Ordinul franciscan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ordinul Franciscan este alcătuit din discipoli ai Sfântului Francisc din Assisi

Termenul Franciscan este folosit pentru a desemna ordinul romano-catolic care urmează regula „monastică” franciscană, în diferitele sale ramuri.^[1].

Ordin religios mendicant fondat de Francisc de Assisi.

La originea acestui Ordin stă grupul restrâns de tineri, care – de prin 1206 – s-au alăturat lui Francisc ca să împărtăşească cu el sărăcia şi alegerea spirituală.

Din 1897 principalele familii franciscane sunt reunite în Ordo Fratrum Minorum (OFM), rămânând totuşi distincte ramurile: conventuală (Ordo Fratrum Minorum Conventualum: OFMConv) şi capucinii (Ordo Fratrum Minorum Cappucinorum. OFMCap) pe lângă terţiarii franciscani (Ordo Franciscanum Secularum OFS) şi familia franciscană feminină: Clarisele.

Cuprins

1 Recunoaşterea bisericească şi primele tensiuni interne
2 Activitatea culturală
3 Reforma interioară
4 Apostolatul în perioada modernă
5 Personaje ilustre
6 Precizare
7 Bibliografie
8 Note
9 Mănăstiri, case sau parohii franciscane din România
10 Legături externe

[modifică] Recunoaşterea bisericească şi primele tensiuni interne

„Forma vitae” (Regula de viaţă) franciscană a fost aprobată oral de papa Inocenţiu al III-lea în 1210. din acea clipă a început un proces de dezvoltare care, ztraptat, distingea fraternitas (laică) inspirată de Francisc, de marea serie de cenacole contemporane şi de grupări analoage în ceea ce priveşte fervoarea evanghelică radicală şi spiritualitatea pauperistică, în ceea ce priveşte conceptul de egalitate şi de apartenenţă activă în viaţa bisericii.

Cu toate acestea legătura dintre instituirea originală şi instituţionalizarea ei, pentru urmaşii lui Francisc, a fost destul de dificilă şi nu fără pericole şi riscuri. Cu destulă trudă şi în parte dezamăgiri s-a ajuns la codificarea aşa-zisei Regula bullata, inspirată din tradiţia ordinelor călugăreşti, care regulă a fost confirmată de papa Honoriu al III-lea în 1223.

Cu vreo zece unsprezece ani în urmă, cu colaborarea Clarei fusese înfiinţat un grup feminin franciscan (clarisele) şi mai apoi, îm 1221, al Treilea Ordin Franciscan – Secular.

Când la 43 /44 de ani se stingea fondatorul ordinul său număra deja mii şi mii de membri. Dispariţia fondatorului însă a provocat o criză de lungă durată (1230 - 1260). Această criză o constituia tensiunea dintre „spiritualişti” (printre care se numărau figurile proeminente ale lui Angelo Clareno, Ubertino da Casale, Pietro di Giovanni degli Ulivi ş.a.), care revendicau o respectare riguroasă a regulei sărăciei şi a predicării itinerante, fără nici un fel de ajutor „mondan”. De cealaltă parte erau conventualii, care se organizau în modelele de viaţă ereditate de la tradiţia monastică şi înclinau să accepte proprietăţi materiale pentru susţinerea conventelor.

Această controversă a fost stinsă de activitatea superiorului general din acea vreme, Bonaventura da Bagnoregio (1221 - 1274). N-a trecut însă prea mult şi o nouă criză s-a iscat în interiorul fraternităţii franciscane. Această nouă controversă a fost provocată de scrierile abatelui Gioacchino da Fiore: el dorea o nouă eră, a unei „Bisericii a Spiritului”; această viziune a fost identificată de mulţi ca fiind franciscanii însăşi.

În pofida dificultăţilor interne, Ordinul a înflorit repede şi a jucat un rol important (dacă nu chiar hotărîtor) în reînnoirea Bisericii printre masele populare ale situaţiei zbuciumate de la sfârşitul Evului Mediu.

[modifică] Activitatea culturală

În sec. al XIII-lea, în Ordinul franciscan, s-a maturizat vocaţia pentru studiu odată cu crearea nucleelor franciscane pe lângă cele mai ilustre universităţi ale vremii; un vârf de lance a acestei activităţi a fost opera filosofică şi teologică a lui Bonaventura da Bagnoregio, care a repropus tradiţia platonico-augustiniană însă într-o nouă lumină: aceea a traiectoriei spirituale a franciscanilor.

