului militar rus Mihail Meltiuhov ("Ocazia pierdută de Stalin") sprijină afirmaţiile conform cărora forţele sovietice erau concentrate pentru a ataca Germania. El respinge însă afirmaţiile conform cărora invazia germană a fost de fapt un atac preventiv. Meltiuhov crede că ambele părţi se pregăteau de atac, dar nici unii dintre beigeranţi nu credea că inamicul este gata de atac.

Propaganda sovietică din perioada antebelică afirma, desigur, invariabil, că Armata Roşie era foarte puternică şi era capabilă să învingă orice adversar.

Iosif Viossarionovici Stalin

Fiind înconjurat numai de ofiţeri care îi spuneau doar ce voia dictatorul să audă, având o încredere oarbă în în pactul de neagresiune, Stalin a ajuns să creadă că poziţiile Uniunii Sovietice de la începutul anului 1941 erau mult mai puternice decât în realitate. În primăvara anului 1941, serviciile sovietice de spionaj au făcut informări repetate şi au dat avertismente regulate despre iminentele pregătiri de război ale Germaniei. Stalin credea aşa de mult în ofiţerii săi şi în puterea militară a armatei încât, atât el cât şi statul său major, deşi erau informaţi de pregătirile germane şi au ordonat executarea unor pregătiri importante, au decis să nu rişte să-l provoace pe Hitler. În consecinţa, trupele de la graniţa sovietică nu au fost trecute în stare de alarmă de luptă şi li s-a interzis chiar să riposteze cu foc atunci când erau atacaţi, dacă nu primeau permisiunea să tragă. De aceea, a fost decretată o alertă parţială pe 10 aprilie, Armata Roşie pur şi simplu nefiind gata de luptă atunci când a izbucnit atacul nazist. Aceasta poate fi sursa argumentelor lui Viktor Suvorov. Stalin a refuzat să ordone mobilizarea generală a armatei.

Totuşi, în zona din spatele frontierei erau masate trupe sovietice foarte numeroase, dar aceste trupe erau vulnerabile datorită schimbărilor în doctrina şi tactica Armatei Roşii. În 1938, la insistenţele generalului Pavlov, o fost introdusă o tactică de apărare liniară standard. Diviziile de infanterie, întărite cu subunităţi organice de tancuri, erau îngropate în zone puternic fortificate. A venit apoi înfrângerea Franţei. Armata franceză, considerată a doua ca forţă în Europa după Armata Roşie, a fost înfrântă în numai şase săptămâni. Analizele sovietice ale înfrângerii franceze, bazate pe informaţii incomplete, au ajuns la concluzia că prăbuşirea Franţei era datorată tacticilor bazate pe apărarea liniară şi pe lipsa rezervelor de unităţi blindate. Sovieticii au decis să nu repete aceste erori. În loc să se pregătească de construirea de fortificaţii pentru o apărare liniară, din acel moment înainte, diviziile de infanterie aveau să se fie concentrate în formaţii mobile mari. Toate tancurile urmau să fie concentrate în 31 unităţi mecanizate gigantice, fiecare dintre ele gândite să fie mai mare decât armatele germane de tancuri, (deşi puţine au ajuns la aceste dimensiuni până la 22 iunie). În cazul unui atac german, vârfurile de atac blindate urmau să fie distruse de corpurile mecanizate sovietice. Acestea aveau mai apoi să coopereze cu armatele de infanterie pentru a împinge înapoi infanteria germană, vulnerabilă în înaintarea ei fără sprijinul panzerelor. Flancul stâng sovietic urma să fie întărit excepţional de mult pentru a fi capabil să execute o învăluire strategică. După distrugerea Grupului de Armate Sud, s-ar fi deplasat către nord prin Polonia, către spatele Grupurilor de Armate Centru şi Nord. Anihilarea completă a armatei germane ar fi fost astfel inevitabilă.

Efectivele forţelelor oponenţilor de la graniţa sovietică de vest, 22 iunie 1941

Sursa: Mihail Meltiuhov "Ocazia pierdută de Stalin", tabelul 47

[modifică] Atacul 22 iunie 1941

Avansarea germană în timpul Operaţiunii Barbarossa, din 22 iunie 1941 până la 9 septembrie 1941

La 4:45 dimineaţa, pe 22 iunie 1941, foţele Axei au atacat. Este dificil să fie socotite cu precizie puterea beligeranţilor în faza iniţială a atacului, de timp ce cea mai mare parte a cifrelor germane includ şi rezervele destinate frontului de răsărit, dar care nu ajunseseră încă în zona de conflict, dar şi datorită unor alte câteva criterii de comparaţie dintre cele două părţi. O estimare destul de exactă este aceea că aproximativ 2,6 milioane de soldaţi germani au intrat în acţiune pe 22 iunie şi că aveau în faţa lor un număr sensibil egal de soldaţi sovietici cantonaţi în districtele militare de graniţă. Contribuţia aliaţilor Germaniei avea să se facă simţită ceva mai târziu în timpul campaniei. Supriza a fost completă: STAVKA, alarmată de rapoartele conform cărora trupele germane se apropiau de graniţă în formaţii de luptă, a ordonat la 0:30 dimineaţa trecerea unităţilor de frontieră în starea de luptă dată fiind iminenţa războiului, dar nici o singură unitate nu a primit avertismentele şi ordinele la timp.

Şocul atacului a fost în principal datorat numărului foarte mare de unităţi ale Axei care au atacat simultan. Alături de milioanele de germani, mai multe sute de mii de români, slovaci, unguri şi italieni s-au alăturat atacatorilor, iar în nord, finlandezii au adus o contribuţie importantă la lupta împotriva sovieticilor. Forţele sovietice care făceau faţa atacului direct, (fără a pune la socoteală forţele din interior şi rezervele STAVKA), au fost întărite masiv, efectivul lor crescând de la aproximativ 2,6 milioane pe 22 iunie la peste 4 milioane până la sfârşitul anului, în condiţiile în care trebuiseră să facă faţa pierderilor de toate felurile cifrate la 4,5 milioane de oameni.

La început, viteza atacului german a făcut toate planurile de apărare sovietice total nefolositoare. Lipsa echipamentelor de transmisie radio a făcut ca multe ordine sovietice să fie depăsite în momentul în care ajungeau la unităţile angajate în luptă.

[modifică] Evenimentele ulterioare

Dacă la început atacul a fost un succes, până în cele din urmă germanii au intrat în criză de timp — până în momentul în care au ajuns în suburbiile Moscovei la începutul lunii decembrie, se instalase deja iarna rusească. S-a spus de multe ori că Hitler a luat decizia greşită de a amâna atacul de pe data iniţială 15 mai, deoarecea dorea să intervină mai întâi în Iugoslavia şi să-l ajute pe Musolini care trebuia să facă faţă avansării greceşti în Albania. Această acţiune a amânat cu cinci săptămâni atacul în şi aşa scurta vară rusească. Intervenţia din Balcani a fost doar unul dintre motivele amânării — alt motiv a fost primăvara târzie din stepele ruseşti din anul 1941, cu vreme foarte ploioasă, care transformase drumurile din vestul Uniunii Sovietice în mocirle imposibil de travesat de vehiculele grele. În timpul campaniei, Hitler a ordonat ca greutatea atacului să fie transferată de la regiunea Moscovei către sud, pentru a grăbi cucerirea Ucrainei. Această mişcare a întârziat atacul asupra capitalei sovietice, deşi a ajutat securizarea flancului Grupului de Armate Centru. Până in momentul în care atenţia atacatorilor s-a îndreptat din nou asupra Moscovei, rezistenţa îndârjită a Armatei Roşii, ploile torenţiale de toamnă şi, mai târziu, iarna rusească, au oprit atacul german.

În plus, rezistenţa sovieticilor, care proclamaseră declanşarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei-Mamă, a fost mult mai puternică decât şi-ar fi închipuit comandanţii germani. Fortăreaţa de graniţă de la Brest este o ilustrare a aceastei tenacităţi neaşteptate: atacată din prima zi a invaziei germane, se aştepta să fie ocupată in decursul a câteva ore. În loc de această victorie facilă, garnizoana sovietică a continuat să lupte vitejeşte în fortificaţiile aseediate timp de mai mult de o lună. Logistica germană a început să fie o problemă importantă datorită lungimii tot mai mari a liniilor de aprovizionare şi datorită vulnarabilităţii lor la atacurile partizanilor sovietici din spatele frontului. Sovieticii au pus în practică politica "pământului pârjolit" în orice zonă din care erau forţaţi să se retragă, pentru a-i împiedica pe germani să folosească alimentele, combustibilii sau clădirile din zonele pe care le cucereau.