În afară de distincţia netă: credinţă – raţiune, proprie lui Ioan Duns Scotus, în şcoala filosofică franciscană s-a înregistrat şi nominalismul lui Guglielmo Dumnezeu’Occam.

În sec. al XIV-lea franciscanismul a dat viaţă unor nemuritoare opere artistice: de ex. bazilica Sf. Francisc din Assisi (Sacro Convento) şi biserica Sf. Clara, cu tipica pictură didascalică, care reprezintă – fără nici un dubiu – un apogeu în arta sec. al XIII-lea şi al XIV-lea (Maestro di San Francesco di Gubbio, Giotto şi Şcoala / Curentul giotesc).

[modifică] Reforma interioară

Separarea definitivă a aşa-zişilor „fraticelli” (excomunicaţi de altfel în 1323 din cauza polemicilor lor excesive împotriva „Bisericii carnale”) n-a împiedicat un filon de „strictă observanţă”, care urmărea să păstreze cu orice preţ nealterată carisma franciscană originară (în acest curent se afla şi Bernardin de Siena).

Conventualii au urmat însă o linie diferită, până când, în 1517 papa Leon al X-lea, cu bulla „Ite et vos in vineam”, a consfinţit (hotărît) împărţirea Ordinului Franciscan în două ramuri: Conventualii, care urmau cursul lor şi Observanţii, cărora papa le-a adresat cuvintele de început ale bullei: „Mergeţi şi voi în vie”.

Reluarea carismei originare franciscane a fost şi în centrul noii mişcări, care se va cristaliza cu numele de capucini. Mişcarea aceasta a fost iniţiată în sec. al XVI-lea de Matteo da Bascio şi recunoscută ca ramură franciscană de papa Clement al VII-lea, în 1528: capucinii au fost ramura cea mai angajată în lupta cu Reforma protestantă şi tocmai de aceea au creat multe instituţii în teritoriile de limbă germană.

În prezent sunt aşadar trei ramuri ale aceleaşi unice familii franciscane. Acestea sunt:

[modifică] Ordinul Fraţilor minori Conventuali

Ordinul Fraţilor minori Conventuali (sigla: OFMConv); aceştia sunt cunoscuţi cu numele de „franciscani” în România; în fosta Austro-Ungarie şi în spaţiul german sunt cunoscuţi cu numele de „minoriţi” sau „franciscani negri” (după haina de culoare neagră purtată de conventuali în cea mai mare parte a Europei după suprimarea lor din timpul lui Napoleon, pentru a trece drept preoţi diecezani); „Cordelieri” în teritoriile francofone (de la cingulul alb pe care îl au încins la brâu) şi „fraţii gri” în spaţiile anglo-saxone (unde mai poartă şi azi haina de culoare grei, considerată de specialişti culoarea originară a „saio”-lui lui Francisc: doar în parte adevărat, întrucât haina lui Francisc aşa cum s-a păstra şi se păstrează la Assisi în Sacro Convento, are toate cele trei culori ale franciscanilor: gri, maro şi negru; ce-i drept în cantităţi diferite, printre peticele care o compun).

[modifică] Ordinul Fraţilor Minori

Ordinul Fraţilor Minori (sigla: OFM), numiţi în general pretutindeni „observanţi”; ei au haina neagră ca şi conventualii europeni.

[modifică] Ordinul Fraţilor Capucini

Ordinul Fraţilor Capucini (sigla: OFMCap), cunoscuţi cu numele de „capucini” cu excepţia spaţiului germano-austro-ungar, unde sunt numiţi simplu „franciscani” sau „brauen Franziskaner”, deoarece au culoarea hainei maro.

Aceste subtilităţi de limbă sunt necesare celor care încearcă să cunoască istoria şi spiritualitatea franciscană pentru a evita confuziile neplăcute.

[modifică] Apostolatul în perioada modernă

Intensă este angajarea misionară a franciscanilor îndeosebi în America Latină şi în Asia. Avântul misionar în aceste spaţii a început prin anii 1500 şi continuă până în prezent în ciuda tuturor dificultăţilor întâlnite. De prin 1800 pot fi întâlniţi şi în Africa, mai ales cu activitatea misionară a lui Guglielmo de Massaia.

Între anii 1700 – 1800 franciscanii au fost loviţi de nenumărate suprimări şi de confiscarea conventelor (mănăstirilor) lor de către autorităţile civile în ţările Europei Occidentale. Numai după 1880 s-a cunoscut o reluare treptată, ajutaţi şi de reforma papei Leon al XIII-lea din 1897, care a regrupat diferitele familii în Ordinul Fraţilor Minori.