Germanii au continuat să avanseze în ciuda tuturor acestor piedici, de multe ori distrugând sau încercuind armate sovietice întregi, pe care le-au luat prizoniere. Bătălia de la Kiev a fost de o violenţa deosebită de tot ce se întâmplase până atuinci în acel război. La mijlocul lui octombrie, Grupul de Armate Sud a reuşit să preia controlul asupra Kievului şi să ia peste 650.000 de prizonieri sovietici. Oraşului Kiev i-a fost decernat mai târziu ordinul de Oraş Erou pentru rezistenţa îndârjită a apărătorilor săi.

Grupul de Armate Nord, care trebuia să cucerească Ţările Baltice şi în cele din urmă Leningradul, a avansat în august 1941 până în suburbiile oraşului simbol al revoluţiei bolşevice. Aici, rezistenţa aprigă a sovieticilor a oprit înaintarea germanilor. De vreme ce atacul direct asupra oraşului a părut prea costisitoare, comandamentul nazist a hotărât să înfometeze oraşul prin blocada terestră şi navală, declanşând asediul de 900 de zile al Leningradului. Orasul a rezistat, în ciuda mai multor încercări germane de a-i străpunge liniile de apărare, în ciuda atacurilor neîntrerupte ale artileriei şi aviaţiei ca şi a pneuriei de alimente şi combustibili, până când atacatorii au fost alungaţi din apropierea Leningradului la începutul anului 1944. Leningradul a fost primul oraş sovietic care a fost decorat cu ordinul de Oraş Erou.

[modifică] Cauzele înfrângerilor sovieticilor de la începutul campaniei

Cauza principală a înfrângerilor de proporţii ale Armatei Roşii în 1941 a fost atacul surpriză al germanilor pentru care sovieticii erau slab pregătiţi. Armata germană era în 1941 cea mai bine atrenată şi experimentată din lume. Germanii aveau o doctrină militară avansată şi un moral foarte ridicat după o serie de victorii obţinute cu foarte puţine pierderi. Prin contrast, forţele armate sovietice duceau lipsă de cadre de conducere competente, de pregătire corespunzătoare şi de entuziasm. Cea mai mare parte a planificării sovietice considera că nu va avea loc un război până în 1942, iar atacul german a avut loc când încă se mai făceau reorganizări ale Armatei Roşii, iar noile arme promise, dar netestate în luptă, deabia începuseră să fie livrate. De asemenea, cea mai mare parte a trupelor sovietice erau concentrate de-a lungul noii frontiere sovietice din fostele teritorii poloneze, unde lipseau orice fel de fortificaţii importante, astfel încât atacatorii germani le-au înfrânt în numai câteva săptămâni de la începutul războiului. La început, multor unităţi sovietice le-a fost limitată libertatea de mişcare de ordinele antebelice ale lui Timoşenko şi Jukov, (date la indicaţia lui Stalin de a nu se angaja în luptă şi a nu "răspunde provocărilor"), urmate de prima reacţie a ordinelor venite de la Moscova pentru "rezistenţa cu orice preţ urmată de contraatac", care a dus la o vulnerabilitate crescută la mişcările de încercuire efectuate de germani. Inerţia birocraţiei sovietice a adăugat un plus la dezorganizarea apărării sovietice.