În 1900 franciscanii au continuat să dezvolte propria carismă de mărturie simplă şi însufleţită de bucuria credinţei, trăind dragostea evanghelică şi dând în acelaşi timp lumii şi oameni de mare cultură (de ex. Agostino Gemelli, fondatorul Universităţii Catolice de la Roma şi a celebrului spital – tot din Roma – care îi poartă numele).

Mai recent s-au cristalizat filoane de atenţie ecumenică. Pacifistă şi ecologică, care – în instituţiile franciscane din Assisi – au un puternic centru propulsor.

CEFID (Centro Francescano Internazionale per il Dialogo = Centrul Franciscan Internaţional pentru Dialog);
Ecumenismo e il Dialogo interreligioso (=Ecumenismul şi Dialogul interreligios);
Giustizia, Pace e Salvaguardia del Creato (=Dreptate, Pace şi Salvarea Creaţiei);
Promozione e rispetto per la vita (=Promovarea vieţii şi respectul datorat ei).

[modifică] Personaje ilustre

Personaje ilustre date lumii şi bisericii de franciscani (pe lângă Francisc de Assisi):

Sfânta Clara de Assisi (1194 - 1253);
Sfântul Anton de Padova (1195 - 1231);
Tommaso da Celano (cca. 1190 – cca. 1260)
Sfântul Bonaventura da Bagnoregio, Magister artis la Sorbona, Ministru general al Ordinului Franciscan şi apoi episcop de Lyon, unde a pregătit al doilea Conciliul din Lyon, al XIII-lea ecumenic din 1274, (1218 - 1274);
Nicolaie al IV-lea, papă (cca. 1227 - 1292);
Jacopone da Todi (1230 - 1306);
Angelo Clareno (cca. 1255 – cca. 1337);
Ubertino da Casale (1259 - 1338);
Dante Alighieri (cca. 1265 - 1321);
Sfântul Ludovic de Toulous – din familia regală Dumnezeu’Angjou (1274 - 1297);
Sixt al IV-lea (1414 - 1484);
Sixt al V-lea (1521 - 1590);
Clement al XIV-lea (1705 - 1774).

Şi în prezent franciscanii sunt Ordinul religios (monastic) cel mai numeros: când păşeau în mileniul al III-lea franciscanii numărau peste 34 de mii de membri în cele trei ramuri, cărora li se adaugă cei peste 1 400 000 de terţiari.

[modifică] Precizare

[modifică] Primul Ordin

Cuprinde cele trei remuri: Fraţii Minori, Fraţii Minori Conventuali şi Fraţii Minori Capuccini. Chiar dacă aceste ramuri observă fundamental aceeaşi regulă, raportându-se la aceeaşi unică carismă şi la acelaşi unic fondator, fiecare „familie” (ramură) s-a creat în decursul secolelor o structură proprie şi independentă. Cu toţii însă sunt angajaţi în trăirea unei sinteze evanghelice de viaţă activă şi contemplativă. Pentru toţi bazele spiritualităţii sunt urmarea evanghelică a lui Christos într-o vieţuire în rugăciune, în sărăcie, în ascultare şi înfraternitate.

[modifică] Al doilea Ordin

Îl constituie călugăriţele de clauzură numite „Clarise” de la personalitatea şi spiritualitatea co-fondatoarei lor: Sfânta Clara de Assisi. Având acelaşi fondator au şi aceeaşi spiritualitate cu Primul Ordin, dar alături şi în complementarietate cu el, au o caracteristică proprie: dimensiunea contemplativă în clauzură. Şi astăzi caracteristicile fundamentale sunt contemplarea, penitenţa, iubirea silenţioasă, smerita dăruire fraternă de slujire în comunitatea marii familii umane.

[modifică] Al Treilea Ordin

Este compus din Ordinul Franciscan Secular (OFS) şi Ordinul al Treilea Regular, atât ramura bărbătească cât şi cea feminină (în practică este vorba tot de călugări şi de călugăriţe care vieţuiesc după regula franciscană, dar nu cea pe care a dat-o Francisc pentru Primul Ordin, ci după aceea dată pentru laicii). Franciscanii Seculari, rămânând în lume şi în propria stare de viaţă şi de muncă, continuă să pună în practică zi de zi mesajul franciscan de iertare din iubire, pace de dragul lui Christos, şi fraternitate cu tot ceea ce Dumnezeu a creat.