Erorile tactice iniţiale ale sovieticilor s-au dovedit catastrofice în primele săptămâni ale atacului german. La început, Armata Roşie a fost indusă în eroare de propriile supraestimări ale puterilor sale. Corpurile Mecanizate nu au reuşit nici pe departe să distrugă diviziile de panzere germane, dar în schimb au căzut în încercuire şi au fost anihilate, după ce mai întâi fuseseră decimate de atacurile bomardierelor în picaj ale Luftwaffe. Tancurile sovietice, prost întreţinute şi conduse de mecanici fără experienţă, sufereau de o rată a defecţiunilor înfricoşător de mare. Lipsa de piese de rezervă a contribuit din plin la eşecul unităţilor de blindate sovietice. Decizia de nu lupta alături de unităţile de infanterie s-a dovedit dezastruasă. Lipsiţi de sprijinul tancurilor şi neavând suficiente mijloace de transport mecanizat, infanteriştii au fost incapabili să efectueze manevre rapide împotriva atacatorilor.

Stalin a dat ordine trupelor sale să nu se retragă şi să nu se predea, ceea ce a dus la o dispunere statică a apărătorilor pe care tancurile germane le-au depăşit fără probleme, pentru a le tăia mai apoi liniile de aprovizionare, ceea ce a dus la încercuirea unor întregi armate. Numai mai târziu, Stalin a permis trupelor sovietice să se retragă în zonele în care se putea reorganiza apărarea în adâncime, sau unde se puteau regrupa în vederea contraatacurilor. Mai mult de 2,4 milioane de sovietici au căzut prizonieri până în decembrie 1941, când forţele celor doi beligeranţi s-au înfruntat în suburbiile Moscovei.

În ciuda eşecului ţintelor iniţiale ale planului Barbarossa, uriaşele pierderi sovietice a schimbat atitudinea propagandei oficiale comuniste. Dacă, în anii antebelici, guvernul afirma că armata este foarte puternică, prin toamnă afirma că Armata Roşie ar fi fost slabă pentru că nu ar fi fost suficient timp pentru pregătirile de război şi că atacul german a venit prin surprindere.

O explicaţie alternativă este dată de Viktor Suvorov în cartea sa Spărgătorul de ghiaţă, autorul descriind războiul ca fiind în mod intenţionat facilitat de Stalin. Acest punct de vedere este puternic combătut de istoricii occidentali şi este considerat doar o speculaţie.

[modifică] Efecte

Bătălia de la Moscova

Punctul culminant al Operaţiunii Barbarossa a intervenit în momentul în care Grupul de Armate Centru, ajuns într-o situiaţie foarte grea cu aprovizionarea datorită noroaielor din toamnă, a primit ordinul de atac asupra Moscovei. Unităţile avansate germane puteau vedea clopotniţele Kremlinului în decembrie 1941. Germanii au cucerit suburbiile capitalei sovietice, acesta fiind aliniamentul cel mai avansat pe care aveau să-l atingă în timpul atacului. Apărătorii Moscovei, bine aprovizionaţi şi echipaţi corespunzător pentru a suporta gerurile iernii ruseşti, au apărat cu ferocitate oraşul în ceea ce a fost numită mai apoi Bătălia de la Moscova şi i-au împins prin contraatacuri viguroase pe germani în stepa îngheţată, odată cu venirea iernii. Moscova, pentru vitejia apărătorilor săi, a fost onorată mai târziu cu ordinul de Oraş Erou.

Fără adăposturi, fără o aprovizionare corespunzătoare, fără echipament de iarnă, germanii nu au putu face altceva decât să aştepte în stepa îngheţată. Ei au reuşit să evite să fie depăşiţi şi încercuiţi de contraatacurile sovietice, dar au suferit pierderi grele din cauza luptelor dar şi a vremii potrivnice.

În acele timpuri, cucerirea Moscovei fusese considerată cheia victoriei pentru germani. Istoricii încă mai dezbat problema aceasta, dacă pierderea capitalei sovietice ar fi dus la înfrângerea Uniunii Sovietice, sau nu. Cum, în decembrie, Germania a declarat război şi SUA, după şase luni de la declanşarea războiului, situaţia strategică germană deveniseră disperată, dat fiind faptul că industria germană nu era pregătită pentru un război de lungă durată.

Războiul pe frontul de răsărit a continuat încă timp de patru ani sângeroşi. Jertfele umane de pe acest front nu vor putea fi niciodată stabilite cu precizie. Aprecierile privin numărul militarilor sovietici morţi variază mult, de la 8,5 milioane la 15 milioane. Numărul de civili morţi în timpul războiului este de asemenea o problemă aflată în dispută, cifra de 20 de milioane fiind cea mai des citată. Nici numărul de soldaţi germani ucişi în luptă nu este foarte uşor de stabilit. Estimări recente (Rüdiger Overmans) consideră că peste 3 milioane de germani au pierit în timpul luptelor împotriva Armatei Roşii, sau în lagărele sovietice de prizonieri. Stalin a hotărât deportarea în lagărele de muncă din sistemul Gulagului a soldaţilor sovietici care se predaseră germanilor, dar şi a prizonierilor de război din rândurile forţelor Axei şi a unor întregi naţiuni suspectate de colaboraţionism cu ocupantul nazist. Pierderile neînchipuit de mari de pe frontul de est au fost una dintre cauzele posibile ale Războiului rece, de timp ce Uniunea Sovietică, încă devastată de război, a hotărât să menţină un control strict asupra Europei Centrale şi Răsăritene, pentru a descuraja orice nouă invazie dinspre vest şi de a crea o zonă tampon între occidentul capitalist şi estul comunist.

[modifică] Cauzele eşecului Operaţiunii Barbarossa

Principala cauză a eşecului german a fost subestimarea capacităţilor Uniunii Sovietice şi a rezistenţei îndârjite a Armatei Roşii. Planificarea războiului s-a dovedit greşită din punct de vedere logistic.

Situaţia grea şi periculoasă în care s-a regăsit armata germană la sfârşitul anului 1941 a fost datorată şi continuei creşteri a puterii Armatei Roşii, la care s-au adăugat şi alţi factori, care au scăzut dramatic eficacitatea forţelor atacatoare. Printre aceşti factori s-au numărat întinderea peste măsură a fronturilor de atac, a liniilor de aprovizionare, criza din sistemul de transport, care a afectat atât aprovizionarea cât şi mobilitatea trupelor, temperaturile extreme şi scăderea constantă a efectivelor germane.

Atacul germana a fost asemănat de multe ori cu Invazia lui Napoleon în Rusia.

[modifică] Subestimarea potenţialului sovietic

Germanii au subestimat în mod grosolan puterea de mobilizare a Armatei Roşii. Efectivul de mobilizare de început (totalul trupelor deja antrenate care pot fi puse pe picior de război în timp scurt) a fost de două ori mai mare decât se aşteptaseră germanii. Până la începutul lunii ausgust, noile formate armate luaseră deja locul celor distruse până în acel moment. Acest unic fapt ar fi fost de ajuns să provoace eşecul Operaţiunii Barbarossa, deoarece germanii trebuiau să-şi limiteze operaţiunile la o lună pentru aprovizionare şi la numai şase săptămâni pentru a termina bătăliile mai înainte de începerea sezonului ploios, ceea ce s-a dovedit o sarcină imposibil de îndeplinit. Pe de altă parte, Armata Roşie s-a dovedit capabilă să înlocuiască uriaşele pierderi într-un timp scurt şi nu a putut fi distrusă în calitatea ei de forţă coerentă de luptă. Când diviziile constituite din recruţi antrenaţi înainte de război au fost distruse, au fost înlocuite cu altele complet noi, cu o medie a recrutărilor de aproximativ jumătate de milion lunar pe parcursul întregului război. Tocmai această capacitate a sovieticilor de a mobiliza forţe numeroase într-un timp scurt, deşi uneori slab echipate şi antrenate, le-a permis să supravieţuiască primelor şase săptămâni critice ale războiului, grava subapreciere a acestei capacităţi a făcut ca planurile germane să se dovedească în final total nerealiste.

În plus, informaţiile strânse de serviciile sovietice de spionaj excludeau posibilitatea unui război cu Japonia, ceea ce a permis transferarea unor importante efective din Extremul Orient Sovietic spre teatrul european de operaţiuni în momentele cele mai critice.

Chiar după ce germanii şi-ar fi atins obiectivele şi s-ar fi aflat pe aliniamentul Arhanghelsk – Volga, este foarte probabil ca războiul să nu se fi încheiat. Uniunea Sovietică dispunea de rezerve vaste în părţile estice ale ţării, de vreme ce reuşise să-şi transfere industria de răboi în Munţii Urali, Asia Centrală şi Siberia, astfel războiul putând să continue multă vreme.

[modifică] Greşeli ale planificării logistice

Obiectivele Operaţiunii Barbarossa au fost nerealiste de la început. Declanşarea războiului în timpul verii uscate a fost favorabilă germanilor, care i-au luat pe sovietici prin surprindere, cărora le-au fost distruse numeroase unităţi militare şi o cantitate uriaşă de armament în primele câteva săptămâni. Când vremea favorabilă a făcut loc condiţiilor grele ale toamnei şi iernii, iar Armata Roşie a recuperat handicapul începutului, ofensiva germană a început să dea semne de oboseală. Armata germană nu a putut fi aprovizionată pentru desfăşurarea unei ofensive îndelungate. Pur şi simplu nu exista suficient carburant pentru a face ca întreaga armată să-şi atingă obiectivele iniţiale.

Aceste fapte au fost bine înţelese de unităţile germane de aprovizionare chiar înainte de declanşarea atacului, dar avertismentele lor nu au fost luate în seamă. Întregul plan german se baza pe presupunerea că trupele atacatoare aveau să se bucure de întreaga libertate strategică datorită colapsului complet al Armatei Roşii. Numai după aceea ar fi fost posibilă redirecţionarea suportului logistic masiv către aprovizionarea cu combustibil necesară pentru câteva unităţi mobile însărcinate cu ocuparea statului înfrânt.

Infanteria şi tancurile germane au înaintat între 450 şi 500 de kilometri în prima săptămână, dar liniile de aprovizionare se luptau cu disperare să ţină pasul cu atacul. Liniile ferate sovietice nu au putut fi folosite la început pentru aprovizionare datorită diferenţelor de ecartament, până când au fost fabricate suficiente locomotive şi boghiuri pentru vagoane. Convoaiele care se deplasau cu viteză redusă erau ţintele favorite ale partizanilor sovietici, deşi, în 1941, trupele de partizani erau relativ puţine. Lipsa de provizii a încetinit în mod semnificativ blitzkriegul.

[modifică] Condiţiile meteorologice

Probabil nici un alt factor nu a fost prost apreciat de planificatorii germani ca evoluţia vremii în timpul invaziei. Vremea este un factor neutru în desfăşurarea războiului. Tabăra care este mai bine pregătită să folosească condiţiile meteorologice va câştiga un avantaj, tabăra care le va ignora va suferi pe măsură. Subestimarea forţei Armatei Roşii a pus armata germană la discreţia vremii nefavorabile.

Forţele germane nu erau pregătite să facă faţă condiţiilor meteorologice extreme şi reţelei proaste de drumuri din URSS. Toamna ploiasă a transformat terenul într-o mocirlă nesfârşită, care a încetinit mult avansarea germanilor. În timpul verii, atacatorii au trebuit să facă faţa pământurilor transformate în praf zburător, în timpul toamnei au trebuit să facă faţă noroaielor lipicioase, iar iarna au trebuit să lupte cu ninsoarea abundentă şi gerul năpraznic. Tancurile germane erau dotate cu şenile înguste, care asigurau putere de tracţiune scăzută şi o flotabilitate redusă în noroi. Prin comparaţie, noile tancuri sovietice, aşa cum erau T-34 şi KV, erau cu mult mai mobile. Cei peste 600.000 de cai de talie mare europeană, folosiţi pentru aprovizionare şi mişcarea pieselor de artilerie, nu au rezistat bine în aceste condiţii meteorologice grele. Caii de talie mică ai Armatei Roşii erau incomparabil mai bine adaptaţi la climatula aspru şi erau învăţaţi să scurme cu copitele în zăpada îngheţată după iarba de dedesubt.

Cele mai multe unităţi germane erau total nepregătite pentru schimbările rapide de vreme din toamna şi iarna anului 1941. Deşi fusese pregătit echipament corespunzător în depozite, capacitatea de a-l duce la destinaţie de-a lungul reţelei de transport foarte solicitate nu exista. Prin urmare, soldaţii nu au fost îmbrăcaţi şi încălţaţi corespunzător şi au fost nevoiţi să-şi căptuşească vestoanele cu ziare pentru a rezista temperaturilor care scăzuseră la niveluri record de −30 °C. Pentru a încălzi marmitele şi sobele, germanii ardeau carburantul preţios care nu putea fi aprovizionat cu uşurinţă. În acest timp, soldaţii sovietici aveau uniforme vătuite, călduroase, cizme din pâslă şi căciuli din blană.

Unele dintre armele germane nu au funcţionat corespunzător în frigul rusesc. Uleiul folosit la ungere s-a dovedit necorepunzător temperaturilor foarte scăzute. Ca rezultat, motoarele şi armele automate nu mai funcţionau. Pentru a încărca tunuri, unsoarea îngheţată de pe obuze trebuia curăţată cu un cuţit. Forţele sovietice se confruntau cu mult mai puţine probleme, datorita experienţei lor de luptă în condiţii extreme. Avioanele aveau motoarele acoperite cu pături termoizolatoare pentru a împiedica îngheţarea lor cât timp erau parcate în hangare sau pe pistă. Se folosea benzină uşoară pentru aceste avioane. Benzina folosită pentru tancuri şi pentru cele mai multe dintre camioane îngheţa în condiţiile frigului extrem. Cele mai mute camioane şi tancuri şi camioane sovietice din anii antebelici foloseau de asemenea benzina, dar motoarele din noua generaţie foloseau motorina care rezista mai bine la îngheţ.

Se crede in mod obişnuit că noroiul adânc, urmat de zăpezile mari şi frigul puternic au oprit toate operaţiunile militare în timpul cumplitei ierni ruseşti. De fapt, operaţiunile militare au fost încetinite de aceşti factori, dar tot timpul nu au încetat. Ofensiva sovietică din decembrie 1941 a inaintat cu peste 160 de kilometri în anumite sectoare, demonstrând că războiul mobil era posibil chiar în condiţiile iernii extreme.

Când a început iarna grea, Hitler s-a temut să nu repete retragerea dezastruaoasă a lui Napoleon Bonaparte şi a dat ordin trupelor germane să reziste cu orice preţ pe poziţii şi să respingă toate contraatacurile sovietice. Aceste ordine au devenit cunoscute ca "rezistă sau mori". Aceste ordine i-au împiedicat pe germani să fie alungaţi din Rusia, dar le-a produs pierderi foarte mari, atât datorită luptelor cât şi datorită frigului pătrunzător.

[modifică] Vezi şi:

• Frontul de răsărit (al doilea război mondial).
• Operaţiunea Silberfuchs, atacul din zona arctică sovietică.
• Linia Molotov, principala linie defensivă sovietică de la începutul războiului.
• Operaţiunea Nördlich, atacul germano-finlandez împotriva Leningradului.
• Operaţiunea Blaufuchs, planul operaţional general germano-finlandez.
• Operation Lachsfang, atacul germano-finlandez asupra căii ferate Murmansk – Soroka (Belomorsk).
• Ofensiva Jänisjärvi, atacul finlandez impotriva ruşilor în zona Ladoga Karelia, 10 iulie 1941.

[modifică] Alte lecturi

La Wikisource există texte originale legate de Führer Directive 21

• Erickson, John. The Road to Stalingrad. 2003, first 1975.
• Glantz, David M. Barbarossa: Hitler's invasion of Russia, 1941, Stroud: Tempus, 2001. ISBN 075241979X
• Glantz, David M. Stumbling Colossus: The Red Army on the Eve of World War, Lawrence, Kansas: University Press of Kansas, 1998. ISBN 0700608796
• Glantz, David M. Colossus Reborn: the Red Army at War, 1941-1943, Kansas: University Press of Kansas, 2005. ISBN 0700613536
• Gorodetsky, Gabriel Grand Delusion: Stalin and the German Invasion of Russia, Yale Press, 1999.
• Hoffmann, Joachim. Stalin's War of Extermination, 1995 (German: "Stalins Vernichtungskrieg"; an account by a German revisionist who favours the argument that Hitler anticipated a Soviet attack, commonly used by the Nazis to justify "Operation Barbarossa")
• Kershaw, Robert J., War Without Garlands: Operation Barbarossa, 1941/42, Shepperton: Ian Allan, 2000. ISBN 071102734X
• Kirchubel, Robert Operation Barbarossa 1941 (1): Army Group South, Osprey, 2003. ISBN 1841766976
• Kirchubel, Robert Operation Barbarossa 1941 (2): Army Group North, Osprey, 2005. ISBN 184176857X
• Krivosheev, G. F. Grif sekretnosti sniat . In English. Soviet casualties and combat losses in the twentieth century, General editor G.F. Krivosheev; authors G.F. Krivosheev et al.; foreword by John Erickson; translated by Christine Barnard, London: Greenhill, 1997. ISBN 1853672807
• Murphy, David E., What Stalin Knew: The Enigma of Barbarossa, Yale Press: 2005. ISBN 0300107803
• Pleshakov, Constantine Stalin's Folly: The Tragic First Ten Days of World War Two on the Eastern Front, Houghton Mifflin: 2005.

ISBN 0618367012

• Rees, Laurence War of the Century: When Hitler Fought Stalin, New Press, 2000. ISBN 1565845994

[modifică] Legături externe

• Relationship between the campaigns in the Balkans and the invasion of Russia and associated timeline *"The World Will Hold Its Breath": Reinterpreting Operation Barbarossa
• http://www.centennialofflight.gov/essay/Air_Power/Russia/AP21.htm
• http://www.cia.gov/csi/studies/vol48no2/article12.html
• Multimedia map - Covers the invasion of Russia including Operation Barbarossa
• ^  M.Meltyukhov ’’Stalin's Missed Chance’’ (electronic version of the book, in Russian) a study covering Soviet preparations

Al doilea război mondial
Teatre de luptă	Evenimente pricipale		Articole specifice		Participanţi
Preludiu: • Cauze • în Europa • in Asia Principalele fronturi: • Europa • Europa de Est • Africa • Orientul Mijlociu • Africa şi Mediterana • Asia şi Pacific • China • Atlantic Cronologie: • Cronologie		1939: • Invadarea Poloniei • Războiul de iarnă 1940: • Invadarea Danemarcei şi Norvegiei • Bătălia Franţei • Bătălia Angliei 1941: • Invadarea Uniunii Sovietice • Bătălia de la Moscova • Atacul de la Pearl Harbor 1942: • Bătălia de la Midway • Bătălia de la Stalingrad • A doua bătălie de la El Alamein 1943: • Bătălia de la Kursk • Bătălia de pe insula Guadalcanal • Invazia din Italia 1944: • Bătălia din Normandia • Bătălia din Ardeni • Operaţiunea Bagration • Bătălia din Golful Leyte 1945: • Bătălia din Okinawa • Bătălia Berlinului • Sfârşitul războiului în Europa • Hiroşima şi Nagasaki • Capitularea Japoniei • altele...		• Blitzkrieg • Rezistenţa • Criptografie • Echipamente • Bătălii • Producţia militară • Tehnologia • Frontul intern Impactul asupra civililor: • Holocaust • Asediul Leningradului • Crime de război ale Aliaţilor • Foametea din Olanda din 1944 • Hiroşima şi Nagasaki • Crime de război ale germanilor • Crime de război ale japonezilor • Bombardamentele strategice Urmări: • Urmări • Victime omeneşti • Expulzarea germanilor • Războiul Rece		• Aliaţii Regatul Unit Uniunea Sovietică Statele Unite Republica China Polonia Franţa Olanda Belgia Canada Norvegia Grecia Iugoslavia Cehoslovacia India Australia Noua Zeelandă Africa de Sud Egipt Filipine Brazilia alţii... • Axa Germania Nazistă Imperiul Japonez Italia Ungaria Bulgaria România Finlanda Croaţia Slovacia Tailanda alţii...
Vedeţi şi: Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Operaţiunea Barbarossa La Wikisource există texte originale legate de World War II Wikimanuale are mai multe informaţii legate de al doilea război mondial • Categorie:Al doilea război mondial • Conferinţe • Război total • Reflectarea războiului în cultură • Decoraţii şi ordine ale celui de-al doilea război mondial • Atacuri în America de Nord • Dictatul de la Viena
Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare